Hotărâre nr. 57 din 29.03.2023

Prin sentinţa civilă nr. 299 din 07.02.2022 Judecătoria Botoşani a admis, în parte, cererea formulată de către reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtul Y, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma în cuantum de 4000 lei, cu titlu de reparație pentru daune morale şi suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Cabinet individual de avocat „X”, în contradictoriu cu pârâtul Y pe care l-a obligat să plătească reclamantului suma de 7000 lei, cu titlu de reparație pentru daune morale şi suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

A respins cererea pârâtului de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 227A din 07.07.2022 Tribunalul Botoşani a admis apelul formulat de către apelantul - pârât Y.

A admis apelul formulat de către apelantul - reclamant X.

A respins apelul formulat de reclamantul Cabinet de avocat X.

A schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 299/7.02.2022 a Judecătoriei Botoşani, în sensul că:

A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Cabinet de avocat X.

A anulat cererea de chemare în judecată formulată de Cabinet de avocat X ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.

A obligat pârâtul Y la plata către reclamantul X a sumei de 25.000 lei, cu titlu de daune morale.

A obligat reclamantul - intimat X la plata către apelantul Y a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată din apel, admise, în parte.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Y.

Prin cererea de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei civile nr. 227A pronunţată la data de 07.07.2022 de către Tribunalul Botoşani în dosarul 862/285/2021 cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către intimatul-apelant-reclamant X, ca neîntemeiată şi obligării intimatului-apelant-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurentul a considerat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, hotărârea din apel fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin decizia civilă nr. 227A/07.07.2022, Tribunalul Botoşani a dat o interpretare greşită, subiectivă probelor administrate (fond-apel), pronunţând o hotărâre prin care a majorat cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond, pe baza unei motivări superficiale, fără fundament juridic şi fără să fie constatat ca fiind dovedit un real prejudiciu.

Având în vedere că prin actele de procedură depuse până la acest moment au fost antamate majoritatea aspectelor cu relevanţă pentru cauză, în prezenta completare se va referi punctual cu privire la motivarea deciziei civile nr. 227-A/07.07.2022.

Instanţa de apel a aplicat greşit normele privind răspunderea delictuală. Instanţa de apel a aplicat greşit normele privind dovada prejudiciului.

A reiterat faptul că pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii a) existenţa unui prejudiciu: b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.

Aşadar, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au ţinut cont că o persoană este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul adus imaginii sale, cu condiţia dovedirii întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Or, în prezenta cauză, prejudiciul nu a fost dovedit în niciun fel, instanţa de apel rezumându-se doar la susţinerile pârâtului din actele de procedură depuse în dosarele în care era parte.

Totuşi, cu toate că nu au fost administrate probe suplimentare, pe baza înscrisurilor deja depuse la dosarul cauzei, instanţa de apel a crescut, în mod greşit, cuantumul daunelor morale de la 7.000 lei la 25.000 lei.

În jurisprudenţă s-a stabilit că scopul răspunderii civile este, în principiu, de a repara un prejudiciu, această obligaţie de reparaţie urmărind totodată ca fapta susceptibilă a produce prejudiciul să nu mai fie săvârşită

Or, se poate observa că scopul reparaţiei prejudiciului (cu condiţia să existe şi să fie dovedit) este de ordin preventiv-educativ şi nicidecum de a îmbogăţi reclamantul.

Într-o speţă similară, Tribunalul Bucureşti a apreciat că, în cazul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală iniţiată ca urmare a formulării unor afirmaţii denigratoare, reclamanta nu poate invoca o prezumţie de suferire a unor prejudicii morale, ci trebuie să facă dovada acestor prejudicii, recurentul făcând referire la considerentele sentinţei civile nr. 165/04.02.2019 a Tribunalului Bucureşti.

În dovedirea prejudiciului, instanţa de apel nu a administrat probe în urma cărora să identifice felul în care reclamantul era perceput în societate înainte de săvârşirea presupuselor fapte ilicite şi cum este perceput în societate în prezent, după săvârşirea presupuselor fapte ilicite.

Or, dacă în prezent, reclamantul este perceput ca fiind un avocat respectabil, persoană deosebită, cinstită, cu frică de Dumnezeu, bun vecin, cetăţean model, avocat care are relaţii oneste şi bazate pe respect cu clienţii şi persoanele cu care intră în contact, rezultă că, în fapt, nu există prejudiciu şi prezentul litigiu are drept scop strict îmbogăţirea acestuia.

În doctrină s-a reţinut că lezarea drepturilor personale nepatrimoniale prevăzute de art. 72 şi art. 73 Cod civil presupune analiza pe două planuri a persoanei presupus vătămată şi a valorilor deţinute de către aceasta, respectiv modul în care această persoană este percepută în viaţa socială anterior săvârşirii actelor ofensatoare şi, felul în care percepţia societăţii s-a modificat urmare a consumării actelor ofensatoare.

Instanţa de apel în mod greşit a respins toate probele propuse de pârât prin apelul formulat, fiind pus în imposibilitate de a proba veridicitatea afirmaţiilor sale cu privire la persoana reclamantului.

Prin încheierea din data de 21.06.2022 instanţa de apel a respins toate probele a căror încuviinţare şi administrare a solicitat-o.

Or, în urma răspunsurilor pe care le-ar fi primit de la Baroul Suceava ar fi identificat toate plângerile formulate împotriva reclamantului, fapt ce dovedea comportamentul acestuia în relaţiile cu clienţii şi cu alte persoane cu care intra în contact.

Mai exact, putea dovedi că sunt adevărate aşa-zisele afirmaţii care au lezat demnitatea reclamantului.

Din răspunsul pe care l-ar fi primit de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, instanţa de apel putea să-şi formeze o părere despre cum este perceput în societate reclamantul, spiritul conflictual, violent şi provocator al acestuia.

Totodată, prin apelul formulat a solicitat ca instanţa să încuviinţeze proba cu martori tocmai pentru a putea dovedi că afirmaţiile formulate de pârât la adresa acestuia au o bază factuală reală şi sunt bazate pe situaţii reale.

Martorii cunoşteau comportamentul reclamantului de provocare continuă, cunosc ostilitatea cu care era tratat de către acesta la fiecare termen de judecată, cunosc afirmaţiile pe care le face la adresa magistraţilor.

În plus, martorii cunoşteau felul în care s-a desfăşurat procedura de executare silită în care pârâtul avea calitatea de creditor, ocazie cu care a fost necesară intervenţia organelor de poliţie pentru că reclamantul devenise violent şi ameninţa persoanele ce participau (inclusiv executorul), cunosc conflictele dintre reclamant şi foştii clienţi şi diverse instituţii.

În esenţă, toţi martorii cunoşteau felul în care reclamantul era perceput în societate.

Instanţa de recurs trebuie să ţină cont şi de faptul că în ambele faze procesuale a fost pus în imposibilitate de a proba contrariul celor susţinute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, prin respingerea probatoriului propus.

În plus, nici instanţa din oficiu nu a solicitat administrarea vreunei probe, neîndeplinidu-şi rolul activ, conform art. 22 din Codul de procedură civilă.

Recurentul a redat din considerentele Deciziei nr. 2049 din 23 mai 2013 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care evidenţiează importanţa rolului activ al instanţei.

Recurentul a considerat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind îmbogăţirea fără justă cauză şi a exagerat cuantumul daunelor morale prin raportare la prejudiciul nedovedit.

Prin cererea de chemare în judecată, apelantul-reclamant a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtului la achitarea sumei de 100 000 RON, în favoarea prim-reclamantului, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei aferente perioadei 2018-2021 şi obligarea pârâtului la achitarea sumei de 99 000 RON, în favoarea secund-reclamantului, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnităţii aferente perioadei 2018-2021.

A putut observa că valoarea daunelor morale solicitate sunt în cuantum exagerat, nejustificat şi conduce la ideea că reclamantul urmăreşte îmbogăţirea fără justă cauză.

Aşa cum a susţinut în apelul formulat, sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză, ci ele trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferinţa certă, rezultată din producerea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, (cu condiţia să fie dovedite).

