Decizie nr. 296 din 19.12.2022

Prin sentința nr.14 din 25.01.2022, Tribunalul Suceava- Secția a II-a civilă a respins ca nefondată acţiunea civilă având ca obiect „pretenţii” formulată de reclamanta SC X SRL, în contradictoriu cu pârâta SC Y SRL şi a respins, ca nefondată, cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 249 Cod de Procedură Civilă, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Reclamanta invocă existența unui contract de vânzare cumpărare (nr. - din 26 august 2019) ca fiind izvorul obligațiilor de plată ale pârâtei în ceea ce privește suma solicitată.

Or, reclamanta nu a făcut dovada existenței acestui înscris.

Deosebit de aceasta, reclamanta, în dovedirea pretențiilor, a mai invocat faptul că a emis factura nr. 8.. din 13.03.2020 în valoarea solicitată prin acțiune, precum și avizele de însoțire a mărfii.

Or, în cuprinsul avizelor de însoțire a mărfii nu se regăsește vreo mențiune cu privire la eventuala valoare a mărfurilor livrate, iar, în ceea ce privește factura, aceasta face dovada împotriva emitentului și în favoarea destinatarului ei, dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovada și în favoarea emitentului.

Aceasta face dovada contra emitentului, în privința întregului ei cuprins, independent de faptul dacă a fost acceptată sau nu, fundamentul juridic al acestei forțe probante fiind mărturisirea extrajudiciară.

Factura nu face dovada împotriva destinatarului decât în cazul în care este acceptată deoarece nu se poate preconstitui un mijloc de probă contra unei persoane fără concursul acesteia.

Pentru ca factura să-i fie opozabilă ca mijloc de probă, destinatarul trebuie să restituie emitentului factura acceptată.

Or, în speță, respectiva factură nu a fost însușită de vreun reprezentant al pârâtei.

A mai reţinut prima instanţă faptul că, chiar dacă între părți nu se face dovada încheierii unui contract în formă scrisă, doctrina şi jurisprudența recunosc că acceptarea poate fi și tacită când faptul acceptării facturii reiese din manifestări de voință neechivoce din partea beneficiarului serviciului prestat, or în cazul de față pârâta a contestat existența acesteia.

În cauză, în sprijinul apărărilor pârâtei a fost audiat martorul B.C. care a relevat o cu totul altă situație de fapt în ceea ce privește înțelegerea părților cu privire la utilajele preluate de către pârâtă, acestea fiind degradate și urmând a fi folosite doar pentru piese de schimb, reclamanta și pârâta convenind o valoare a acestora care se ridică la aproximativ 5.000 sau 6.000 de euro, în condițiile în care se dorea și stingerea altor datorii reciproce.

Față de cele reținute și constatând că reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale, tribunalul a respins în totalitate cererea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta SC X SRL, arătând că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionale formulată de intimata pârâtă; că hotărârea este netemeinică, impunându-se schimbarea în sensul admiterii cererii introductive, argumentele primei instanţe fiind nefondate.

În primul rând, a solicitat a fi avută în vedere apărarea confuză a intimatei-pârâte, aceasta invocând, pe de o parte, că nu ar fi primit factura nr. 8../13.03.2020, iar, pe de altă parte, că bunurile ar fi fost într-o stare degradată, neputându-se conchide dacă, în accepţiunea susţinută de intimata-pârâtă, proprietatea bunurilor a fost transferată pentru a fi valorificate ca deşeuri („fier vechi") sau ca piese de schimb.

În al doilea rând, contractul nr. -/26.08.2019 a fost încheiat de părţi, iar consecinţa acestuia nu este validitatea vânzării, actul constituind doar instrumentum probationis.

Contractul prin care a vândut bunurile intimatei-pârâte nu era obligatoriu a se încheia în formă scrisă ad validitatem, de vreme ce obiectul acestuia era transferul oneros al unor bunuri mobile.

