Hotărâre nr. 6 din 12.01.2023

Prin sentința nr.32 din 07.06.2022,Tribunalul Botoşani - Secția a II-a civilă, a admis în parte cererea privind pe reclamanta X şi pe pârâta S.C.

Y SA, intervenient fiind C.I. având ca obiect acţiune în daune delictuale şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.000 lei reprezentând daune morale la care se adaugă penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate de la data 25.07.2021 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt că, reclamanta X, la data de 10.06.2021 orele 15:10 în timp ce conducea autoturismul WW Passat cu nr. de înmatriculare BT --- pe DN 29 dinspre Botoșani către Săveni, la intersecția cu DJ 296A, în timp ce a pătruns în intersecție, a fost impactată de autoturismul Opel Vectra cu nr. de înmatriculare BT ...., condus de către intervenientul C.I. care a intrat în aceeaşi intersecţie fără să respecte semnificația indicatorului „STOP”.

Mecanismul producerii evenimentului este descris în adresa nr.152409/16.06.2021 eliberată de către Poliţia Botoșani— Serviciul Rutier către societatea X - Centrul de daune Suceava, pentru dosarul de daune materiale privind autoturismul avariat.

În urma acestui eveniment, IPJ Botoșani - serviciul Rutier a deschis un dosar penal pe numele conducătorului auto, intervenientul forțat din prezenta cauză, C.I., pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, respectiv dosarul nr. 25171P12021, dosar care a fost ataşat la prezenta cauză.

A fost efectuată cercetare la faţa locului de către specialişti criminalişti, locul accidentului şi autoturismele implicate făcând obiectul unei planşe foto.

În urma acestui accident reclamanta X a suferit vătămări corporale respectiv „fractură EIR dreapta fără deplasare, contuzie radio-carp stânga” conform Certificatului medico-legal din 14.06.2021 fiindu-i imobilizat membrul superior drept în atelă gipsată.

În drept, prima instanţă constată ca fiind incidente disp. art. 11 din Legea nr. 132/2017, şi analizând situaţia de fapt reţinută prin raportare la prevederile legale incidente în cauză, a constatat că asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

Aşa cum reiese din probele administrate în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale mai sus învederate, prima instanţa a constatat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2210 raportat la art. 1357 din Codul civil.

În ceea ce privește fapta ilicită, prima instanța a reţinut că aceasta constă în fapta intervenientului C.I. care a intrat în intersecţie fără să respecte semnificația indicatorului „STOP” şi care a impactat autoturismul WW Passat cu nr. de înmatriculare BT --- producând vătămări corporale reclamantei X.

În ceea ce privește prejudiciul produs, acesta este reprezentat de suferinţele fizice şi psihice suportate de reclamanta X care, circulând în mod regulamentar, s-a trezit impactată în lateral de autoturismul condus de intervenientul C.I., în urma impactului puternic autoturismul reclamantei fiind deviat de pe calea de rulare şi învârtit, acesta pierzând practic partea din faţă, victima având „şansa” ca intervenientul să impacteze autoturismul său în partea frontală şi nu în regiunea unde se afla scaunul şoferului, adică cu 30 cm mai în spate.

De asemenea, în accident unul dintre autoturisme s-a răsturnat, imaginea accidentului fiind una cu impact puternic emoţional.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, prima instanţă a avut în vedere pe de o parte că traumele fizice suferite de reclamanta X şi care reies din Certificatul medico-legal din 14.06.2021 sunt certe, acestea fiind confirmate şi de martorul audiat în cauză care a mai relevat şi unele traume psihice rămase după implicarea în accident.

Constatând întrunite în cauză atât condiţiile răspunderii civile delictuale și văzând că intervenientul avea la momentul producerii accidentului încheiată o poliță RCA valabilă, prima instanţă a apreciat că reclamanta a făcut dovada dreptului la despăgubiri.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, prima instanţa, reţinând apărările formulate de pârâta Societatea X S.A. a constatat că Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din Romania nu reprezintă o dispoziţie legală care să fie aplicabilă în prezenta cauză, cum susţine pârâta, ci este un instrument orientativ pe care instanţele îl pot avea sau nu în vedere la stabilirea valorii pagubelor morale.