În plus, concluzia instanţelor de fond/apel este greşită întrucât din punctul său de vedere un justiţiabil nu poate fi obligat la plata de despăgubiri morale pentru afirmaţii făcute în cererile adresate instanţei de judecată.

Cererile, memoriile, întâmpinările depuse la instanţa de judecată sunt lăsate la aprecierea judecătorului prin coroborarea cu probele administrate în respectiva cauză.

Acestea sunt analizate de către instanţă şi în hotărârea asupra fondului judecătorul urmează să se pronunţe asupra cererii cu care a fost învestit.

Simplul fapt că o cerere de chemare în judecată este respinsă, conduce la ideea că afirmaţiile făcute de partea care a pierdut procesul nu au fost susţinute de probele administrate în cauză. Acelaşi lucru a fost reţinut şi în jurisprudenţă.

Toate afirmaţiile făcute prin actele procedurale, nu au avut ca scop ofensarea sau calomnierea reclamantului, ci au vizat efectiv comportamentul acestuia faţă de pârât.

Simplele susţineri ale apelantului-reclamant nu sunt suficiente, atât timp cât nu se arată, prin mijloace de probă în ce mod s-a modificat reputaţia după producerea faptei pretins ilicite, având în vedere că dreptul la reputaţie şi la propria imagine nu se consideră a fi înnăscute, ci ele se dobândesc prin modul exemplar în care persoana se comportă în viaţa socială sau cea privată.

Aşadar, cu toate că a reţinut că ambele părţi au depăşit susţinerile necesare cauzelor respective, instanţa de apel a majorat, fără motivare suplimentară, cuantumul prejudiciului moral acordat reclamantului, de la suma de 7.000 lei la 25.000 lei.

Recurentul a atătat că instanţa de apel (prin raportare la activitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a ţinut cont că afirmaţiile despre reclamant au fost făcute în scris, în cadrul litigiilor, având caracteristica unor acte de procedură.

În primul rând, instanţa de apel trebuia să ţină cont că toate afirmaţiile au fost făcute de către pârât într-un cadru procesual, afirmaţiile fiind făcute, în scris, în acte de procedură depuse la instanţă.

Ele nu au fost făcute publice şi nu au apărut în spaţiul public sau în presa locală.

Acest aspect este reţinut şi de către instanţa de fond.

Aşadar, afirmaţiile făcute au reprezentat o expunere a apărărilor pârâtului în cadrul respectivelor litigii şi a fost un răspuns la afirmaţiile reclamantului.

În esenţă, apelantul-reclamant a fost reprezentantul convenţional al numiţilor A, B,C, D și E și al Asociaţiei de Proprietari Central Rădăuţi prin preşedinte A, apelantul-reclamant a acordat asistenţă juridică în contradictoriu cu pârâtul, în mai multe litigii civile, pe parcursul ultimilor aproximativ 5 ani aşadar, din punct de vedere procesual a existat o contradictorialitate de argumente o perioadă îndelungată de timp, timp în care atât în calitate de reclamant cât şi în calitate de pârât, a avut ocazia de a interacţiona cu reclamantul, X.

Chiar dacă reclamantul nu face referire în cererea de chemare în judecată, relaţia avocat - parte adversă a escaladat odată cu câştigarea unui litigiu împotriva clienţilor reclamantului (aceştia fiind obligaţi să predea documentele Asociaţiei de proprietari, ulterior să plătească penalităţi de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii), domnul X, a pornit un conflict constant şi direct cu pârâtul, acuzând că motivul pentru care instanţa i-a acordat câştig de cauză este faptul că fiul pârâtului deţine o funcţie de conducere în cadrul Judecătoriei Rădăuţi.

Recurentul a considerat că instanţa de fond nu a ţinut cont de caracterul privat al afirmaţiilor făcute de părţi în timpul litigiilor.

Prin apelul formulat a criticat faptul că instanţa de fond nu a făcut altceva decât să găsească variante în care respectivele afirmaţii ar fi putut ajunge la cunoştinţa „publicului”. Acelaşi lucru a făcut şi instanţa de apel.

Or, nu se poate reţine că afirmaţiile nu au caracter privat întrucât acestea ajung la cunoştinţa magistraţilor şi grefierilor implicaţi.

Mutatis mutandis şi litigiile care se judecă în şedinţă secretă sau fără citarea publicului ajung evident la cunoştinţa judecătorilor ce le soluţionează şi grefierilor implicaţi.

Acest lucru nu face ca actele de procedură/demersurile din acel dosar să dobândească caracter public.

Aşadar, caracterul privat al afirmaţiilor este dovedit din simplul fapt al nedovedirii faptului contrar şi anume că nici la fond şi nici în apel nu au fost administrate probe care să ateste faptul că persoane străine litigiilor au luat la cunoştinţă de afirmaţiile făcute de pârât.

În concluzie, instanţa de recurs trebuia să ţină cont de toate aspectele şi de toată situaţia de fapt care a condus la acest conflict (comportamentul reclamantului, provocarea, limbajul folosit de reclamant în acte de procedură similare, etc).

Totodată, în vederea pronunţării unei decizii legale, trebuie să îşi manifeste rolul activ şi să analizeze speţa sub toate aspectele, inclusiv să observe faptul că:

- prejudiciul nu a fost dovedit;

- afirmaţiile au fost făcute în actele de procedură depuse în cadrul unor litigii în care reclamantul X era implicat - caracterul privat al actelor de procedură;

- o eventuală faptă ilicită ar proveni ca urmare a provocării reclamantului (cunoscând finalitatea afirmaţiilor pârâtului - introducerea unei cereri de chemare în judecată prin care să solicite daune morale - preconstituirea de probe);

- cuantumul exagerat al daunelor morale solicitate (100.000 lei) prin raportare la prejudiciul nedovedit - fiind îndeplinite condiţiile privind îmbogăţirea fără justă cauză;

- prejudiciul nu a fost dovedit tocmai prin prisma faptului că veniturile reclamantului au crescut substanţial în perioada în care se presupune că pârâtul ar fi făcut acele afirmaţii; Chiar dacă instanţa de apel a anulat cererea de chemare în judecată formulată de Cabinet de Avocat X ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, se observă confuziunea de patrimonii, doar teoretic fiind entităţi distincte.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună admiterea recursului, anularea deciziei civile nr. 227 pronunţată la data de 07.07.2022 de către Tribunalul Botoşani în dosarul 862/285/2021 cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către intimatul-apelant-reclamant X, ca neîntemeiată şi obligarea intimatului-apelant-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, şi-a întemeiat prezentul apel pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, precum şi pe toate dispoziţiile invocate în cuprinsul său.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri şi orice alte probe a căror necesitate va reieşi din dezbateri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Cabinet Individual de Avocat X.

Prin cererea de recurs, reclamantul a arătat că decizia recurată este, în parte, nelegală.

A înţeles să critice pentru nelegalitate în parte hotărârea recurată întemeindu-şi prezentul recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. l pct.8 C.pr.civ. respectiv raportat la anularea capătului de cerere formulat de reclamantul Cabinet de avocat X ca fiind formulat de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, solicitând ca în temeiul art. 496 - 498 C.pr.civ. să se caseze în parte hotărârea, să se procedeze la rejudecarea procesului în fond şi prin hotărârea ce se va pronunţa să se admită şi cererea de chemare în judecată (capătul de cerere) formulat de reclamant şi să se dispună obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 100.000 lei în favoarea Cabinetului de avocat X reprezentând despăgubiri/reparaţii patrimoniale pentru prejudiciul încercat chiar dacă acesta este de natură nepatrimonială respectiv atingeri aduse reputaţiei, onoarei şi demnităţii profesionale aduse unei persoane fizice autorizate (PFA) respectiv avocat aferente perioadei 2018-2021.

Ab initio a solicitat să se observe că instanţa de fond (Jud.

Botoşani) a admis separat în parte cererile introductive obligând intimatul pârât să plătească sume de bani în cuantumuri diferite (4000 ron pentru persoana fizică X şi 7000 ron pentru Cabinet individual de avocat X) cu titlu de reparaţie pentru daunele morale celor 2 reclamanţi.

