Decizie nr. 877 din 07.12.2022

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Botoşani în data de 1.04.2021, sub nr. 1103/40/2021, reclamantul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoșani, în temeiul dispoziţiilor art. 256 Codul muncii, art. 1323, 1341, 1344, 1653 din Codul civil, în contradictoriu cu pârâtul X, a solicitat a se dispune repunerea în situația anterioară celei consfințite de Sentința Tribunalului Botoșani nr. 1275 din 16.11.2017, ce reprezintă titlul executoriu pus în executare de către instituţie, cu obligarea pârâtului la restituirea sumei achitate ca urmare a punerii în executare a titlului executoriu menționat - 40.433 lei (39028 salarii compensatorii, 1000 lei cheltuieli de judecată, 405 lei dobânda legală).

Pârâtul X a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii fie ca inadmisibilă (drept prescris), fie ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 275 din data de 4.06.2021, Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de pârât, a admis acţiunea având ca obiect ,,pretenţii (plată nedatorată)”, formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani, în contradictoriu cu pârâtul X, şi a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 40.433 lei, cu titlu de plată nedatorată, la care se adaugă dobânda legală ce se va calcula începând cu data de 21.06.2018 şi până la data restituirii integrale a debitului, sumă actualizată şi cu indicele de inflaţie la data plăţii.

Prin decizia nr. 124 din data de 7.02.2022, Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâtul X, împotriva Sentinţei nr. 275 din 4 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În acest sens s-a reţinut că prima instanţă a judecat cauza fără a cita pârâtul la domiciliul indicat în întâmpinare, hotărârea fiind lovită de nulitate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 28.02.2022, sub nr. 1103/40/2021*.

Prin sentinţa nr. 153 din 29.04.2022 Tribunalul Botoşani – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune.

A admis acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani, în contradictoriu cu pârâtul X.

A obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 40.433 lei reprezentând plată nedatorată, cu dobânda legală calculată de la data de 21.06.2018 şi până la restituirea integrală a debitului principal, debit actualizat şi cu indicele de inflaţie de la data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul X arătând că hotărârea este nelegală prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, în esenţă pentru următoarele motive:

În mod nelegal instanţa a apreciat că dreptul material la acţiunea în restituire a sumelor solicitate nu s-a prescris, stabilind greşit ca moment al începerii cursului prescripţiei data de 21.06.2018 - pronunţarea deciziei civile nr. 581/21.06.2018 a Curţii de Apel Suceava, făcând greşit aplicarea disp. art. 2517 Cod civil.

În urma pronunţării Sentinţei civile nr. 1275/16.11.2017, executorie de drept, reclamantul a plătit suma de 40.433 lei (39.028 lei - salarii compensatorii/debit, 450 lei dobânda legală şi 1.000 lei cheltuieli de judecată), după o perioadă de 4 luni, la data de 26.03.2018, prin virament în contul personal, dosarul fiind deja înregistrat la Curtea de Apel Suceava.

După cum a arătat şi reclamantul, în dosarul civil nr. 13792/193/2018** (având ca obiect definit în final ca întoarcere executare silită) acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Cum data plăţii efective a drepturilor pentru care se solicită restituirea a fost 26.03.2018, având caracterul unor drepturi salariale, rezultă că termenul de 3 ani s-a împlinit la data de 26.03.2021 (în condiţiile în care nu va opera nici un caz de întrerupere a prescripţiei).

Aşadar, plata drepturilor câştigate prin Sentinţa civilă nr. 1275/16.11.2017 era obligatorie, fiind una datorată, chiar şi provizoriu, deci nu se poate considera că debitorul a plătit suma respectivă fără ca creditorul să aibă dreptul la momentul plăţii.

De fapt, pârâtul consideră că nu a pierdut dreptul nici în prezent, acesta fiind doar prematur.

Debitorul avea posibilitatea solicitării suspendării executării hotărârii primei instanţe până la soluţionarea apelului în dosarul în care a fost emis titlul executoriu (cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a solicitat executarea silită, iar reclamantul a plătit după 4 luni de la data soluţiei), în baza art. 450 Cod proc. civilă, posibilitate de care nu s-a folosit, preferând să plătească suma datorată.