Este adevărat că reclamanta nu a suferit o invaliditate permanentă sau temporară, nu a pierdut vreo funcţie sau un organ, iar viaţa nu i-a fost pusă în pericol ca urmare a traumelor fizice suferite însă în mod cert, viaţa acesteia a fost pusă în pericol prin evenimentul rutier în care a fost implicată datorită forţei cu care a avut loc impactul şi doar şansa a salvat-o pe reclamantă de un impact la nivelul scaunului şoferului, impact care probabil i-ar fi fost fatal.

Astfel, prima instanţa a apreciat ca fiind majore traumele psihice suferite de către reclamantă.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, prima instanţa a reţinut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare.

Astfel, cuantumul daunelor morale se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională şi socială, toate aceste criterii fiind subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor avându-se în vedere şi criterii obiective, astfel încât stabilirea unui cuantum al despăgubirilor să aibă o susţinere obiectivă care să constituie baza pe care se formează intima convingere a judecătorului.

Pentru aceste motive, prima instanţa a admis doar în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.000 lei reprezentând daune morale de 1.000 lei pe zi (aproximativ 200 euro) această sumă neputând fi considerată o îmbogăţire fără justă cauză atâta timp cât nu depăşeşte indemnizaţia unui demnitar român de rang înalt.

În ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%, prima instanţa a reţinut că în conformitate cu art. 21 al. 4 din Legea 132/2017 despăgubirea se plăteşte de către asiguratorul RCA în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurator.

Ori în prezenta cauză, la data de 23.06.2021 pârâta S.C.

Y SA a primit din partea reclamantei cererea de despăgubire şi nu a răspuns în termen de 30 de zile de la primire la solicitarea reclamantei de a fi despăgubită deşi avea toate datele necesare pentru a evalua despăgubirea.

Este adevărat că pârâta a făcut o ofertă de despăgubire de 15.480 lei însă aceasta este datată la pârâtă cu data de 30.08.2021 şi nu s-a făcut dovada transmiterii ei către reclamantă, şi nici nu a fost plătită.

Prima instanţă a arătat că nu poate fi de acord cu apărarea pârâtei în sensul că penalităţile de întârziere ar trebui achitate doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Acest sistem de aplicare a penalităţilor poate fi aplicat doar în condiţiile în care beneficiarul despăgubirii nu pune la dispoziţia asigurătorului documentele solicitate de către acesta care să îi permită identificarea autorului faptei ilicite, a gradului de vinovăţie a acestuia şi a pagubelor suferite, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză.

Pentru aceste motive, prima instanţa a obligata pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere calculate de la data 25.07.2021 şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta X şi pârâta S.C.Y SA.

Prin apelul declarat, reclamanta X a arătat că nu este de acord cu suma apreciată de către prima instanţă cu titlu de daune morale, întrucât traumele provocate de acest nefericit eveniment au fost mult mai mari, atât în plan fizic cât şi în prag psihic.

Astfel, în ceea ce priveşte efectele negative ale acestuia, arată că, chiar dacă nu a solicitat şi daune materiale, neamaiavând documente fiscale pentru a le proba, pentru recuperare a avut nevoie de cel puţin 10 şedinţe de fizioterapie, situaţia fiindu-i ameliorată, dar şi în prezent are dificultăţi de folosire a mâinii stângi.

Totodată, a dezvoltat şi o frică dc autoturisme şi o anxietate provocată de traficul rutier, aspecte confirmate şi de către martorul audiat în cauză.

În concluzie, apreciază că se impune majorarea cuantumului daunelor morale deoarece sumele acordate de instanţa de fond nu corespund suferinţei şi urmărilor nefaste pe care acest eveniment rutier le-a provocat.

Prin apelul declarat, pârâta S.C.Y SA. a solicitat admiterea apelului cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii obligaţiei de plata penalităţilor de întârziere calculate de la data de 25.07.2021.

A arătat pârâta apelanta faptul că, acordarea penalităţilor de întârziere este netemeinică şi nelegală, având în vedere că societatea de asigurare este obligată să acopere prejudiciul produs de asiguratul sau în condiţiile prevăzute de Legea 132/2017 si Norma ASF 20/2017, acte normative ce conţin prevederi speciale in materia asigurărilor de răspundere civila auto, în vigoare la data încheierii contractului.