Astfel instanţa de fond a înţeles demarcaţia între vătămările ce au fost aduse cabinetului de avocat şi cele aduse persoanei fizice.

A considerat faptul că Tribunalul a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează atât instituţia răspunderii civile delictuale (art. 1349 ,1381,1385, 1386,1388 ,1357 C.civ., art. 72, 73, art. 253 C.civ.) cât şi prevederile profesiei de avocat respectiv Legea nr. 51/1995 şi statutul profesiei de avocat.

Tribunalul a greşit confundând prevederile privind conferirea personalităţii juridice formelor de exercitare a profesiei cu posibilitatea ca şi persoana fizică autorizată (PFA) să poată solicita despăgubiri sau reparaţii patrimoniale pentru prejudiciul încercat chiar dacă este nepatrimonial în raport cu textele de lege incidente precitate mai sus.

Altfel spus chiar dacă cabinetul de avocat nu are personalitate juridică proprie acesta categoric este o entitate distinctă (persoană fizică autorizată) faţă de persoana fizică fără calitate specială, având însă dreptul la reputaţie, onoare şi demnitate.

A interpreta altfel ar însemna că doar avocaţii care fac parte din forma de exercitare a profesiei a Societăţii profesionale cu răspundere limitată ar fi subiecţi de drept civil în sensul că ar putea să formuleze acţiuni civile în repararea prejudiciilor nepatrimoniale încercate pe când avocaţii organizaţi în cabinete individuale nu, ceea ce în mod evident apare ca vădit discriminator.

Încă din faza incipientă a procesului civil a evidenţiat demarcaţia/diferenţele între vătămările ce au fost aduse cabinetului de avocat al cărui titular sunt faţă de cele aduse persoanei fizice, după cum urmează:

În ceea ce priveşte cabinetul:

- în primul rând, daunele trebuie raportate la cuantumul încasărilor (anvergura cabinetului) în opinia reclamanţilor nefiind tot una să insulţi/calomniezi/denigrezi un cabinet de avocat cu încasări insignifiante şi cu totul altceva sub aspectul producerii de daune să ţinteşti un cabinet de avocatură plătitor de TVA şi cu încasările de anvergura celor din prezenta speţă aşa precum sunt ele explicitate în adeverinţa emisă de Baroul Suceava.

- prin atitudinea manifestată de intimatul pârât rezultă că acesta cu intenţie directă şi conştientizând efectele comportamentului său susceptibile a fi produse, a acţionat urmărind să producă daune financiare cât mai importante prin afectarea în mod direct a clientelei;

- durata foarte mare (4 ani) şi care continuă şi în prezent pe parcursul căreia s-au materializat insultele, calomniile şi comportamentul denigrator;

- numărul foarte mare de dosare în care s-au materializat insultele, calomniile şi comportamentul denigrator;

- numărul foarte mare de persoane care au luat la cunoştinţă de insultele, calomniile şi comportamentul denigrator;

- posibilitatea/probabilitatea ca insultele, calomniile şi comportamentul denigrator să ajungă în mass media scrisă, audio vizuală, online, locală sau naţională.

În ceea ce priveşte persoana fizică:

- în primul rând denigrarea/defăimarea unei persoane decedate (mama reclamantului apelant) persoană a cărei memorie este deosebit de importantă pentru apelant cu apăsare pe acuzaţiile complet nedovedite de loviri şi cu acuzele de torţionar/procuror comunist;

- alegaţiile cu tentă sexuală care aveau menirea să decredibilizeze persoana reclamantului apelant;

- din noianul de acuzaţii privind comiterea de către reclamant a infracţiunilor de furt, evaziune fiscală, înşelăciune, loviri sau alte violenţe, ultraj, ultraj judiciar, constituire de grup infracţional (infracţiuni fie de competenţa parchetelor judecătoriei, Parchetului Curţii de Apel, P.I.C.C.J - D.I.I.C.O.T. şi D.N.A) infracţiuni presupus a fi comise fie ca persoană privată, fie în exercitarea activităţii de avocat nu s-au adus un minim de probe/indicii nemaivorbind de existenţa unor dosare penale.

Acest lucru rezultă inclusiv din motivarea Judecătoriei Botoşani care prin sentinţa civilă nr. 299/2018 a reţinut existenţa unor afirmaţii defalcate pe persoana fizică fără calitate specială şi pe persoana fizică autorizată (cabinet individual de avocat).

Sub aspectul reţinerii stării de fapt a reiterat cele menţionate în acţiunea introductivă şi în memoriul de apel cu precizarea expresă că, constatarea faptului că intimatul pârât este tatăl preşedintelui Judecătoriei Rădăuţi (magistrat judecător C.G.O.) este o stare de fapt necontestată şi netăgăduită de nimeni, această constatare însă neavând nimic peiorativ, jignitor sau şicanator.

Mai mult decât atât, aşa cum au reţinut şi instanţele de grad inferior, trimiterile făcute la relaţia de rudenie existentă au emanat şi au fost promovate mai întâi de către intimatul pârât Y care se prezintă ca fiind tată de magistrat şi părinte spiritual al mai multor magistraţi.

Fapte de notorietate publică, necontestate de părţile litigante şi care nu impun probe suplimentare:

- Y este fiul magistratului judecător C.G.O. (preşedintele Judecătoriei Rădăuţi, judeţul Suceava);

- reclamantul în calitate de apărător ales al numiţilor A, B, C, D, E (în prezent decedat) şi aL Asociaţiei de Proprietari „Central” Rădăuţi -prin preşedinte A a acordat asistenţă juridică înalt calificată în contradictoriu cu pârâtul Y într-o multitudine de litigii civile pe parcursul ultimilor aproximativ 6 ani.

Unele litigii din cele aproximativ 30 de dosare, au fost câştigate de clienţii săi iar altele de intimatul-pârât.

Printre acestea prin decizia civilă nr. 718/07.06.2018 a Tribunalului Suceava şi pronunţată în ds. nr. 494/285/2015 A, B, C, D, E (în prezent decedat) au fost obligaţi să-i plătească intimatului pârât Y fiecare 100 lei/zi începând cu 02.02.2015 şi până la data de 04.12.2018, suma definitivă datorată fiind de 139.700 lei (aproximativ 40.000 euro) astfel cum a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 1331 /14.05.2019 pronunţată în ds. 825/285/2019 (faptele din perioada respectivă fac obiectul unei plângeri penale adresate P.I.C.C.J.-S.I.I.J.).

Din această sumă totală de 40.000 euro până în momentul redactării prezentului recurs intimatul a încasat în numerar aproximativ 4/5 din suma datorată (32.000 euro) de la toţi debitorii B, C, D, E (în prezent decedat) mai puţin de la A.

Dintre aceştia decedatul E prin reprezentant convenţional avocat X prin virament bancar i-a achitat suma de aproximativ 8.000 euro mai exact 26.673 ron (a se vedea ordinul de plată de la fila 88 dosar fond la data de 23.03.2020).

În concluzie, reclamantul avocat în baza mandatului primit de la client îi virează 8.000 euro prin transfer bancar şi în schimb este insultat, calomniat şi batjocorit perpetuu şi continuu pe durata ultimilor 4 ani, fapte care fac obiectul prezentului dosar.

Evaluarea cuantumului daunelor morale nu presupune stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea globală a consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiilor acestora pe planurile vieţii reclamantului.

Stabilirea cuantumului daunelor morale pentru repararea prejudiciului încercat şi dovedit de reclamant trebuie să se facă ţinând seama de necesitatea respectării principiului echităţii şi a principiului proporţionalităţii.

Raţionamentul juridic folosit trebuie să aibă caracter general pentru a fi susceptibil de a acoperi cât mai multe realităţi sociale.

Cuantificarea bănească a prejudiciului moral nu trebuie să fie aleatorie, dincolo de specificul fiecărei speţe fiind necesar ca suma stabilită să poată fi încadrată în grila conturată de practica judiciară în materie.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, în practica instanţei supreme s-a reţinut că „dovedirea şi stabilirea acestuia ridică probleme atât pentru părţi cât şi pentru instanţele de judecată.