Totuşi, părţile au convenit şi asupra stipulării în scris a drepturilor şi obligaţiilor dobândite prin contract, încheindu-se un act care nu i s-a restituit în original, purtând semnătura reprezentantului intimatei-pârâte.

În al treilea rând, nici intimata-pârâtă nu a contestat încheierea unei vânzări a bunurilor, din susţinerile părţilor rezultând că pentru lămurirea cauzei este necesar a fi punctate două aspecte: obiectul şi preţul contractului încheiat între părţi.

A făcut referire la disp. art. 1.240 din Codul civil şi art. 1.266 din Codul civil.

Raportat la obiectul contractului, reclamanta susţine că a vândut bunuri în stare de funcţionare, având reprezentarea că acestea vor fi folosite de intimata-pârâtă în activitatea sa profesională.

Susţinerile intimatei-pârâte sunt că aceste bunuri s-au vândut fie ca deşeuri („fier vechi”), fie ca piese de schimb.

În completarea susţinerilor sale, intimata-pârâtă a invocat starea degradată a bunurilor, pe care însă a nu a probat-o niciodată.

Or, obiectul contractului l-au constituit bunurile pe care reclamanta le-a dobândit în luna octombrie 2018 (în cazul sistemului de recuperare căldură şi tablului electric acţionare recuperatoare căldură achiziţionate de la societatea A SRL), în luna martie 2019 (în cazul instalaţiei de climatizare dospitor tunel, hotei şi tubulaturii de evacuare gaze achiziţionate de la societatea B SRL) şi în luna iulie 2019 (în cazul cuptorului cu tuburi şi dospitorului achiziţionate de la societatea B SRL).

Aşadar, a făcut dovada provenienţei bunurilor, iar valoarea cu care le-a achiziţionat a fost de 446.446,58 lei (TVA inclus), datele la care a făcut achiziţiile fiind apropiate de data transferului proprietăţii către intimata-pârâtă.

Pornind de la dovada incontestabilă a valorii de achiziţie a bunurilor şi a datelor dobândirii bunurilor de către reclamantă, recurgând la o prezumţie judiciară fundamentată pe practicile statornicite între părţi şi pe uzanţele profesioniştilor din domeniu, se impune a conchide că bunurile nu s-au vândut ca deşeuri („fier vechi"), ci ca produse utilizabile.

Raportat la preţul contractului, a subliniat că bunurile fuseseră achiziţionate recent de reclamantă în schimbul unui preţ total similar celui convenit cu reprezentantul intimatei-pârâte.

Aşadar, apărarea intimatei-pârâte, conform căreia acordul părţilor ar fi fost de a se vinde bunurile în schimbul unui preţ de 5.000 - 6.000 Euro, echivalentul a aproximativ 25.000 lei, de peste 20 de ori mai puţin decât preţul facturat, nu poate fi reţinută.

Mai departe, factura nr. -/13.03.2020 a fost comunicată intimatei-pârâte la data emiterii prin poştă electronică, astfel cum rezultă din dovada de livrare emisă de programul electronic.

Adresa de email --- @yahoo.com era adresa utilizată de intimată în corespondenţa obişnuită.

De asemenea, factura a fost expediată către intimata-pârâtă şi prin poştă, aceasta refuzând să o primească.

Or, intimata-pârâtă nu a obiectat cu privire la factura primită prin email.

Mai mult, a refuzat să ridice factura originală de la oficiul poştal, în pofida avizării sale.

De altfel, în primă instanţă, intimata-pârâtă a susţinut că reclamanta nu ar fi înregistrat factura în cauză în evidenţele contabile proprii, susţinere combătută în cadrul probatoriului, autorităţile fiscale din Galaţi confirmând că a înregistrat factura şi a achitat TVA aferentă acesteia.