Art.21 alin. (2) prevede că „Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

Ori, în speţă, numai daunele materiale au caracter cert în aceasta faza, întrucât sunt individualizate şi cuantificate prin documente (facturi, devize de reparaţie).

Daunele morale, însă, nu au acest caracter, acestea urmând să fie acordate prin hotărâre judecătorească.

Aşadar, numai de la data primirii hotărârii, daunele morale sunt cuantificate şi reprezintă creanţă certă.

Aceste dispoziţii legale se referă la obligaţia asigurătorului de a plăţi despăgubirea în 10 zile de la primirea hotărârii judecătoreşti definitive privind suma pe care trebuie să o plătească, reclamantul nu poate şti dacă pârâtul nu îşi va îndeplini aceasta obligaţie în termenul legal, iar buna credinţă se prezumă.

Prin urmare, solicită a se constata că penalităţile solicitate de reclamant nu pot curge din a 11-a zi de la data pronunţării.

Totodată, aduce la cunoştinţa instanţei de judecată Decizia nr.2977/09.10.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a stabilit că „Legea nu prevede obligaţia asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulaţie, la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul solicitării acestora.

Este evident că, în situaţia în care, între societatea de asigurare şi persoanele vătămate nu se încheie o tranzacţie prin care părţile să stabilească, prin comun acord, o suma certa, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material şi moral produs, nu se poate considera că asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligatia de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate.

În aceasta situaţie cuantificarea prejudiciului, în special a celui moral, va fi stabilita de către instanţa de judecata, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

Astfel, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale nu au caracter cert, lichid si exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.”

Astfel, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Solicitarea reclamantului, titularul dreptului, privind acordarea de daune morale în cuantumul liber apreciat de către acest titular, nu obligă asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece aşa cum titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel asigurătorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect, sau cu cel puţin cuantumul solicitat de titular.

Prin urmare, sancţiunea acordării penalităţilor de întârziere nu poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit cu titlu de daune morale, prin aceeaşi hotărâre judecătorească.

Penalităţile solicitate de reclamant nu pot curge decât după trecerea termenului de 10 zile de la data primirii unei hotărârii judecătoreşti definitive.

În mod eronat şi netemeinic, instanţa de judecata nu a avut în vedere faptul că reclamantul a notificat societatea în 21.06.2018, fiind deschis dosar de dauna nr EJ 00883100, în data de 30.08.2021 a transmis mandatarului reclamantului oferta în cuantum de 15.480 lei reprezentând despăgubirea integrala pentru prejudiciu suferit iar în data de 27.10.2022 reclamanta prin apărător a solicitat majorarea ofertei.

Arată că există doua situaţii vizate de reglementarea specială: situaţia soluţionării pe cale amiabila şi situaţia soluţionării litigiului pe cale judecătoreasca.

Raportat la modalitatea de soluţionare, sumele datorate cu titlu de despăgubire pot fi certe lichide si exigibile la data semnării unei tranzacţii/acceptarea ofertei sau la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Ori, în speţă, în situaţia soluţionării pe cale litigioasă, numai daunele materiale pot avea caracter cert la momentul notificării/introducerii cererii de chemare in judecata doar în măsura în care au fost admise în integralitate, întrucât sunt sau se pot individualiza şi cuantificat prin documente (facturi, bonuri fiscal, devize de reparație etc.).

Daunele morale, însă, nu au acest caracter, acestea urmând sa fie acordate prin hotărâre judecătorească. Aşadar, numai de la data primirii hotărârii, daunele morale sunt cuantificate si reprezintă creanţă certă.

Solicită admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii acordării penalităţilor de întârziere începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, SC X S.A., a solicitat respingerea apelul formulat de către reclamantă ca neîntemeiat.

A arătat că reclamanta a avut nevoie de un număr maxim de 45 de zile de îngrijiri medicale, viaţa nefiindu-i pusă în primejdie şi nici nu a rămas cu vreo infirmitate sau alte urmări de o gravitate menite sa sporească cuantumul daunelor morale.