Este important însă ca atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea unei reparaţii, aceasta să nu fie teoretică şi iluzorie, căci astfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 1349 şi urm.

C.civ. şi protecţia oferită de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.” „Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.

Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Daunele morale sunt estimate să confere reclamantului satisfacţie echitabilă dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei, să-i confere un folos material necuvenit.

În mod unanim a fost apreciat atât de instanţele naţionale cât şi de jurisprudenţa CEDO, că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, şi nu de a-l acoperi în întregime.

Suferinţa generată pentru victima demonizării fără motive pertinente şi menţinerea pentru o durată mare de timp (4 ani), prin afectarea unor componente personal nepatrimoniale este direct proporţională cu personalitatea, biografia sau valorile pe care persoana respectivă le preţuieşte.

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.

În privinţa stabilirii întinderii reparaţiei, legiuitorul român, jurisprudenţa şi doctrina indică anumite criterii, judecătorul chemat să aplice legea urmând să aibă în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate prin lege şi imaginea acestuia în societate.

Însă, judecătorul fondului nu a reţinut în totalitate toate afirmaţiile cu caracter profund denigrator, inserate în scris şi care se află la dosarele respective.

Astfel că a reiterat întocmai aşa precum le-a prezentat în cererea introductivă, cu sublinierea pasajelor reprezentative şi cu interes în speţa de faţă, în ds. nr. 4176/285/2019, ds. nr. 1090/285/2019, ds. nr. 5232/285/2020, ds. nr. 5781/285/2018, ds. nr. 768/39/2019, ds. nr. 2731/285/2019.

Reclamanţii apelanţi au considerat că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere toate afirmaţiile/alegaţiile/comentariile profund denigratoare şi cuprinzând acuzaţii nesusţinute de nici un mijloc de probă şi subsecvent cuantumul despăgubirilor cu titlu de reparaţie pentru daunele morale produse să fie mult mai mare.

Potrivit art. 72 din Codul civil, orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia ori respectarea limitelor prev. la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

A solicitat instanţei să constate şi să aprecieze că în speţa de faţă sunt îndeplinite condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale ale pârâtului, întrucât prin afirmaţiile denigratoare redate în documentele de mai sus (precizări, întâmpinări, note, cereri, etc.) a fost afectată onoarea, demnitatea şi reputaţia reclamantului atât în calitate de avocat cât şi ca persoană privată, cauzându-i-se prejudicii de ordin patrimonial şi moral în ceea ce priveşte cabinetul de avocat privind reputaţia acestuia şi repercursiunile asupra clientelei iar în ceea ce priveşte persoana privată constând în sentimente negative de suferinţă pentru care se impune compensarea prin acordarea de despăgubiri în cuantumul solicitat.

În ceea ce priveşte sentimentele negative de suferinţă ale reclamantului un rol determinant îl au acuzele nereale aduse de pârât defunctei sale mame (S.R. - avocat care a decedat în data de 16.01.2013, a se vedea copie certificat deces).

În primul rând intimatul pârât (de profesie profesor de istorie) ar fi trebuit să cunoască prin prisma experienţei de viaţă şi profesională că o persoană de sex feminin (defuncta sa mamă) născută în anul 1957 şi care în momentul abuzurilor din penitenciarul Aiud (1975 - 1985) nu avea cum să fie nici procuror şi nici torţionară deoarece era mult prea tânără (18 ani - 27 ani).

Concluzionând, este cu neputinţă şi reprezintă un non sens logico-juridic ca o persoană care în acea perioadă era studentă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, facultatea de drept, să fie acuzată pe nedrept că era procuror comunist, colegă de muncă cu torţionarul de la Aiud care umileau deţinuţii politici schingiuindu-i.

Separat de cele ce preced, orice afirmaţie trebuie să fie şi susţinută de un minim de probe, indicii temeinice, suspiciuni rezonabile cu atât mai mult cu cât în legătură cu perioada comunistă din România există o multitudine de instituţii publice care au preluat arhivele şi au făcut cercetări şi anchete şi care ar fi putut la cerere să îi elibereze intimatului pârât relaţii care rezultă din documentele pe care acestea le deţin.

Dintre aceste instituţii a înţeles să amintească Institutul de investigare a crimelor comunismului şi memoria exilului românesc (IICCMER) şi Consiliul naţional pentru studierea arhivelor securităţii (CNSAS).

Potrivit art. 79 C. civ memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă.

Un alt aspect pe care l-a punctat îl reprezintă calomniile cu tentă sexuală pe care le-a făcut pârâtul.

A considerat că sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi anume existenţa prejudiciului, întrucât prin conduita sa pârâtul a adus încălcări dreptului recurentului la onoare, cinste, demnitate, reputaţie, imagine.

Fapta ilicită constă în atitudinile pârâtului în a prezenta cu bună ştiinţă informaţii denaturate, mincinoase şi eronate.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu ştiut fiind faptul că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fie imputabilă autorilor ei.

Fapta ilicită constă în fapta pârâtului de a imputa reclamantului „aberaţiile” descrise mai sus şi de a prezenta ca adevărate nişte fapte inexistente.

A solicitat să se constate că afirmaţiile cuprinse în documentele de mai sus au avut un caracter profund denigrator, depăşesc limitele rezonabile ale exagerării iar pentru soluţionarea litigiilor erau irelevante.

Respectivele afirmaţii nu reprezintă simple judecăţi de valoare întrucât reclamantului i se impută că ar fi săvârşit nenumărate infracţiuni (tâlhării, jafuri, înşelăciuni, furturi, delapidări, evaziune fiscală, loviri, ultraje) raportat la magistraţi (judecători, procurori, poliţişti, jandarmi, executori judecătoreşti), infracţiuni privind înfăptuirea justiţiei, trafic de influenţă, constituire de grup infracţional sub forma constituirii având rolul de conducător, etc.) fără a prezenta un minim de dovezi.

În ceea ce priveşte vinovăţia pârâtului a solicitat să se reţină că răspunderea civilă delictuală poate fi atrasă pentru cea mai uşoară culpă conform art. 1357 alin. 2 C.civ.

Având în vedere istoricul faptelor descris mai sus, faptul că avocatura este prin excelenţă o profesie liberală, în mod esenţial concurenţială faptele pârâtului s-au constituit într-un atac concentrat, continuu şi de lungă durată (aprox. 4 ani şi continuă) care categoric a produs o oarecare reticenţă în a se angaja rândul clientelei sale şi subsecvent o diminuare a veniturilor din încasări.

Astfel în ceea ce priveşte prejudiciul în dauna PFA-Cabinet de avocat „X” a solicitat să se aibă în vedere că acest cabinet de avocatură este cunoscut şi respectat în mediul juridic sucevean şi nu numai, acest fapt oglindindu-se şi în cifra încasărilor din onorarii avocaţiale (TOP 10 Cabinete de Avocaţi Suceava în perioada de referinţă; a se vedea copia conformă adeverinţă venituri).

A solicitat să se aibă în vedere cifra încasărilor şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Astfel demonizarea publică prin intermediul documentelor depuse în atâtea dosare şi pe o perioada atât de mare de timp au avut consecinţa afectării activităţii cabinetului de avocat al cărui titular este, precum şi diminuarea implicării sale în proiecte ca urmare a traumei emoţionale precum şi a rezervei clienţilor de a angaja un „avocat cu probleme disciplinare” conducând în ultimă instanţă la ruinarea reputaţiei profesionale în ansamblul său.

A solicitat să se observe că din această perspectivă, şocul produs de simplul fapt al depunerii documentelor conţinând motivele invocate şi nedovedite în nici un fel de nimeni, determină ex re un prejudiciu moral în sensul arătat.

Or, neîndoielnic, prejudiciul produs a fost amplificat exponenţial de conştientizarea faptului că imaginea sa publică şi reputaţia profesională sunt puternic afectate.

A avut loc o puternică şi intensă campanie de demonizare, în care reclamantul era înfăţişat ca „avocatul problemă al oraşului, judeţului şi al ţării” fapt de natură a afecta indiscutabil reputaţia profesională a reclamantului cabinet.