Aşadar, în considerarea faptului că art.1.266 alin. 2 teza finală Cod civil reglementează comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului drept un criteriu de interpretare a voinţei concordante, instanţa trebuie să conchidă că intimata-pârâtă a avut reprezentarea preţului corect facturat de reclamanta, necontestând factura, dar şi că aceasta a căutat mijloace de a eluda obligaţia de plată ce îi incumba, refuzând să primească documentul original.

În al patrulea rând, cu referire la proba cu martori încuviinţată de instanţa de fond, arată că nu a fost de acord cu audierea lui B.N., acesta fiind persoană aflat în serviciul intimatei-pârâte.

Prin raportare la această situaţie de fapt, în virtutea art. 315 alin. 1 pct. 3 CPC, instanţa de fond nu trebuia să procedeze la audierea martorului, proba fiind inadmisibilă.

Chiar pentru situaţia în care s-ar depăşi acest aspect, susţinerile martorului nu sunt credibile, având în vedere împrejurările în care martorul a afirmat că ar fi luat cunoştinţă de faptele ce au făcut obiectul declaraţiei acestuia.

Astfel, martorul a declarat că a auzit discuţiile dintre reprezentanţii celor două societăţi, convorbirea dintre aceştia fiind telefonică.

Or, martorul putea auzi discuţia numai în ipoteza în care s-ar fi aflat în locul administratorului intimatei-pârâte, în caz contrar putând, cel mult, să îl audă pe acesta din urmă.

Mai important, martorul a prezentat o situaţie de fapt diferită de cea contractuală, declaraţia sa făcând trimitere numai la un cuptor de panificaţie, care ar fi fost ruginit.

Or, rezultă din proba cu înscrisuri că s-au vândut mai multe bunuri în stare de funcţionare şi de o valoare considerabilă.

Totodată, mărturia nu este credibilă, asemeni întregii apărări a intimatei-pârâte, în condiţiile în care societatea pârâtă nu desfăşura activitate în domeniul reciclării deşeurilor sau comerţului cu materiale reciclabile, ci în domeniul utilajelor de panificaţie, iar bunurile vândute constituiau tocmai asemenea utilaje.

Mai mult, martorul a confirmat că nu avea cunoştinţe de specialitate pentru a putea evalua bunurile cumpărate de intimata-pârâtă.

Aşadar, declaraţia martorului audiat în cauză nu poate fi apreciată de instanţă ca făcând dovada temeiniciei apărărilor intimatei-pârâte, câtă vreme proba a fost încuviinţată în lipsa acordului reclamantei, contrar art. 315 alin. 2 CPC, iar susţinerile sunt contrazise de înscrisurile administrate în cauză şi de situaţia de fapt.

Având în vedere aceste argumente, conchide că a făcut dovada existenţei raportului juridic obligaţional, în virtutea căruia a avut obligaţia de a vinde bunurile, iar intimata-pârâtă avea obligaţia de a cumpăra şi de a plăti preţul bunurilor, astfel cum acesta a fost individualizat prin factura nr. 840/13.03.2020.

Consecinţă a pasivităţii intimatei-pârâte, se impune ca instanţă să facă aplicarea art. 1.516 Cod civil, recunoscând creanţa reclamantei, şi să fie obligată intimata la plata acesteia.

Suplimentar faţă de datoria principală, în scopul reparării integrale şi efective a prejudiciului cauzat reclamantei prin neplată, solicită obligarea acesteia şi la plata despăgubirilor constând în actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare.

Cererea a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 1.531 şi art. 1.535 Cod civil, fiind unanim acceptat că actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei constituie damnumemergens (pierderea efectivă), în timp ce dobânda legală reprezintă lucrumcessans (beneficiul nerealizat).

Solicită admiterea apelului, schimbarea sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării intimatei-pârâte la plata sumei de 571.200 lei, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare şi actualizarea cu rata inflaţiei calculate până la data plăţii integrale şi efective a datoriei, cu cheltuieli de judecată în etapele fondului şi apelului, reprezentând taxe judiciare de timbru şi onorariu avocaţial.

Pârâta intimată nu a formulat întâmpinare.