Cu toate acestea instanţa de fond a cuantificat numărul de zile de îngrijire medicala la suma de 1.000 lei/zi, motivând aceasta valoare prin raportare la criteriul venitului unui demnitar de grad înalt.

De asemenea, la acordarea daunelor morale instanţa de fond a avut în vedere nu numai numărul de îngrijire medicale dar şi impactul vătămării suferite asupra vieţii de familie şi sociale, precum şi suferinţa psihică provocată de leziunile fizice, în acest sens fiind audiat martorul propus de reclamantă.

Este important a fi reţinut faptul că repararea prejudiciului de ordin moral nu trebuie să aibă ca şi consecinţa o îmbogăţire fără just temei.

Alinarea suferinţei reclamanţilor poate fi asigurată şi prin acordarea unei sume de bani mai mici, cu titlu de daune morale.

Valoarea socială ocrotită și lezată, si anume integritatea corporală a fiinţei umane, nu poate fi evaluată în niciun fel în bani, preţuirea dată de instanţa de judecata nu trebuie să exceadă rezonabilităţii iar acordarea de despăgubiri în urma producerii unui eveniment rutier nu trebuie să constituie o îmbogăţire fără justă cauză, astfel cum s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin Decizia nr.1179 din 11 februarie 2011, în care statuează principiul judecării în echitate la acordarea daunelor morale.

La acordarea daunele morale instanţa de fond în mod temeinic şi legal a avut în vedere, incidenţa directă, nemijlocită a efectelor fizice ale accidentului rutier asupra reclamantei, afectarea calităţii vieţii personale; faptul că leziunile traumatice nu au pus în pericol viaţa reclamantei, aşa cum reiese din raportul de expertiza medico-legala; faptul ca reclamantul nu a rămas cu infirmitate posttraumatica; realităţile sociale şi economice existente în România.

În speţă, consideră că pretenţiile au fost exagerate, depăşind media jurisprudenţei fără a ţine seama de faptul că stabilirea lor trebuie să se facă în mod echitabil şi proporţional cu urmările accidentului, având în vedere că ele au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursa de îmbogăţire.

A arătat că reclamanta nu a suferit o invaliditate permanentă sau temporară, nu a pierdut vreo funcţie sau un organ, iar viaţa nu i-a fost pusa in pericol, motiv pentru solicită a se cenzura pretenţiile cu privire la despăgubirile morale.

A solicitat a fi analizate cu obiectivitate daunele morale solicitate de reclamantă, respectând principiile statuate prin dispoziţiile art. 22 al. 6 din Legea nr.132/2017, pentru a nu cădea, în caz contrar, sub incidenţa îmbogăţirii fără justă cauza.

Astfel, indemnizaţia acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte o reparare a acestuia în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii.

A apreciat că suma acordată nu poate depăşi graniţele unor daune morale rezonabile şi funcţia pe care aceste daune morale o au - aceea de compensare pentru partea civilă care a fost supusă unor suferinţe psihice.

La soluţionarea unor asemenea cereri de despăgubiri, trebuie să se ţină seama şi de faptul ca fapta a fost săvârşită din culpă, iar nu cu intenţie.

În concluzie, arată că, daunele morale trebuie să reprezinte o compensaţie a suferinţelor încercate, nu o acoperire a unui prejudiciu imposibil de cuantificat, nu o încercare de îmbogăţire fără justa cauza, nu trebuie să reprezintă o veritabila sancţiune pentru asigurător, o suma care trebuie stabilita de instanţe, în deplină concordanţă cu practica judiciară în materie, raportat la fapta săvârşită de vinovat, făcând abstracţie de faptul că există un asigurător care asigură pentru răspunderea civilă urmările faptelor inculpatului.

Toate aceste aspect au fost analizate de instanţa de fond astfel încât suma stabilita reprezintă un cuantum rezonabil al daunelor morale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta X a solicitat respingerea apelului declarat de pârâta SC Y SA, ca nefondat.

A arătat că, la data de 30.08.2021 pârâta a cuantificat prejudiciul, oferind cu titlu de despăgubire suma de 15.480 lei.