Este dat în cauză şi raportul de cauzalitate direct între redactarea, semnarea şi depunerea documentelor (precizări, note, întâmpinări, cereri, etc.) în dosarele precizate şi prejudiciul moral adus reclamantului atât ca şi avocat cât şi ca persoană privată.

În mod cert intimatul pârât a ştiut că documentele precizate care conţineau jignirile grosolane îi vor fi comunicate şi recurentului în virtutea prevederilor Codului de procedură civilă şi vor ajunge la cunoştinţa sa, aspect urmărit şi dorit de către pârât pentru a-i produce o suferinţă cât mai argumentată.

La fel de adevărat este şi faptul că pârâtul cunoştea că înscrisurile în cauză vor ajunge şi la cunoştinţa unui cerc relativ mare de persoane şi anume cele care instrumentau cauzele în care erau folosite (părţi litigante, grefieri, registratori, judecători etc. atât de la fond cât şi din căi de atac) aspecte urmărite de pârât pentru a-l denigra.

Afirmaţiile intimatului pârâtului depăşesc cadrul libertăţii de exprimare prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de altfel exercitarea acestei libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi.

Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr. 1576/07.12.2011 demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societăţii un comportament de respect şi protecţie a celorlalţi indivizi şi interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului.

Onoarea reputaţia şi demnitatea, dreptul la propria imagine, fiind atribute ale fiinţei omeneşti, necesită o protecţie juridică.

Toate cele enunţate în cele ce preced demonstrează faptul că prejudiciile reclamate sunt de natură morală ca urmare a atingerii aduse unor valori fundamentale precum integritatea psihică, demnitatea, imagine personală, reputaţie profesională.

În drept, textele legale incidente în speţă sunt: art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1386 şi art. 1388 C.civ.

În acord cu judecătorul fondului, intimatul pârât nu a contestat în nici un mod susţinerile recurentului.

Însă judecătorul fondului nu arată în ampla motivare şi perseverenţa delictuală a intimatului pârât care inclusiv în dosarul de faţă, după demararea procedurilor judiciare având reprezentarea faptelor sale, a depus nenumărate înscrisuri cu caracter profund insultător, calomniator, profund şicanator şi cu scop vădit antisocial.

Separat de cele ce preced, tot pe parcursul judecării în fond a prezentei cauzei, intimatul pârât oral în şedinţă publică a făcut afirmaţii denigratoare cu scopul declarat de a fi auzite de cât mai mulţi justiţiabili.

Recurentul a depus transcrierea înregistrată în ds. nr. 1228/285/2021 din 20.10.2021.

În dezacord cu instanţa de fond care a arătat, relativ la afirmaţiile făcute în şedinţa publică din 20.10.2021, că deşi teoretic şedinţele de judecată sunt publice, la ele asistând efectiv de cele mai multe ori doar părţile din dosarele vizate din respectiva şedinţă iar nu şi alte persoane străine de respectivele pricini, a arătat faptul că în sala unde s-a ţinut acel dosar, în ziua respectivă 20.10.2021 era programată o şedinţă de judecată cu aproximativ 70 de dosare.

Concluzionând, popularizarea acestor afirmaţii a fost făcută într-un mediu larg şi nu restrâns, format din personalul judiciar şi auxiliar din cadrul instanţelor, persoanele prezente la şedinţa de judecată precum şi familiile, cunoscuţii şi prietenii acestora.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, intimatul pârât a conştientizat publicitatea şedinţei şi impactul susceptibil a fi generat prin expunerea afirmaţiilor insultătoare, calomniatoare şi denigratoare.

A solicitat să se aibă în vedere durata relativ mare ca întindere temporală (4 ani) pe parcursul căreia s-a întins denigrarea apelanţilor coroborat cu numărul mare de dosare în care sau consumat elementele constitutive ale faptelor generatoare de prejudicii şi nu în ultimul rând, înscrisurile depuse în prezentul dosar care dovedesc odată în plus că intimatul pârât nu a înţeles nimic şi în definitiv în ceea ce constă suferinţa provocată prin jignirile şi acuzaţiile nefondate vizând atât latura personală cât şi cea profesională.

În dezacord profund cu instanţa de fond care arată că riscul potenţial ca respectivele informaţii din dosare susceptibilă să ajungă eventual în presă este unul limitat având în vedere atât responsabilitatea presei în publicarea unor astfel de informaţii cât şi de ontologia acestei profesii a arătat faptul că intimatul pârât în repetate rânduri, perpetuu şi continuu a arătat constant că va publica o carte în ceea ce îl priveşte, că va scrie poezii, că se va consulta cu foştii săi elevi, că va efectua demersuri şi cercetări în ceea ce îl priveşte pentru a afla cât mai multe elemente şi date din viaţa sa.

Mai mult decât atât informaţiile din dosare au fost diseminate către alte persoane (M.G., B.G., avocat N.E., Baroul Suceava, UNBR) părţi litigante în contradictoriu cu reclamanţii apelanţi în diferite litigii pe rolul instanţelor.

Concluzionând, riscul ca informaţiile să ajungă în presă este extrem de mare, intimatul pârât urmărind în mod expres acest lucru.

Mai mult decât atât, există posibilitatea chiar probabilitatea ca în cazul solicitării presei să i se acorde acces la prezentul dosar iar astfel întreg materialul probator să ajungă la cunoştinţa publicului larg.

În ceea ce priveşte cuantumul sumelor cu titlu de reparaţie pentru daunele morale, recurentul a arătat că, în ceea ce priveşte cabinetul:

- în primul rând, daunele trebuie raportate la cuantumul încasărilor (anvergura cabinetului) în opinia recurentului nefiind tot una să insulţi/calomniezi/denigrezi un cabinet de avocat cu încasări insignifiante şi cu totul altceva sub aspectul producerii de daune să ţinteşti un cabinet de avocatură plătitor de TVA şi cu încasările de anvergura celor din prezenta speţă aşa precum sunt ele explicitate în adeverinţa emisă de Baroul Suceava (care este anexată la dosar).

- prin atitudinea manifestată de intimatul pârât rezultă că acesta cu intenţie directă şi conştientizând efectele pe care comportamentul său sunt susceptibile a fi produse a acţionat urmărind să producă daune financiare cât mai importante prin afectarea în mod direct a clientelei;

- durata foarte mare (4 ani) şi care continuă şi în prezent pe parcursul căreia s-au materializat insultele, calomniile şi comportamentul denigrator;

- numărul foarte mare de dosare în care s-au materializat insultele, calomniile şi comportamentul denigrator;

- numărul foarte mare de persoane care au luat la cunoştinţă de insultele, calomniile şi comportamentul denigrator;

- posibilitatea/probabilitatea ca insultele, calomniile şi comportamentul denigrator să ajungă în mass media scrisă, audio vizuală, online, locală sau naţională.

Concluzionând, având în vedere notorietatea persoanei fizice autorizate (cabinet individual de avocat) vizate şi obiectul afirmaţiilor raportate şi la practica şi jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la protecţia adecvată a dreptului la viaţă privată pentru avocaţi (profesionişti liberali ai dreptului) pe de o parte şi protecţia vieţii private, coroborat cu conţinutul, forma şi repercursiunile consemnărilor respectivelor afirmaţii în înscrisurile din dosare fără ca acestea să fie relevante pentru respectivele cauze după ce vinovăţia intimatului pârât a fost dovedită şi observând că există o legătură de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul produs reclamantului apelant care este unul inerent, de ordin nepatrimonial şi care constă în suferinţa provocată prin jignirile şi acuzaţiile nefondate vizând atât latura personală cât şi cea profesională, a solicitat să admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Din punct de vedere procedural, şi-a întemeiat cererea pe prev. art. 483 şi urm., art. 451 şi urm. C.pr.civ.

În probatoriu a solicitat doar proba cu înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Prin întâmpinare, pârâtul Y a solicitat respingerea recursului formulat de Cabinet Individual de Avocat “X” împotriva deciziei civile nr. 227A pronunţată la data de 07.07.2022 în ds. nr. 862/285/2021 de către Tribunalul Botoşani şi obligarea recurentului-reclamant la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant X a invocat excepţia nulităţii recursului şi a solicitat anularea acestuia ca nemotivat.