În aceste condiţii, consideră că sunt aplicabile disp. art. 2517 Cod civil privind împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, sens în care dreptul material la acţiunea în restituirea plăţii s-a prescris, apreciind-o ca o plată datorată, nu nedatorată.

În mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamantul a indicat temeiul de drept concret al acţiunii ca fiind 1341 şi 1635 Cod civil, depăşindu-şi atribuţiile, întrucât este evidentă înşiruirea mai multor texte din Codul civil si Codul muncii specifice unor situaţii juridice diferite, pe care instanţa nu le poate aplica simultan în cauza.

Pentru a determina corect obiectul acţiunii şi limitele judecăţii, a apreciat necesar ca reclamantul să indice temeiul juridic specific situaţiei juridice pe care o consideră potrivită în cauză, nu să indice toate textele din Codul civil şi Codul muncii care s-ar putea plia pe o restituire de sume, pentru a crea confuzie la fel ca în cadrul litigiului anterior - dosarul civil nr. 13792/193/2018** (unde au existat critici privitoare exact la temeiul juridic al acţiunii).

Astfel, reclamantul a indicat următoarele texte de lege: art. 256 al. (1) din Codul muncii, art. 1635 al. (1) Cod civil, art. 1323 Cod civil, art. 1341 Cod civil.

Ori, art. 256 din Codul muncii reprezintă temei pentru restituirea sumelor nedatorate încasate de salariat de la angajator, art. 1323 Cod civil reprezintă temei pentru restituirea prestaţiilor contractuale (în cazul încetării contractului), iar art. 1341 Cod civil reprezintă temei pentru plata nedatorată.

În aceste condiţii, consideră că era imperios necesar ca reclamantul să-şi precizeze acţiunea şi să indice concret în ce temei doreşte să se judece în cauză, iar instanţa în mod greşit a încadrat ea însăşi juridic cererea de chemare în judecată ca fiind restituire plată nedatorată atât timp cât reclamantul nu a indicat expres acest lucru.

De asemenea, contrar celor susţinute de către instanţă, intimatul nu a invocat faptul că reclamantul nu a indicat temeiul corect al acţiunii, ci că nu a indicat temeiul concret al acesteia, ca urmare a înşiruirii mai multor articole din Codul civil, specifice unor situaţii juridice diferite, fapt ce face imposibilă încadrarea juridică, invocarea de excepţii şi apărări.

Instanţa nu a analizat deloc ipotezele juridice invocate de intimaţi în apărare, limitându-se doar la temeiurile şi apărările reclamantului din cererea de chemare în judecată şi răspunsul la întâmpinare.

Dispoziţiile art. 256 din Codui muncii sunt aplicabile doar situaţiilor în care salariatul căruia îi incumbă obligaţia de restituire este de rea-credinţă, obiectul restituirii îl reprezintă contravaloarea unor servicii prestate în legătură cu munca (salariu sau componente ale salariului) şi sumele nu i se cuveneau, încasarea lor fiind rezultatul unor erori (de calcul, de apreciere a condiţiilor de muncă, de calitate a muncii etc).

În speţă, sumele solicitate a fi restituite nu reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de salariat în favoarea angajatorului, ci un ajutor acordat ca urmare a încetării raporturilor de muncă cu drept la pensie ca fost angajat (poliţist) în cadrul M.A.I., potrivit disp. art. 20 al. (1) şi (2) din Anexa VII - Secţiunea 3 la Legea nr. 284/2010.

Cererea reclamantului nu se încadrează în cerinţele de restituire prevăzute de disp. art. 256 din Codul muncii, iar suma încasată de intimat la momentul 26.03.2018 era datorată de reclamant în baza unei hotărâri judecătoreşti şi, chiar dacă aceasta a fost desfiinţată, nici o instanţă nu a stabilit că el nu are dreptul la primirea sumelor compensatorii prev. de disp. art. 20 al. (1) şi (2) din Anexa VII -Secţiunea 3 la Legea nr. 284/2010.

Plata nedatorată este consacrată expressis verbis de Codul civil din 1864 în cadrul dispoziţiilor art. 992 - 997, respectiv de prevederile art. 1341 - 1344 din Noul cod civil, care reglementează la nivel principial aspectele care conturează regimul juridic al acestei instituţii.