Această propunere a primit-o prin poştă ulterior, la mai bine de 3 luni de la data formulării cererii de despăgubire şi după formularea cererii de chemare în judecată.

Nu a refuzat oferta ci a solicitat reevaluarea acesteia.

Astfel la data de 30.09.2021 după ce a primit oferta, a solicitat pârâtei(prin adresa de email indicată ca date de contact) să o reevalueze arătând totodată faptul că a trimis cererea de chemare în judecată către instanţă.

Văzând că nu a primit răspuns, a revenit cu adresa la data de 19.10.2021, însă şi acest demers al său a rămas fără răspuns.

Ulterior, la data de 26.10.2021 a solicitat pârâtei ca în temeiul art. 2208 Cod Civil, coroborat cu art. 23 alin.5 din Legea 132/2017 să facă plata pe care o consideră, urmând ca pentru diferenţă să dispună instanţa de judecată, însă şi această solicitare a rămas fără răspuns.

În atare condiţii apreciază că reaua credinţă a pârâtei a fost pe deplin dovedită, atât prin lipsa răspunsului în termenul de 30 de zile, cât şi prin neplata sumei propuse de aceasta, astfel încât cererea de acordare a penalităţilor este pe deplin întemeiată.

În ceea ce priveşte reaua credinţă a asigurătorului şi încălcarea dispoziţiilor legale de către acesta, a invocat şi prevederile art.21 alin.2 din Legea 132/2017.

Prin urmare instanţa de fond, dacă dădea eficienţă acestei prevederi trebuia să admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, fără a mai proceda la analiza fondului.

În acest sens a arătat că de la data primirii prin poştă a cererii de despăgubire, 23.06.2021, a trecut un termen mult mai mare decât cel de 30 de zile prevăzut în actul normativ anterior indicat, timp în care nu a primit nici o notificare de la Asigurătorul X privind modul de soluţionare a cererii.

Prin oferta de despăgubire formulată peste termen de către pârâta apelantă, aceasta recunoaşte practic faptul că a avut la dispoziţie toate elementele necesare pentru a evalua prejudiciul, însă cuantificarea acestuia la un nivel inferior şi peste termenul legal are rolul doar de a tergiversa şi întârzia achitarea despăgubirilor astfel încât acest comportament atrage incidenţa prevederilor art. 21 alin.5 din Legea 132/2017 care prevăd obligarea acesteia la plata penalităţilor.

Mai mult decât atât, raportat la răspunsul dat de către asigurător la peste 3 lunide la depunerea cererii de despăgubire sunt incidente în cauză şi prevederile legislaţiei europene în materie respectiv art.22 alin.2 din Directiva CE 103/2009.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, Curtea constată următoarele:

Împotriva sentinței civile nr.32 din 07.06.2022 a Tribunalului Botoşani - Secția a II-a civilă au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta, reclamanta apelantă criticând în esență cuantumul diminuat al daunelor morale stabilite de instanța de judecată raportat la prejudiciul suferit, în timp ce apelanta pârâtă a înțeles să critice modul de stabilire a penalităților de întârziere de 0,2% , respectiv data de la care acestea au fost acordate de către instanță, apelanta în cauză apreciind că acestea pot fi acordate de la expirarea termenul de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive prin care au fost stabilite daunele morale.

Astfel, raportat la limitele celor două apeluri, Curtea reține că situația de fapt stabilită de către instanța de fond nu a fost criticată de niciuna din cele două apelante, cele statuate intrând astfel în puterea lucrului judecat, și anume că reclamanta X, la data de 10.06.2021 orele 15:10 în timp ce conducea autoturismul WW Passat cu nr. de înmatriculare BT --- pe DN 29 dinspre Botoșani către Săveni, la intersecția cu DJ 296A, în timp ce a pătruns în intersecție, a fost impactată de autoturismul Opel Vectra cu nr. de înmatriculare BT ...., condus de către intervenientul C.I. care a intrat în aceeaşi intersecţie fără să respecte semnificația indicatorului „STOP”, reclamanta suferind vătămări corporale respectiv „fractură EIR dreapta fără deplasare, contuzie radio-carp stânga” conform Certificatului medico-legal din 14.06.2021(11-12 ) fiindu-i imobilizat membrul superior drept în atelă gipsată.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale stabilite de către instanța de fond, apelanta susține că nu este de acord cu suma stabilită de către prima instanţă, cu titlu de daune morale, întrucât traumele provocate de acest nefericit eveniment au fost mult mai mari, atât în plan fizic cât şi în prag psihic.