Prin răspunsul la întâmpinare, pârâtul Y a solicitat respingerea excepţiilor şi a apărărilor formulate de intimatul-apelant-reclamant ca neîntemeiate, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună admiterea recursului pentru considerentele expuse în cuprinsul acestuia şi în cuprinsul întâmpinării.

Analizând cu prioritate excepția insuficientei timbrări a recursului declarat de recurentul-reclamant, invocată de către recurentul-pârât, Curtea reține următoarele:

Potrivit art.24 din OUG 80/2013 (1) Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din Codul de procedură civilă.(2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 lei; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 lei.

Curtea constată că atât prima instanță, cât și cea de apel, au apreciat că acțiunea introductivă este circumscrisă unei acțiuni privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice, fiind timbrabilă cu o taxă de timbru în cuantum de 100 lei, potrivit art.7 alin.1 din OUG nr.80/2013.

Deși recurentul-pârât susține în sprijinul excepției invocate faptul că textul este aplicabil doar persoanei fizice și că recurentul-pârât Cabinetul de avocat nu este titular al atributelor prevăzute de textul de lege: onoare, demnitate sau reputație, Curtea constată că aceste argumente contravin tocmai celor expuse în sprijinul tezei lipsei capacității de folosință a cabinetul de avocat și implicit a identității dintre persoana fizică și titularul formei de exercitare a profesiei liberale.

Curtea apreciază că în cauză, taxa de timbru aferentă recursului declarat de către recurentul-reclamant a fost corect stabilită de către instanța de recurs în raport de dispozițiile art.24 alin.2 raportat la dispozițiile art.7 alin.1 din OUG nr.80/2013, pentru ambele recursuri declarate, fiind achitată corespunzător potrivit dovezilor depuse la dosar, motiv pentru care respinge excepția insuficientei timbrări invocată de către recurentul-pârât, ca nefondată.

Analizând excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât invocată de recurentul-reclamant, Curtea o apreciază ca nefondată, reținând că, deși mare parte din criticile formulate de către recurent vizează aspecte de netemeinicie, constată că acesta a formulat și critici referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art.1357 C.civ. în aprecierea existenței unui prejudiciu, prin raportare la împrejurarea că afirmațiile denigratoare au avut caracter nepublic, în scris, în cadrul litigiilor, având caracteristica unor acte de procedură.

Totodată acesta a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art.1357 C.civ. și în raport de libertatea de exprimare recunoscută și garantată de art.30 Constituție, art.10 CEDO, invocându-se lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate.

Or aceste critici invocate de către recurentul-pârât prin raportare la considerentele deciziei atacate, pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., motiv pentru care respinge excepția nulității, ca nefondată, apreciind că nu este incidentă sancțiunea prevăzută de art.489 alin.2 C.proc.civ.

Analizând excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant invocată de recurentul-pârât, Curtea o apreciază ca nefondată, reționând că acele critici referitoare la soluționarea excepției lipsei capacității de folosință, constând în greșita aplicare a normelor de drept material care reglementează instituția răspunderii civile delictuale, cât și cele referitoare la exercitarea profesiei de avocat, prin confuzia prevederilor privind conferirea personalității juridice formelor de exercitare a profesiei cu posibilitatea ca și persoana fizică autorizată să poate exercita despăgubiri/reparații patrimoniale pentru prejudiciul încercat, pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., motiv pentru care respinge excepția nulității, ca nefondată, apreciind că nu este incidentă sancțiunea prevăzută de art.489 alin.2 C.proc.civ.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant, prin prisma considerentelor deciziei atacate şi a criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Recurentul a criticat decizia tribunalului cu privire la apelul declarat de apelantul-pârât, referitor la soluția dată excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Cabinetului de avocat X, invocându-se greșita aplicare a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și cele referitoare la exercitarea profesiei de avocat, critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 8 C.pr.civ.

Se susține de către recurent faptul că deși nu are personalitate juridică proprie, cabinetul de avocat este o entitate distinctă (persoana fizică autorizată) față de persoana fizică fără calitate specială, având astfel dreptul la reputație, onoare și demnitate.

Parcurgând criticile recurentului-reclamant raportat la considerentele deciziei atacate expuse cu ocazia analizei excepției lipsei capacității procesuale de folosință a cabinetului de avocat, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, raționamentul tribunalului nefiind nicidecum de natură a nega dreptul la reputație, onoare și demnitate al titularului formei de exercutare a profesiei de avocat, ci în sensul că nu există o demarcație între imaginea persoanei fizice autorizate Cabinet de avocat X și persoana fizică X, concluzionând că este una și aceeași persoană, iar în evaluarea daunelor acordate în cuantum majorat, analizate prin raportare la instituția răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu a făcut o distincție între cele două entități, tratându-le în mod unitar.

Curtea apreciază ca fiind justă expunerea instanței de apel în analiza lipsei capacității de folosință a Cabinetului de avocat X, reținând că acesta este organizat potrivit Legii nr.51/1995 şi Statutului profesiei de avocat, respectivele norme fiind aplicabile în cauză.

Nu se poate afirma o aplicare greșită a normelor de drept material în cauză, tribunalul reținând corect că potrivit art.6 alin.1 din Legea nr.51/1995 şi Statutului profesiei de avocat nu se conferă personalitate juridică proprie cabinetului de avocat, ci doar societăţii profesionale cu răspundere limitată, legea permiţând cabinetului de avocat să încheie, în nume propriu, o serie de acte juridice şi să aibă un patrimoniu afectat exercitării profesiei de avocat.

De asemenea, în mod corect a punctat instanța de apel, că forma de exercitare fiind cea de cabinet individual, doar teoretic persoana fizică X şi Cabinet de avocat X sunt entităţi distincte, cel din urmă fiind o formă de exercitare a profesiei fără personalitate juridică căruia îi este permis să încheie o serie de acte juridice şi să aibă un patrimoniu propriu, dar afectat exercitării profesiei de avocat potrivit dispoziţiilor legale speciale, reținându-se în final că apelantul – reclamant Cabinet de avocat X nu are personalitate juridică, iar drepturile şi obligaţiile pe care le poate dobândi sunt strict circumscrise activităţii profesionale.

În concluzie, Curtea reține că singurul apt a sta în judecată este titularul cabinetului și nu cabinetul, care nu este altceva o diviziune patrimonială fără personalitate juridică.

Titularul formei de exercitare a profesiei liberale poate exercita orice acțiune în apărarea patrimoniului de afectațiune și a drepturilor sale nepatrimoniale, fără a justifica o calitate în raport cu aceasta, legitimarea sa existând ope legis, cabinetul individual neavând capacitate civilă, nu este persoană distinctă de cea a titularului, nu intră în circuitul civil în nume propriu.

Titularul formei de exercitare a profesiei este și titularul dreptului la onoare, demnitate și reputație, astfel încât, contrar susținerilor recurentului-reclamant, aceste drepturi nu i-au fost negate, ba chiar i-au fost recunoscute de către instanța de apel.

Apreciind că nu sunt întemeiate criticile expuse de către recurentul-reclamant în cadrul motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., Curtea respinge recursul declarat de acesta, ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurentul-pârât prin prisma considerentelor deciziei atacate şi a criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Recurentul a invocat ca motiv de casare cel prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ. potrivit căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă observație, care se impune a fi făcută în speță, vizează faptul că, din modul în care au fost expuse criticile, cererea de recurs nu a fost structurată exclusiv pe aspecte de nelegalitate, recurentul făcând ample referiri la aspectele de fapt ale judecății, la probatoriul administrat și la modalitatea în care instanța de apel a procedat la evaluarea acestuia.

Recurentul a criticat decizia apelată sub mai multe aspecte, parte din ele fiind apreciate de instanța de recurs ca fiind în realitate critici de netemeinicie: instanța de apel a respins în mod greșit toate probele propuse de apelantul-pârât, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la îmbogățirea fără justă cauză prin raportare la cuantumul exagerat al daunelor morale acordate, ambele critici vizând, în esență, netemeinicia hotărârii.