Instanța a încuviințat și administrat proba cu inscrisuri, proba cu interogatoriul intimatei/ pârâte (F.36-38).

Intimata pârâtă a depus la dosar concluzii scrise (f.46-48) prin care a solicitat în esență respingerea apelului declarat.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, curtea reține următoarele:

Acțiunea reclamantei apelante pe fond vizează angajarea răspunderii pârâtei intimate în baza unui contract presupus a fi încheiat între părți la 26.08.2019 sub nr. -, prin care reclamanta apelantă ar fi vândut pârâtei intimate o serie de utilaje de panificație constând în cuptor tunel( cap tractor, cap antrenare, teni, cadru cuptor, hotă cuptor, bandă cuptor, tubulatură), dospitor, 2 bucăți recuperatoare căldură, tablou electric acționare recuperatoare căldură pentru prețul de 571.200 lei iar pârâta deși ar fi primit bunurile a refuzat plata prețului, reclamanta încercând comunicarea către pârâtă a facturii fiscale 840/13.03.2020, factură neînsușită , neacceptată de către aceasta din urmă.

Curtea reține că contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Totodată, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot parcursul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație.

Mai exact, orice persoană trebuie să-și execute obligațiile astfel cum acestea au fost asumate prin contractul încheiat între părți.

Atunci când fără justificare, una dintre părțile contractante nu își îndeplinește obligațiile asumate, ea este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să-l repare.

Astfel, răspunderea contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

Prima condiție referitoare la existența unei neexecutări sau executări necorespunzătoare se desprinde din dispozițiile art. 1530 din Codul civil ce prevăd în mod expres următoarele: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau după caz culpabile a obligației.”

A doua condiție ce se referă la existența culpei debitorului debitorului este prezumată prin simplu fapt al neexecutării obligației sau a executării necorespunzătoare a obligației asumate prin contractul încheiat între părți.

În ceea ce privește cea de a treia condiție referitoare la existența unui prejudiciu, trebuie avut în vedere că prejudiciul constă în consecințele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanță apartinând creditorului său contractual, prin neexecutarea prestației sau prestațiilor la care s-a îndatorat.

Referitor la cea de a patra condiție ce impune existența unui raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii contractuale a debitorului și obligarea la plata de daune interese arătăm faptul că este necesar ca prejudiciul cauzat creditorului să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligației prevăzute în contractul încheiat între părți.

Așadar , de esență pentru a porni la atragerea răspunderii contractuale trebuie să fim în în prezența unui contract încheiat între părți.

Apelanta invocă că între părți, urmare a negocierii acestora și conform unei practici uzuale, a fost întocmit contractul nr.- la 26.08.2019 care însă nu a fost returnat în original reclamantei nici semnat și nici nesemnat, contractul în cauză nemaifiind fizic în posesia reclamantei apelante, contractul fiind unul de vânzare-cumpărare și având ca obiect o serie de utilaje de panificație constând în cuptor tunel( cap tractor, cap antrenare, teni, cadru cuptor, hotă cuptor, bandă cuptor, tubulatură), dospitor, 2 bucăți recuperatoare căldură, tablou electric acționare recuperatoare căldură pentru suma de 571.200, apelanta invocând în susținere factura 840/13.03.2020 și avizele de însoțire a mărfii 3019628/30.08.2019 și 3019630/26.09.2019.

Așadar, curtea reține că nu se poate prezenta înscrisul constatator al voinței contractuale a părților privind bunul invocat de către reclamanta apelantă, neputându-se verifica voința scrisă a părților cu privire la încheierea unui contract între părți, obiectul acestuia și obligațiile părților.

Dar, Curtea reține că între profesioniști un contract nu trebuie încheiat în formă scrisă ad validitatem, și nici ad probationem nu este necesar un înscris sub semnătură privată, nefiind incidente prevederile art. 309 alin. (2) ale Codului de procedură civilă, încheierea actului juridic putând fi dovedită prin orice mijloc de probă, având în vedere calitatea de profesioniști a cocontractanților.