Astfel, în ceea ce priveşte efectele negative ale acestuia, arată că, chiar dacă nu a solicitat şi daune materiale, neamaiavând documente fiscale pentru a le proba, pentru recuperare a avut nevoie de cel puţin 10 şedinţe de fizioterapie, situaţia fiindu-i ameliorată, dar şi în prezent are dificultăţi de folosire a mâinii stângi.

Totodată, a dezvoltat şi o frică dc autoturisme şi o anxietate provocată de traficul rutier, aspecte confirmate şi de către martorul audiat în cauză.

În concluzie, apreciază că se impune majorarea cuantumului daunelor morale deoarece sumele acordate de instanţa de fond nu corespund suferinţei şi urmărilor nefaste pe care acest eveniment rutier le-a provocat.

Curtea reține că sub aspectul daunelor morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza TolstoyMiloslovsky c.

Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusa acestora.

În art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (în vigoare la data producerii evenimentului asigurat) pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule se arată că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat ca nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercataăde cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Cât privește întinderea prejudiciului, Curtea a constatat că, spre deosebire de despăgubirile materiale, a căror stabilire este posibilă doar pe baza probelor administrate, despăgubirile morale fac în bună măsură obiectul evaluării instanței de judecată, care însă nu are la îndemână concluzii certe deduse din probele administrate, judecând în echitate şi urmărind ca aceste despăgubiri să fie stabilite în concordanţă cu principiul reparării integrale a prejudiciului şi să asigure o satisfacţie materială părţii care să îndulcească suferinţele fizice şi psihice îndurate dar în acelaşi timp să nu se constituie într-o îmbogăţire fără justă cauză .

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs, dar cu respectarea principiilor mai sus arătate.

Din considerentele sentinței apelate rezultă că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de fond a făcut referire la consecinţele suferite de reclamantă atât în planul integrității fizice cât și pe plan psiho-afectiv.

Modalitatea în care a cuantificat daunele morale cuvenite reclamantei a fost arătată de către instanţa de fond, care a făcut trimitere la principiile după care instanţele se ghidează la acordarea acestui tip de despăgubiri şi la criteriile stabilite de jurisprudenţa în materie, urmărind să asigure o satisfacţie materială părţilor, care să îndulcească suferinţele fizice şi psihice îndurate, dar în acelaşi timp să nu se constituie într-o îmbogăţire fără justă cauză.

Astfel, Curtea reține că în evaluarea daunelor morale judecătorul fondului a reținut că chiar dacă reclamanta nu a suferit o invaliditate permanentă sau temporară, nu a pierdut vreo funcţie sau un organ, iar viaţa nu i-a fost pusă în pericol ca urmare a traumelor fizice suferite, în mod cert viaţa acesteia a fost pusă în pericol prin evenimentul rutier în care a fost implicată datorită forţei cu care a avut loc impactul şi doar şansa a salvat-o pe reclamantă de un impact la nivelul scaunului şoferului, impact care probabil i-ar fi fost fatal.

Se reține că prima instanţa a stabilit daune morale de 45.000 lei, ( de 1.000 lei pe zi, aproximativ 200 euro) astfel că în consecință, plecând de la principiile sus-enunţate şi în raport de toate circumstanţele concrete ale cauzei, Curtea apreciază ca fiind rezonabile şi de natură a acoperi prejudiciul moral suferit de reclamantă şi a îi oferi o alinare pentru suferințele îndurate, neputându-se stabili un cuantum exagerat al acestora în sensul susținerilor reclamantei apelante, de natură a se constitui într-o îmbogățire fără just temei.

Pentru aceste argumente criticile din apelul reclamantei apar ca fiind neîntemeiate şi prin urmare nu au fost primite de către instanţa de apel, apelul fiind respins ca nefondat în temeiul art. 480 C.Civ.