În privința acestor critici, instanța de recurs, parcurgând argumentele expuse în motivarea căii de atac, constată că acestea vizează în realitate aspecte ce țin de aprecierea probatoriului de către instanța de apel, de valorizare a anumitor mijloace de probă în detrimentul altora, pretinzându-se reținerea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Recurentul a mai invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat în mod just şi nu a administrat probele solicitate de către apelantul-pârât.

Curtea apreciază că aceste critici au în vedere modul în care instanța de apel a statuat asupra situației de fapt și a probatoriului, fiind transpuse în critici de netemeinicie a hotărârii recurate și nu de nelegalitate, or instanța de recurs nu are rolul de a cenzura situația de fapt stabilită prin decizia atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, așa cum urmărește recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Curtea nu poate reanaliza probele deja administrate, ci poate doar să verifice dacă, la situația de fapt deja stabilită de instanțele de fond (în sensul arătat), a fost corect aplicată legea.

Or, argumentele recurentului în susținerea acestor două motive subsumate motivului de casare prevăzut de art.488 alin.2 pct.8 C.proc.civ. nu privesc în realitate o eroare de interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale, ci o pretins eronată interpretare a probelor administrate în apel, ceea ce contravine evident scopului stabilit de lege pentru calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, prin memoriul de recurs, astfel cum a fost precizat și prin notele de ședință depuse la termenul din 16.02.2023, recurentul-pârât a criticat decizia recurată și din perspectiva unei greșite aplicări a normelor privind răspunderea civilă delictuală, mai exact a reținerii condiției existenței unui prejudiciului, prin raportare la caracterul nepublic al afirmațiilor denigratoare, dat fiind faptul că au fost făcute în scris, în cadrul litigiilor derulate între părți, în cuprinsul unor acte de procedură.

Totodată a mai susținut recurentul-pârât că interpretarea eronată a dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală constă și în lipsa unui caracter ilicit al faptelor, prin raportare la libertatea de exprimare recunoscută și garantată de art.10 CEDO.

Sintetizând criticile recurentului-pârât, Curtea apreciază că acestea vizează, în esență, că pentru a aprecia asupra existenței unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, constând în respectivele afirmații denigratoare cuprinse în înscrisurile depuse la dosarul cauzei și implicit asupra unui prejudiciu, instanța de apel nu a realizat o analiză din perspectiva dreptului la viață privată garantat de art.8 CEDO, raportat la dreptul la liberă exprimare a pârâtului, drept garantat la rândul său de art.10 CEDO.

Curtea apreciază aceste critici ca fiind întemeiate, întrucât în analiza condițiilor răspunderii civile de delictuale, în contextul în care se invocă atingeri aduse onoarei, demnității și reputației, nu se poate face abstracție de principiile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, în această materie, impunând imperativ ca în expunerea raționamentului judiciar instanța de apel să procedeze la verificarea mecanismului prin prisma căruia este analizat raportul dintre libertatea de exprimare și dreptul la viață privată și a reperelor trasate de jurisprudența CEDO.

Or instanța de apel, în analiza criticilor apelantului-pârât, nu a verificat acest mecanism, din perspectiva criteriilor esențiale enunțate în jurisprudența constantă a instanței de contencios european a drepturilor omului în balansul între viața privată și a dreptului la liberă exprimare, reținând ca viciu de legalitate prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ. aplicarea greşită a normelor de drept material.

Mai mult decât atât, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, era necesar ca analiza realizată de instanța de apel să releve măsura în care ingerința (normele de drept intern care permit antrenarea raspunderii civile delictuale) în dreptul la liberă exprimare al pârâtului (sub protecția căruia își plasează conduita pretins ilicită), ce se solicită a fi dispusă în speță, poate fi apreciată ca urmărind un scop legitim; respectiv că este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității.

Rezultă, astfel, că instanța de apel a analizat cauza în raport de criticile formulate, strict din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, pe când se impunea o analiză complexă, prin prisma dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 CEDO și a dreptului la viață privată garantata de art.8 CEDO, cu atât mai mult cu cât prima instanță a soluționat cauza din această perspectivă, impunând în consecință un control judiciar determinat de aceste repere.

Totodată, Curtea constată că analiza faptelor imputate pârâtului a fost realizată global, fără a se face o delimitare între cele prin care se pretinde că s-a adus un prejudiciu de imagine, respectiv reputației titularului cabinetului de avocat, și a prejudiciului constând în suferințele provocate prin afirmațiile inserate în documentele depuse la dosar.

Împrejurarea că există identitate între imaginea avocatului X-titular al Cabinetului și persoana fizică X, concluzionând că este una și aceeași persoană, nu impune o analiză unică, fără a se face distincția între componenta profesională, socială și personală a fiecărei valori lezate.

Reținând incidența motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.pr.civ., Curtea admite recursul și casează în parte Decizia nr. 227 A/07.07.2022 pronunţată de Tribunalul Botoşani, în ceea ce privește apelul declarat de apelantul-pârât Y, sub aspectul soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată.

În rejudecarea apelului, Curtea reține următoarele:

Prin apelul declarat, pârâtul a criticat, în esență, sentința primei instanțe sub aspectul temeiniciei, invocând faptul că prima instanţă nu a avut rol activ, nu a cercetat fondul cauzei şi a interpretat în mod greşit înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reţinând în acest fel răspunderea delictuală a pârâtului pentru fapte care în realitate nu există.

De asemenea, nu s-au luat în considerare împrejurările în care au fost făcute afirmaţiile, apelantul fiind provocat să răspundă întrucât intimatul a adus jigniri la adresa fiului său, lezând în acest fel sentimentele paterne ale acestuia.

Apelantul-pârât susține că nu se face vinovat de producerea faptei întrucât, nu a săvârşit fapta din propria-i voinţă, ci fiind constrâns la aceasta, în acest caz lipsind factorul volitiv.

Totodată a arătat că afirmațiile făcute au fost cuprinse în actele dosarelor afate pe rolul instanțelor de judecată, nefiind publice.

Parcurgând considerentele sentinței apelate, Curtea constată că prima instanță a realizat o analiză amplă a condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva dreptului la viață privată al reclamantului raportat la dreptul la liberă exprimare al pârâtului, probatoriul administrat fiind suficient pentru stabilirea situației de fapt.

Expunând conținutul celor două drepturi fundamentale prevăzute de convenție, în ceea ce privește punerea în balanță a dreptului la liberatatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private, prima instanță a realizat o analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale prin aplicarea criteriilor care decurg din jurisprudenţă şi care sunt relevante în speţă, adaptate după criteriile exprimate în Cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 40660/08 şi 60641/08, pct.109 și urm.

CEDO-2012), după cum urmează:

1. Contribuţia afirmațiilor făcut de pârât la o „dezbatere de interes general”

2. Notorietatea persoanei vizate şi obiectul afirmațiilor

3. Comportamentul anterior al persoanei în cauză

4. Conţinutul, forma şi repercusiunile consemnării respectivelor afirmații în înscrisurile din dosar

Dacă în privința primelor două repere conturate în jurisprudența CEDO, Curtea constată că apelantul-pârât nu a formulat critici, considerentele expuse de prima instanță intrând sub autoritate de lucru judecat, în ceea ce privește ultimele două, acesta formulează critici în sensul că afirmațiile sale au fost provocate tocmai de comportamentul reclamantului care pe parcursul litigiilor a adus jigniri la adresa fiului său, invocându-se totodată caracterul nepublic al afirmațiilor denigratoare determinat de faptul că înscrisurile în care au fost expuse sunt acte de procedură întocmite în cadrul litigiilor derulate între părți.

În aprecierea comportamenului anterior al persoanei în cauză, Curtea constată că fără a reprezenta o cauză de natură a înlătura responsabilitatea pentru propria faptă ilicită, afirmațiile reclamantului din cuprinsul actelor procedurale depuse la dosar 63-76 vol.I dosar judecătorie, referitoare la fiul pârâtului, care în calitate de judecator, președinte de instanță, ar avea influențe în soluționarea unor cauze, afirmații deopotrivă denigratoare prin care este sugerată săvârșirea unor fapte cu valențe penale, sunt aspecte de natură a circumstanția și de a reprezenta un reper notabil în aprecierea echilibrului între cele două drepturi fundamentale, cu consecințe asupra aprecierii existenței unui prejudiciu nepatrimonial, contrar reținerilor primei instanțe în sensul că nu sunt de natură a justifica afirmațiile făcute de pârât cu privire la reclamant, expuse anterior.