În contra celor susţinute de către instanţă, plata sumei de către reclamant era datorată la momentul plăţii, acesta având posibilitatea suspendării executării hotărârii de fond fără să plătească suma, însă a ales să efectueze plata, fără executare silită, fără nici o solicitare din partea intimatului, asumându-şi faptul că, în contextul tuturor situaţiilor juridice analizate de către instanţele superioare, plata drepturilor prev. de art. 20 al. (1) din Anexa VII Secţiunea 3 din Legea nr. 284/2010 fiind doar suspendată temporar, nu eliminată/nedatorată, atât timp cât nici o instanţă nu a stabilit faptul că drepturile menţionate nu se cuvin beneficiarilor indicaţi de lege.

Deci, în cauză apreciază că în mod greşit instanţa a considerat că sunt întrunite condiţiile restituirii prev. de art. 1341 Cod civil.

Dispoziţiile art. 1323 Cod civil nu au aplicabilitate în cauză întrucât, în mod evident, se referă strict la încetarea contractului ca act juridic.

Aşadar, dispoziţia legală se află în Noul Cod civil la Capitolul I denumit „Contractul”, Secţiunea a 9-a denumită „încetarea contractului” - Art. 1323 - Restituirea prestaţiilor: „Restituirea prestaţiilor primite se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1.649”.

În mod clar cererea de restituire întemeiată pe această dispoziţie legală nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat, având în vedere că din cel puţin două perspective suma plătită de către reclamant în temeiul titlului executoriu desfiinţat nu trebuie restituită: 1. din dispozţiile art. 20 al. (1) şi (2) din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 rezultă că în momentul încetării raporturilor de serviciu cu drept la pensie trebuia să beneficiez de ajutoarele prevăzute în lege stabilite în raport de salariul funcţiei de bază încasat în luna anterioară pensionării, respectiv 15 salarii compensatorii pentru ajutorul stabilit la al. (1) şi 2. salarii compensatorii pentru ajutorul stabilit la alin. (2), în total 35 de salarii compensatorii.

Aşadar, dreptul prevăzut de lege s-a născut la data încetării raporturilor de serviciu cu reclamantul.

Executarea titlului executoriu avea un termen de graţie (un termen suspensiv) acordat de dispoziţii legale speciale, astfel încât plata putea fi refuzată, temporizată sau executată silit.

În calitate de instituţie publică reclamantul chiar avea un termen de graţie în executarea creanţei oferit de dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002.

Plata nu este valabilă dacă s-a efectuat, din eroare, fără să existe vreo datorie, urmând a fi întotdeauna restituită de către creditor (cu excepţia obligaţiilor naturale, care au fost executate de bună-voie); această obligaţie de restituire poartă numele de plata lucrului nedatorat si constituie un izvor distinct de obligaţii, făcând obiectul unei materii diferite de instituţia contractului ca izvor de obligaţii, întrucât plata nedatorată (reglementată de art. 1341-1344 Cod civil) este un fapt juridic licit, alături de gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Din punct de vedere juridic, în funcţie de împrejurările speţei, plata drepturilor salariale efectuată de către reclamant a fost una datorată, anticipată, legală şi care nu poate fi restituită (pentru că nu s-a stabilit prin nici o hotărâre judecătorească faptul că eu nu am dreptul la aceste sume compensatorii, ci doar că plata lor este, temporar, suspendată).

În mod clar reclamantul nu se poate apăra cu faptul că nu avea alternativă la executarea hotărârii cu pricina (titlul executoriu), întrucât aceasta avea caracter provizoriu iar executarea putea fi suspendată la cerere odată cu formularea căii de atac (art. 450 Cod proc. civilă); sau ar fi putut aştepta somaţia creditorului (înainte de începerea executării) ori, de ce nu, chiar demararea procedurii de executare silită, care nu ar fi avut urmări imediate ci ar fi fost temporizată de O.G. nr. 22/2002 care instituie un termen de graţie de 6 luni pentru instituţiile publice debitoare.

Aşadar, în mod evident plata debitului către intimat s-a efectuat benevol, fiind însuşită de către instituţia debitoare şi nu se poate invoca lipsa de diligenţă privind utilizarea pârghiilor legale pentru amânarea plăţii.