În ceea ce privește apelul pârâtei, Curtea reține că aceasta a înțeles să critice modul de stabilire a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, respectiv data de la care acestea au fost acordate de către instanță, apelanta în cauză apreciind că acestea pot fi acordate de la expirarea termenul de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive prin care au fost stabilite daunele morale potrivit Legii 132/2017 si Norma ASF 20/2017, acte normative ce conţin prevederi speciale in materia asigurărilor de răspundere civila auto, în vigoare la data încheierii contractului.

Astfel, apelanta a invocat art.21 alin. (2) din Legea 132/2017 care prevede că „Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.

A susținut apelanta că, în speţă, numai daunele materiale au caracter cert în această fază, întrucât sunt individualizate şi cuantificate prin documente (facturi, devize de reparaţie) iar daunele morale nu au acest caracter, acestea urmând să fie acordate prin hotărâre judecătorească.

Aşadar, numai de la data primirii hotărârii, daunele morale sunt cuantificate şi reprezintă creanţă certă.

Curtea reține că potrivit art. 2 pct. 7 din Legea nr. 132/2017, prin avizarea daunei se înțelege „notificarea asigurătorului de către persoana prejudiciată, asigurat sau mandatarii acestora, cu privire la producerea evenimentului asigurat; notificarea trebuie să fie însoţită de documentele necesare stabilirii răspunderii asigurătorului RCA”.

Conform art. 15 alin. 1 și 2 din Legea nr. 132/2017, asiguratul trebuie să notifice asigurătorul RCA cu privire la accidentul produs, în termen de 5 zile lucrătoare de la producerea acestuia și să furnizeze informaţii cu privire la cauzele şi împrejurările producerii accidentului şi documentele necesare instrumentării cazului.

Așa cum rezultă din prevederile art. 21 alin. 1, după ce primește cererea de despăgubire, asigurătorul este obligat la acțiune, respectiv să răspundă cererii părţii solicitante (în termen de 30 zile de la primirea acesteia), în scris, cu confirmare de primire, fie în sensul acceptării cererii, respectiv prin formularea unei oferte de despăgubire justificate, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat (art. 21 alin. 1 lit. a), fie în cel al respingerii pretențiilor (în tot sau în parte), cu indicarea motivelor aferente (art. 21 alin. 1 lit. b).

Potrivit alin. 2, dacă asigurătorul a rămas inactiv și nu și-a îndeplinit aceste obligații, în sensul că nu a notificat respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, atunci este obligat la plata despăgubirii, ceea ce înseamnă că scadența obligației de plată este chiar la expirarea celor 30 zile în care trebuia să răspundă (interpretarea acestui text va fi analizată mai jos).

Deși textul pare să se refere doar la obligația de la alin. 1 pct. b (nu a notificat respingerea pretenţiilor de despăgubire), în realitate legiuitorul a avut în vedere situația în care asigurătorul nu răspunde cererii de despăgubire, împrejurare ce include și situația de la alin. 1 lit. a.

Astfel, din punctul de vedere al asigurătorului, lipsa unei oferte de despăgubire echivalează cu respingerea cererii de despăgubire.

Prin urmare, alin. 2 are în vedere situația în care asigurătorul pur și simplu nu răspunde cererii de despăgubire (adică nu notifică respingerea pretenţiilor de despăgubire și, în mod evident, nici nu face o ofertă de despăgubire, pentru că în acest caz termenul de plată este reglementat de alin. 4) sau notifică respingerea pretenţiilor de despăgubire, fără a prezenta motivele care au stat la baza acesteia.

Alineatul 4 de la art. 21 stabilește scadența obligației de plată a despăgubirilor de către asigurătorul RCA, adică 10 zile de la: data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. 1 lit. a) sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Prin alin. 5, scopul legiuitorului a fost sancționarea asigurătorului care nu își îndeplinește obligațiile, în mod culpabil, cu aplicarea unor penalități de întârziere în sarcina sa, în cuantum de 0,2% pe zi.

Deși alin. 5 prevede că această sancțiune intervine în cazul în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin 4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, fără a face trimitere la alin. 1 sau 2, acest text trebuie interpretat sistematic, raportat la scopul și voința reală a legiuitorului, având în vedere totodată și poziționarea sa, la finalul articolului 21, ce reglementează obligațiile asigurătorului după primirea cererii de despăgubire, așa cum s-a arătat.