Așadar, constată că și reclamantul, pe parcursul litigiilor derulate între părți, a adoptat o conduită provocatoare și un discurs la fel de virulent ca cel al pârâtului, împrejurare de care Curtea nu poate face abstracție în întregul context factual.

În ceea ce privește conţinutul, forma şi repercusiunile consemnării respectivelor afirmații în înscrisurile din dosare, astfel cum a subliniat și prima instanță, modul în care persoana în cauză este prezentată în respectivele înscrisuri, amploarea popularizării informațiilor denigratoare, precum și consecințele acestei popularizări prezintă o importanță deosebită în prezenta analiză.

Curtea constată, la fel ca prima instanță, că modul în care este prezentat reclamantul, atât ca persoană privată cât și ca avocat, apare profund denigrator.

Ca persoană privată, apare ca săvârșind infracțiuni de furt și înșelăciune și de asemenea, ca agresor al mamei sale („un cetățean din mulțime a strigat la el că a fost martor când o bătea pe mama lui X”).

În egală măsură, este denigrat indirect prin daune aduse reputației mamei sale, aceasta din urmă fiind acuzată ca făcând parte din vechea securitate, calificată drept „procuror comunist-colegă de muncă cu torționarul de la Aiud, care umileau deținuții politici, schingiuindu-i.”

În continuare, în desfășurarea activității sale profesionale de avocat, reclamantul este acuzat de săvârșirea a numeroase fapte penale, fără însă ca aceste acuzații să fie dovedite în vreun fel de către pârât și care în mod corect au fost catalogate de către prima instanță ca fapte și nu judecăți de valoare.

Curtea apreciază că prima instanță a punctat în mod corect că fiind calificate drept fapte, se impunea dovedirea săvârșirii acestora de către pârât, lucru care nu s-a realizat.

Cu toate acestea, în ceea ce privește repercusiunile afirmațiilor făcute de pârât cu privire la reclamant, afirmații făcute în scris, în cadrul actelor procedurale și a memoriilor depuse în cadrul litigiilor derulate între părți, Curtea constată că prima instanță a realizat o analiză a unui potențial prejudiciu de imagine și nu a unui prejudiciu efectiv.

Deși a constatat, în mod corect, că aspectele relatate în cadrul înscrisurilor din dosare nu sunt publice, întrucât nu se pune problema publicării respectivelor înscrisuri în presă sau sub altă formă de transmitere în masă a informației, la ele având acces, teoretic, doar părțile din dosar și personalul judiciar al instanțelor, a apreciat, pe de altă parte, raportat la regulamentul de ordine interioară și la cadrul legal al accesului persoanelor la datele de interes public, că deși activitatea cabinetului de avocat nu este categorisită ca fiind activitate a unei instituții publice (fiind o activitate liberală, independentă) și prin urmare nu vizează informații de interes public, având în vedere totuși notorietatea cabinetului de avocat X în cadrul comunității, precum și faptul că libertatea de exprimare și libertatea presei sunt valori fundamentale în cadrul unei democrații sănătoase, există posibilitatea (chiar probabilitatea) ca judecătorul cauzei să acorde presei acces la dosar (în cazul ipotetic al solicitării acestui acces) și mai degrabă doar în cazuri excepționale să nu o acorde.

Curtea apreciază că, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, afirmațiile făcute prin intermediul precizărilor depuse în cadrul litigiilor derulate între părți sunt denigratoare la adresa reclamantului, însă acestea nu au produs consecințe pe plan social, profesional, întrucât nu au depășit sala de judecată, iar persoanele care au luat la cunoștință de conținutul acestora au obligația de a păstra secretul profesional.

Or, în acest fel, prima instanță nu a avut în vedere, raportat strict la situația de fapt reținută în cauză, existența unor reprecursiuni concrete, ci a unor potențiale repercusiuni.

Aceste repercursiuni nu sunt altceva decât o manifestare în dreptul material a prejudiciului faptei ilicite, care trebuie să fie cert, direct, personal și actual (sau viitor), nicidecum eventual.

Curtea nu poate primi o astfel de abordare, apreciind că repercusiunile consemnării respectivelor afirmații în înscrisurile din dosare trebuie să fi fost produse în mod efectiv, în mod concret și nu apreciate în abstract, la nivel potențial.

În ceea ce privește afirmațiile făcute de pârât verbal în cadrul ședinței publice din data de 20.10.2021, la cauza privind dosarul nr. 1228/285/2021 având ca obiect „contestație la executare”, Curtea nu le apreciază ca având o gravitate deodebită, intrând în categoria unor replici (deși neconvenționale și derapante) ce caracterizează dialogul conflictual al unor adversari în cadrul unor litigii, cărora se aplică alte standarde, mai flexibile față de cele aplicabile încălcării valorilor protejate într-un context obișnuit.

Mai mult decât atât, în aprecierea gravității acestor afirmații, Curtea se raportează și la calitatea de avocat a reclamantului, profesie care presupune un grad de anduranță sporit în fața unor afirmații de natura celor analizate, față de o persoană obișnuită, dialogul specific sălii de judecată nefiind în general lipsit de menajamente față de replici acide și discursuri virulente.

Așadar, analizând conținutul afirmațiilor denigratoare cuprinse în înscrisurile depuse la dosar, cu privire la care se invocă un prejudiciu de imagine, respectiv reputației titularului cabinetului de avocat (de natură a afecta componenta profesională și socială), prin prisma criteriilor consacrate de jurisprudența CEDO în balansul între viața privată și a dreptului la liberă exprimare, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, mai exact nu este îndeplinită condiția esențială a prejudiciului, conținutul acestora neajungând în atenția publicului în mod efectiv, echilibrul între cele două drepturi fundamentale fiind păstrat.

Cu toate acestea, dintre toate afirmațiile denigratoare expuse în cuprinsul înscrisurilor, cele referitoare la calitatea mamei sale („procuror comunist-colegă de muncă cu torționarul de la Aiud, care umileau deținuții politici, schingiuindu-i.”), în prezent decedată, afirmații ce nu au fost probate în vreun fel, pot fi apreciate de către instanță ca producând suferințe psihice reclamantului, persoană privată (componenta personală), un prejudiciu de ordin moral pentru compensarea căruia se impune acordarea de despăgubiri, indiferent dacă au fost sau nu aduse la cunoștința publicului.

În concluzie, strict cu privire la aceste afirmații, referitoare la persoana mamei sale, apreciază că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale conform art.1357 C.civ., prin ruperea echilibrului între valorile fundamentale consacrate de art.8 și 10 CEDO, în detrimentul celei dintâi, reținându-se că prin aceste afirmații a fost încălcat art.8, fără ca acestea să se regăsească sub protecția dreptului pârâtului la liberă exprimare, conținutul acestora picând testul proporționalității, motiv pentru care apreciază că o despăgubire în cuantum de 2000 lei este de natură a reprezenta o reparație justă și rezonabilă pentru suferințele provocate reclamantului de aceste afirmații denigratoare la adresa mamei sale decedate.

Pentru toate aceste argumente, reținând ca întemeiate parte dintre motivele de apel dezvoltate de către apelantul-pârât, Curtea admite apelul declarat de apelantul Y și schimbă în parte Sentinţa civilă nr. 299/07.02.2022 pronunţată de Judecătoria Botoşani în sensul că: obligă pârâtul la plata sumei de 2000 lei către reclamantul X cu titlu de daune morale; menţine restul dispoziţiilor deciziei ce nu sunt contrare prezentei; în temeiul art.453 C.pr.civ., în raport de soluția pronunțată în cauză, obligă intimatul X la plata sumei de 1000 lei către recurentul Y cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru şi onorariu avocaţial redus în condițiile art.451 alin.2 C.pr.civ. în raport de complexitatea și circumstanțele cauzei).