Este așadar important, în primul rând, de văzut dacă există acordul de voință al părților, respectiv existența contractului sub forma de negotium și nu instrumentum.

Potrivit art. 1.186 alin. (2) din Codul civil: ,,contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.”

În acest sens, trebuie verificat dacă părțile au executat obligațiile decurgând din contractul nesemnat de către acestea, dacă din probele existente reiese faptul că ambele părți contractante au executat obligațiile decurgând din contractul nesemnat de către acestea, respectiv dacă a avut loc o acceptare tacită a contractului, acesta producând efecte față de părți.

În ceea ce priveste verificarea celor de mai sus, pentru a se putea stabili negotium-ul dintre părți, Curtea reține că presupusul contract dintre părți s-ar fi întocmit la data de 26.08.2019, avizele de însoțire datează din. 30.08.2019 și 26.09.2019 iar factura a fost emisă la data de 13.03.2020, factura nefiind primită și acceptată de către pârâta intimată până în prezent.

Factura 840/13.03.2020 a fost înregistrată în contabilitatea reclamantei după controlul fiscal declanșat asupra activității reclamantei (f.95 ds fond).

Se reține că reclamanta apelantă nu a putut justifica rezonabil care a fost motivul încheierii într-o astfel de succesiune temporală a actelor de mai sus, decesul administratorului pârâtei din octombrie 2020 nefiind o justificare credibilă pentru această prestație a reclamantei.

Așadar, reținerile privind valoarea probatorie a instanței de fond cu privire la factura în cauză sunt corecte și temeinice, curtea urmând a verifica existența contractului dintre părți în și în baza celorlalte elemente probatorii administrate în cauză.

Curtea reține de altfel că în esență ce se percepe diferit de către cele două părți din prezenta cauză nu este negotium-ul dintre părți ci obiectul material al vânzării, respectiv starea bunului vândut și predat pârâtei și prețul convenit pentru acesta.

Astfel, curtea, coroborând parte din susținerile reclamantei din acțiunea principală cu parte din mențiunile facturii 840/2020, cu mențiunile avizelor de însoțire a mărfii cu recunoașterea pârâtei din cererea reconvențională și din înscrisurile de la instanța de fond dar și cu declarația testimonială a martorului B.C., dată fiind și legătura contractuală în timp dintre cei doi profesioniști, apreciază ca dovedit în cauză că între reclamanta apelantă și pârâta intimată s-a convenit predarea către pârâtă a bunului constând în utilaje panificație dar pentru obligația plății sumei de 5000 euro.

Curtea are în vedere și faptul că potrivit art. 249 C.pr.civ. cel care face o propunere în fața instanței are sarcina probei iar raportat la probele de la dosar se reține că greșit susține reclamanta că a vândut bunuri în stare de funcţionare, având reprezentarea că acestea vor fi folosite de intimata-pârâtă în activitatea sa profesională, probele de la dosar susținând doar afirmațiile intimatei-pârâte precum că aceste bunuri s-au vândut fie ca piese de schimb, fiind într-o stare de degradare, acesta fiind și motivul prețului de 5000 euro.

Reclamanta a susținut că bunurile livrate pârâtei la data de 30.08.2019 și 26.09.2019 le-a dobândit în luna octombrie 2018 (în cazul sistemului de recuperare căldură şitablului electric acţionare recuperatoare căldură achiziţionate de la societatea A SRL), în luna martie 2019 (în cazul instalaţiei de climatizare dospitor tunel, hotei şi tubulaturii de evacuare gaze achiziţionate de la societatea B SRL) şi în luna iulie 2019 (în cazul cuptorului cu tuburi şi dospitorului achiziţionate de la societatea B SRL), valoarea totală de achiziție fiind de 446.446,58 lei (TVA inclus), datele la care a făcut achiziţiile fiind apropiate de data transferului proprietăţii către intimata-pârâtă pentru suma de 571.200 lei.