În mod cert instanţa superioară (Curtea de Apel Suceava) nu a stabilit în mod definiv că intimatul nu are dreptul la primirea sumelor compensatorii, ci dimpotrivă, că dreptul există însă nu poate fi valorificat încă.

În aceste condiţii, dacă intimatul a înţeles să efectueze plata înainte de termen, ea nu poate fi restituită.

Instanţa de fond a făcut greşit aplicarea disp. art. 1645 alin. 2, a art. 1531 alin. 1 şi 2, art. 1535 Cod civil, obligându-l pe intimat la plata pretenţiilor accesorii - dobânda legală şi actualizarea cu indicele de inflaţie, începând cu data de 21.06.2018.

Analizând textul de lege, nu rezultă de nicăieri care sunt împrejurările în care s-a aflat intimatul personal astfel încât instanţa să aprecieze că este de rea-credinţă sau cauza restituirii să-i fie imputabilă în ceea ce priveşte „restituirea plăţii nedatorate”.

Instanţa de fond în mod greşit a admis acţiunea „în temeiul prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ”.

În mod cert, reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, în cauză nefiind vorba despre nici un act/contract administrativ sau faptă ilicită generatoare de prejudicii în sensul art. 18 din actul normativ, astfel încât a apreciat că, fie s-a avut în vedere o altă situaţie de fapt decât cea existentă, fie instanţa a preluat motivarea din altă hotărâre judecătorească; acest fapt echivalează cu o lipsă de motivare corectă şi concretă a sentinţei atacate, eu neavând certitudinea că judecătorul chiar s-a aplecat asupra apărărilor efectuate în cauză.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând fondul cauzei, să se dispună fie respingerea acţiunii ca prescrisă, fie respingerea acesteia ca nefondată; în temeiul art. 453 Cod proc. civilă, a mai solicitat să fie obligat reclamantul-intimat la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

Intimatul reclamant Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că motivele de recurs sunt neîntemeiate, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, susține că prin Sentinţa nr. 1275 din 16.11.2017, executorie de drept, IPJ Botoşani a fost obligat de către Tribunalul Botoşani, în temeiul art. 20 alin. 1 şi 2 din Anexa VII, Cap.

II, Secţiunea a 3-a din Legea 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, să plătească pârâtului recurent ajutoarele salariale şi compensatorii stabilite de lege, suma urmând a fi actualizată în funcţie de indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective precum şi dobânda legală, dar şi cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 lei, onorariu avocaţial.

Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani a pus în executare hotărârea anterior menţionată, executorie de drept, achitând pârâtului recurent suma de 40.433 lei (39028 salarii compensatorii, 1000 lei cheltuieli de judecată, 405 lei dobânda legală), conform statului de plată existent la dosarul cauzei.

Ulterior, prin Decizia Curţii de Apel Suceava nr. 581/21.06.2018, instanţa de apel a admis apelul declarat de IPJ Botoşani şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1275/16.11.2017, respingând acţiunea ca prematur formulată şi totodată înlăturând şi dispoziţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de hotărârile pronunţate în dosarul 3390/40/2017, ale căror copii există la dosarul cauzei, în mod corect a reţinut prima instanţă că temeiul în virtutea căruia instituţia noastră a efectuat plata nu mai există la momentul actual, fiind desfiinţat, ca urmare a admiterii cererii de apel, situaţie în care nici obligaţia de plată nu mai există, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru restituirea sumei achitate pârâtului recurent.

Totodată, în mod corect prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 256 alin. 1 din Codul Muncii, art. 1635 alin.1, art. 1323, art. 1341 alin. 1 şi art. 1344 din Codul Civil.

În mod corect şi în acord cu prevederile legale a reţinut prima instanţă că prin admiterea cererii de apel şi anularea sentinţei primei instanţe în dosarul 3390/40/2017 prin decizia 581/21.06.2018 a avut loc desfiinţarea titlului executoriu în baza căreia s-a efectuat plata şi astfel, de la data pronunţării instanţei de apel, 21.06.2018, suma de 40.433 lei a devenit o plată nedatorată, pârâtul recurent având obligaţia să o restituie.