În acest context, apreciem că sintagma ”nu își îndeplinește obligațiile sau și le îndeplinește defectuos” trebuie interpretată în mod extensiv, în sensul că vizează inclusiv situațiile în care cererea de despăgubire nu este soluţionată în termen de 30 de zile de la formulare, cum este cazul apelantei pârâte din prezenta cauză.

Astfel, Curtea apreciază că chiar textul analizat reglementează expres faptul că prin „îndeplinire defectuoasă a obligațiilor” se înțeleg inclusiv situațiile în care asigurătorul diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii (deci nu doar acestea).

În acest context, din moment ce penalitățile pot fi acordate dacă asigurătorul a diminuat nejustificat despăgubirea, atunci a fortiori ar trebui acordate și pentru situația în care asigurătorul a rămas în pasivitate și nu a soluționat cererea de despăgubire în termenul de 30 zile, fapt ce echivalează practic cu un refuz de acordare a despăgubirilor.

Or, scopul legiuitorului a fost tocmai sancționarea unei asemenea conduite a asigurătorului, iar acesta poate fi atins doar prin interpretarea articolului analizat în vederea atingerii scopului pentru care a fost reglementat.

Curtea reține că articolul analizat conține, de principiu, soluția reglementată și prin art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Or, este adevărat că în privința penalităților exista un text separat, art. 38, care se referea la neîndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute de art. 37.

Este cert că art. 21 din Legea nr. 132/2017 cuprinde o exprima cel puțin neclară, însă acesta trebuie interpretat în acord cu voința reală a legiuitorului, dedusă din scopul aplicării acestor penalități, așa cum au fost reglementate și anterior.

Astfel, este dincolo de orice dubiu că prin Norma nr. 23/2014 penalitățile de 0,2% au fost reglementate inclusiv pentru nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale (aspect reținut în mod expres și de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul Deciziei nr. 86/2017, pct. 62, „În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele definite de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât şi atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri”.

Or, nu există nicio justificare rezonabilă pentru care legiuitorul ar fi dorit să sancționeze doar diminuarea nejustificată a despăgubirii (refuz de acordare a despăgubirilor), nu și nesoluționarea cererii.

În sensul celor de mai sus, Curtea reține și Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale ÎCCJ și curților de apel privind litigii cu profesioniști și insolvență (24-25 octombrie 2022) care în concluzie a reținut că în ipoteza în care asigurătorul nu soluționează cererea de despăgubire în termen de 30 zile de la înregistrarea acesteia, atunci datorează penalități de întârziere de 0,2% pe zi, calculate începând cu prima zi după expirarea celor 30 zile; aceeași soluție intervine și în cazul în care asigurătorul a respins pretențiile (total sau parțial), dar soluția aleasă și motivele sunt de ordin formal, în scopul exclusiv de a se produce efectul de amânare a curgerii penalităților datorate.

Or, în cauza de față Tribunalul a reținut (situație de fapt necontestată) că la data de 23.06.2021 pârâta S.C.

Y SA a primit din partea reclamantei cererea de despăgubire şi nu a răspuns în termen de 30 de zile de la primire la solicitarea reclamantei de a fi despăgubită deşi avea toate datele necesare pentru a evalua despăgubirea.

Este adevărat că pârâta a făcut o ofertă de despăgubire de 15.480 lei însă aceasta este datată la pârâtă cu data de 30.08.2021 şi nu s-a făcut dovada transmiterii ei către reclamantă, şi nici nu a fost plătită.

Față de cele de mai sus, în mod corect instanța de fond a reținut că practic pârâta nu a răspuns cererii reclamantei din 23.06.2021 astfel că raportat la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 din Legea 132/2017, în mod corect instanța de fond a acordat penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data de 25.07.2021 iar nu de la expirarea termenul de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive prin care au fost stabilite daunele morale.

Prin urmare, Curtea reține că este nefondat apelul pârâtei și îl respinge ca atare în baza art. 480 alin.1 din Codul de procedură civilă.