Curtea reține însă că nici în cuprinsul facturii 840/13.03.2020 și nici al avizelor de însoțire invocate de către reclamanta apelantă nu sunt individualizate în concret cu elemente de serie, sau alte elemente specifice de identificare, bunurile livrate pârâtei intimate pentru a se putea verifica achiziționarea în concret de către pârâtă fix a bunurilor pe care reclamanta susține că le-a achiziționat de la A SRL și B SRL.

Mai mult, la dosar reclamanta nu a putut desfășura înscrisuri din care să rezulte în individualitatea lor elementele achiziționate de la aceste două societăți, facturile de achiziție de la cele două societăți neavând elemente de identificare concrete pentru bunurile achiziționate.

Cum în cauză din avizele de însoțire a mărfii semnate de către reprezentantul pârâtei și din recunoașterea pârâtei coroborată cu declarația testimonială, rezultă că pârâta a primit de la reclamantă bunul constând în utilaje de panificație, se apreciază că acesta a fost comandat de către aceasta de la reclamantă dar în starea recunoscută de pârâtă și susținută de probele de la dosar, bunul fiindu-i livrat și decurgând astfel obligația pentru pârâtă de plată a prețului asumat de 5000 euro.

În această situație se poate desprinde concluzia că a fost încheiat și acceptat contractul dintre cele două părți, dar în limitele de mai sus iar nu în limitele susținute de către reclamanta apelantă( limitele contractuale susținute de reclamantă nu sunt sprijinite de materialul probator administrat în cauză), fiind încheiat ca negotium, proba acestuia fiind realizată potrivit reținerilor de mai sus.

Cum în cauză s-a făcut dovada unui negotium între părți, așa cum s-a reținut mai sus de către curte, și cum chiar pârâta prin cererea reconvențională și concluziile și din fața instanței de apel recunoaște că nu a achitat suma de 5000 euro, se apreciază că suntem în ipoteza în care una dintre obligațiile prevăzute în contractul nesemnat de părți nu este îndeplinită, și anume obligația de plată a prețului astfel că considerăm că poate fi atrasă răspunderea contractuală a părții ce nu și-a executat obligațiile, atâta timp cât din probele existente rezultă că părțile și-au însușit conținutul contractului, fiind date condițiile art. 1516 C.civ.

Apelanta a mai invocat în susținerea fondului acțiunii sale prezumţia judiciară fundamentată pe practicile statornicite între părţi şi pe uzanţele profesioniştilor din domeniu, ceea ce ar impune a conchide că bunurile nu s-au vândut ca deşeuri („fier vechi"), ci ca produse utilizabile.

Art. 1266 alin.2 C.civ. invocat de către apelanta reclamantă prevede că la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

În ceea ce privește practicile statornicite între părţi şi uzanţele profesioniştilor din domeniu, curtea reține că întotdeauna între pârți s-au întocmit contracte în formă scrisă (f.39-50) singurul contract nescris fiind cel din prezenta cauză iar în ceea ce privește obiectul contractului în forma prezentată de reclamantă dovada acestuia nu este susținută de practicile statornicite între părţi şi de uzanţele profesioniştilor din domeniu, fiind credibilă susținerea intimatei că pentru bunurile anterior achiziționate de la reclamantă și având în vedere obiectul de activitate al pârâtei, aceasta avea nevoie și de piese de schimb pentru întreținerea bunurilor, susținerea pârâtei fiind întărită și de declarația testimonială de la instanța de fond și răspunsul la interogatoriu al pârâtei în timp ce susținerile reclamantei nu au niciun suport probator în cauză.