Totodată, având în vedere că plata a devenit nedatorată ca urmare a desfiinţării titlului executoriu şi în absenţa unui act normativ care să stabilească în mod cert o dată, o perioadă, în care se va relua exerciţiul dreptului prevăzut de art. 20 alin. 1 şi 2 din Anexa VII Secţiunea 3 la Legea 284/2010, nu se poate aprecia că dreptul de a beneficia de ajutoare este afectat de un termen suspensiv, pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 1414 din codul civil sau ale art. 1343 din acelaşi cod, referitor la termenul suspensiv.

Cu privire la pretenţiile accesorii, în mod corect a reţinut prima instanţă că în conformitate cu dispoziţiile art. 1344 din codul civil restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649 din acelaşi cod, în sensul în care de la data desfiinţării titlului executoriu, respectiv de la data de 21.06.2018, data pronunţării instanţei de apel, plata fiind nedatorată, nerestituirea sumei îi este imputabilă pârâtului recurent, astfel încât acesta datorează accesoriii, respectiv dobândă legală şi inflaţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 1531 şi 1535 din codul civil, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Pentru toate aceste motive, a soliciat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii Sentinţei Tribunalului Botoşani 153/29.04.2022, ca temeinică şi legală şi restituirea de către recurent a sumei de 40.433 lei, cu titlu de plată nedatorată, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi dobândă legală de la data naşterii obligaţiei de restituire, 21.06.2018, până la restituirea efectivă.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor invocate, curtea constată următoarele:

În ceea ce privește critica vizând pretinsa depășire a atribuțiilor de către prima instanță, în sensul că în mod greșit ar fi încadrat juridic cererea de chemare în judecată ca fiind restituire plată nedatorată în contextul în care reclamantul nu a indicat expres acest lucru, neprecizând în concret temeiul juridic al acțiunii, făcând referire la mai multe texte de lege, aceasta nu poate fi primită.

Art. 22 C. pr. civ. consacră rolul activ al judecătorului, în virtutea căruia instanţa are obligaţia să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere, şi să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Temeiul juridic al acţiunii poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Din această perspectivă calificarea acţiunii se face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

În speţă, prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat repunerea în situația anterioară și obligarea pârâtului la restituirea sumei achitate ca urmare a punerii în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința nr. 1275/16.11.2017, desființată ulterior prin decizia nr. 581/21.06.2018, sumă actualizată cu indicele de inflație și cu dobândă legală de la data nașterii obligației de restituire, arătând că temeiul în virtutea căruia instituția angajatoare a efectuat plata nu mai există la momentul actual, fiind desființat, situație în care nici obligația de plată nu mai există, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru restituirea sumei achitate pârâtului, invocând în drept și prevederile art. 1341 alin. 1 și ale art. 1635 C. civil, având în vedere și Decizia RIL nr. 15/2020 pronunțată de ÎCCJ.

De altfel, și apărările pârâtului din întâmpinarea depusă la dosarul de fond au fost făcute și din perspectiva plății nedatorate, acesta argumentând expres lipsa incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1341 alin. 1 C. civ..

Se reţine aşadar că instanța de fond a făcut o judicioasă evaluare a elementelor acţiunii, împrejurare faţă de care hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, context în care pretinsa depășire a atribuțiilor nu poate reținută, nefiind dat motivul de recurs invocat.

În ceea ce privește pretinsa lipsă de analiză a apărărilor invocate prin întâmpinare, afirmând pârâtul că analiza instanței de fond ar fi fost limitată doar la temeiurile și argumentele reclamantului, curtea reține că, nici aceasta nu este dată.

Curtea constată că pârâtul mai curând nu este de acord cu interpretarea prevederilor legale dată de către prima instanță, în contextul în care, printre altele, consideră ca fiind relevante dispozițiile art. 1343 C. civil, deși instanța de fond a reținut că acestea nu pot deveni aplicabile față de împrejurarea că dreptul de a beneficia de ajutoare la pensionare nu este afectat de un termen suspensiv – de vreme ce titlul executoriu a fost desființat iar dispozițiile Legii nr. 284/2010 au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 și nu există un act normativ care să stabilească o dată/perioadă în care s-ar relua exercițiul dreptului prevăzut de art. 20 alin. 1 și 2 din Anexa VII Secțiunea 3 la Legea nr. 284/2020, raționament cu care curtea este de acord.