Față de cele de mai sus, curtea reține că nu poate da relevanță dispozițiilor art.1.266 alin. 2 teza finală Cod civil în varianta susținută de către reclamantă, probele de la dosar susținând doar ipoteza că pârâta a achiziționat bunul constând în utilaje de panificație pentru un preț de 5000 euro, pentru piese de schimb , nefiind niciun indiciu la dosar că intimata-pârâtă a avut reprezentarea preţului facturat de reclamanta, sau că aceasta a căutat mijloace de a eluda obligaţia de plată a sumei pretinse de reclamantă, refuzând să primească documentul original, prin factura emisă la aproximativ 7 luni de la momentul contractului - invocat de reclamantă.

Cu privire la proba cu martori încuviinţată de instanţa de fond, reclamanta a arătat că nu a fost de acord cu audierea lui B.N., acesta fiind persoană aflat în serviciul intimatei-pârâte, susținând că în virtutea art. 315 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, instanţa de fond nu trebuia să procedeze la audierea martorului, proba fiind inadmisibilă.

Curtea reține însă că la termenul de judecată din 19.10.2021 avocatul ales al reclamantei nu s-a opus probei testimoniale prin susținerea inadmisibilității acestei probe ci doar prin arătarea că aceasta nu ar fi pertinentă, concludentă și utilă cauzei, astfel că susținerile în fața instanței de apel precum că proba în cauză era inadmisibilă sunt formulate omisso medio și cu depășirea termenului legal pentru astfel de susțineri.

În ceea ce privește conținutul declarației testimoniale, instanța reține că martorul audiat a declarat că a auzit o discuție telefonică dintre reprezentanţii celor două societăţi, în sensul că reclamanta urma a trimite pârâtei sistemul de cuptor vechi pentru a folosi componentele pentru un alt cuptor pentru suma de 5000 euro, declarația acestuia susținând poziția adoptată de societatea pârâtă intimată, coroborându-se și cu toate probele administrate de pârâtă în fața instanței de fond și apel.

Față de cele de mai sus, fiind dovedit negotium-ul între părți în forma reținută de către curte și anume reclamanta apelantă a vândut și predat pârâtei intimate bunul constând în sistem de panificație pentru suma de aproximativ 5000 euro în vederea folosirii ca piese de schimb, dat fiind și obiectul de activitate al pârâtei (montat și demontat cuptoare) în aplicarea art. 1.516 Cod civil, curtea admite acțiunea reclamantei pentru un debit principal de 5000 euro în echivalent lei la data emiterii facturii si anume 13.03.2020.

Se reține că reclamanta apelantă suplimentar faţă de datoria principală, în scopul reparării integrale şi efective a prejudiciului cauzat reclamantei prin neplată, solicită obligarea pârâtei intimate şi la plata despăgubirilor constând în actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare de la data introducerii actiunii.

Dată fiind suma stabilită ca debit principal și cum plata acesteia trebuia efectuată la data emiterii facturii, în lipsa altor date privind exigibilitatea convenită între părți, în baza art. 1.531 şi art. 1.535 din Codul civil, fiind unanim acceptat că actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei constituie damnum emergens (pierderea efectivă), în timp ce dobânda legală reprezintă lucrum cessans (beneficiul nerealizat), curtea reține ca fondată această solicitare a reclamantei apelante.

Față de cele de mai sus, în baza art. 480 alin.1 C.pr.civ., curtea admite apelul declarat în cauză, schimbă în tot sentința apelată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei și dispune obligarea pârâtei intimate la plata către apelanta reclamantă a sumei de 5000 euro la curs BNR din 13.03.2020 și la plata despăgubirilor constând în actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare ce se vor calcula la debitul principal începând cu data cererii de chemare în judecată, respectiv 11.12.2020 și până la data plății efective a debitului.

În baza art. 453 alin.2 C.pr.civ.. dată fiind admiterea apelului și admiterea în parte a acțiunii reclamantei, fiind dată culpa procesuală a pârâtei intimate, admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată și obligă pârâta intimată la plata către reclamanta apelantă a sumei de 1119,43 lei cheltuieli de judecată fond și apel (proporțional cu limitele admiterii acțiunii față de pretențiile solicitate).