De altfel, criticile din memoriul de recurs reprezintă în mare parte o reiterare a argumentelor invocate prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe.

Nici critica vizând pretinsa greșită admitere a acțiunii în temeiul prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 în contextul în care reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe aceste prevederi, nu poate fi primită.

Temeiul de drept menționat de prima instanță reprezintă cadrul legal general din legea specială aplicabilă în materia contenciosului administrativ și vizează soluțiile pe care le poate da instanța.

În acest context, față de obiectul acțiunii deduse judecății, nu se poate aprecia nici că s-ar fi avut în vedere o altă situație de fapt decât cea existentă, nici că ar fi fost preluată motivarea din altă hotărâre judecătorească, pretinsa lipsă de motivare a hotărârii atacate din această perspectivă nefiind dată.

În ceea ce privește motivul de recurs vizând pretinsa aplicare greşită a normelor de drept procesual şi material, critici ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin.1 pct. 8 C. pr. civ., nici acesta nu este dat.

În esență, arată pârâtul că în mod greşit a reţinut prima instanţă că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 21.06.2018, data pronunţării deciziei Curţii de Apel nr. 581/21.06.218, iar nu de la data de 26.03.2018, data plății efective a drepturilor pentru care se solicită restituirea.

De asemenea, afirmă că angajatorul a efectuat plata în mod voluntar, deşi avea posibilitatea solicitării suspendării executării hotărârii primei instanțe până la soluționarea apelului în dosarul în care a fost emis titlul executoriu, posibilitate de care nu s-a folosit; totodată invocă faptul că în mod nelegal a reţinut prima instanţă că suma achitată reprezintă o plată nedatorată, prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava nereținându-se că dreptul nu există ci doar că acţiunea a fost formulată prematur, dreptul la plata ajutorului salarial fiind afectat de un termen suspensiv, iar nu desfiinţat; de asemenea, susține și că în mod greşit s-a reţinut obligarea sa şi la plata accesoriilor, în condiţiile în care nu a fost de rea-credinţă.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, prima instanţa a apreciat şi a interpretat în mod corespunzător dispoziţiile legale pertinente, reţinând că în contextul suspendării repetate a exercițiului dreptului la plata ajutorului prevăzut la trecerea în rezervă, beneficiarii acestuia nu au ajuns să obţină un bun, sau măcar o speranţă legitimă, concluzie consolidată prin abrogarea în cele din urmă a dreptului, fiind date condiţiile cererii de restituire.

Reţine curtea că, prin sentinţa nr. 1275/16.11.2017 a Tribunalului Botoşani, executorie de drept, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani a fost obligat să plătească pârâtului din prezenta cauză sumele reprezentând ajutorul stabilit conform dispoziţiilor art.20 alin.1 şi 2 din Anexa VII- Secţiunea 3 la Legea nr. 284/2010, actualizate conform indicelui de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective.

În baza hotărârii anterior menţionate, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani a achitat recurentului pârât suma de 40433 lei, aspect necontestat în cauză.

Or, în contextul în care ulterior plăţii efectuate, a fost desființat titlul în temeiul căruia s-a dispus efectuarea plății drepturilor, sentinţa nr. 1275/16.11.2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani fiind schimbată prin decizia nr. 581/21.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, definitivă, în sensul respingerii acţiunii ca prematur formulate, curtea constată că prima instanță a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1341 Cod civil, suma achitată de reclamant devenind o plată nedatorată, pârâtul având obligaţia să o restituie.

Relativ la susținerea pârâtului că nu ar fi incidentă instituția plății nedatorate întrucât reclamantul nu ar fi achitat din eroare suma la momentul plății, curtea reține că această chestiune de drept a fost soluționată cu caracter obligatoriu de către Înalta Curtea de Casație și Justiție prin Decizia nr. 15/2020, în care s-a arătat că: „Având în vedere că dispozițiile art. 1341 din Codul civil, ce definesc plata nedatorată, trimit la cele ale art. 1635 din Codul civil, care stabilesc ce tip de prestații cu caracter nedatorat pot fi restituite, plata nedatorată nu este doar cea executată din eroare, ci și cea făcută în baza unui act juridic desființat cu efect retroactiv.

Prin urmare, absența datoriei, situație premisă pentru stabilirea caracterului nedatorat al plății, poate fi atât originară, cât și survenită, în modalitatea descrisă de textul de lege. ”

Nu este relevantă nici atitudinea pur subiectivă a pârâtului privind credința sa în îndreptățirea de a primi dreptul pretins în condițiile în care, printr-o sentință definitivă, a fost desfiinţat titlul de creanţă.

În acest sens Curtea are în vedere și statuările cuprinse în Decizia nr. 5/2018 pronunțată în recurs in interesul legii de ÎCCJ și în Decizia nr. 20/2019 de dezlegare a unor chestiuni de drept a ÎCCJ, a căror interpretare coroborată consolidează concluzia că menținerea dreptului grevat de suspendarea exercițiului lui a dat acestuia doar un conținut abstract, fiind condiționat în recunoașterea concretă de o nouă manifestare a legiuitorului.

Împrejurarea că angajatorul a efectuat plata voluntar şi nu a solicitat suspendarea efectului executoriu al hotărârii judecătoreşti nu înseamnă pierderea dreptului acestuia de a solicita restituirea, ci aceasta are a se efectua în condiţiile unei plăţi nedatorate, astfel cum s-a arătat.

De asemenea, plata benevolă a sumei conform hotărârii judecătoreşti executorii reprezintă o respectare a puterii acesteia şi o manifestare a bunei credinţe a acestuia, context în care absenţa unei încercări de înlăturare a efectului executoriu a hotărârii nu poate reprezenta o culpă a acestuia în evitarea unui prejudiciu cu o minimă diligenţă, astfel cum interpretează pârâtul.

În acord cu prima instanţă, reţine curtea că sunt date condiţiile acţiunii în restituirea plăţii nedatorate, de la data pronunţării deciziei de desfiinţare a titlului iniţial nemaiexistând temei legal pentru reţinerea acestei sume de către pârât, moment în care a încetat și buna credință a acestuia, context în care nu prezintă relevanță împrejurarea că nu ar fi întreprins demersuri pentru valorificarea dreptului solicitat.

În mod corespunzător a reţinut prima instanţă că de la această dată s-a născut şi dreptul de restituire, dată în raport de care curge şi termenul de prescripţie, neputându-se vorbi despre un drept de restituire la un moment anterior desfiinţării hotărârii, cum ar fi data plăţii, aşa cum susţine recurentul pârât, când, fiind în vigoare o hotărâre judecătorească executorie, nu exista acest drept, de a se solicita restituirea.

Relevantă în acest context este și statuarea din Decizia RIL nr.15/2020 a ÎCCJ, în sensul că, chiar dacă plata era datorată la momentul efectuării ei, aceasta a devenit nedatorată prin desfiinţarea titlului în baza căruia a fost efectuată.

Astfel, la momentul la care angajatorul solicită restituirea ei, plata este nedatorată, întrucât temeiul juridic care a stat la baza măririi patrimoniului salariatului a fost afectat de o cauză de nulitate intrinsecă, constatată ulterior.

În acest sens, caracterul nedatorat al plăţii nu trebuie raportat la momentul efectuării ei, ci la momentul la care se solicită restituirea.

În plus, urmează a se avea în vedere că însăşi executarea unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive are un caracter provizoriu, potrivit art. 448 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deci plata este „datorată” doar sub rezerva menţinerii hotărârii date de prima instanţă.

Cu privire la pretenţiile accesorii, în mod corect a reţinut prima instanţă că, de la data desfiinţării titlului executoriu, nerestituirea sumei îi este imputabilă pârâtului întrucât plata a fost efectuată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, deci era datorată doar sub rezerva menţinerii hotărârii date de prima instanţă.

Cum titlul în baza căruia s-a efectuat plata a fost desfiinţat, plata a devenit nedatorată, pârâtul fiind ţinut să restituie ce a primit, astfel că datorează şi accesorii, respectiv dobândă legală şi actualizarea cu rata inflaţiei tocmai pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de creditor potrivit art.1531 alin.1,2 şi art.1535 alin.1 din Codul civil.

Faţă de considerentele expuse, curtea, reținând că motivele de recurs sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, respinge recursul ca nefondat.