Curtea de Apel CONSTANȚA · .

Hotărâre nr. 1236/P din 18.12.2023

Instanță: Curtea de Apel CONSTANȚA
Dosar: .
Obiect: Infracțiunea de evaziune fiscală. Încetarea procesului penal ca efect al prescripției răspunderii penale, subsecvent deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022. Efectele jurisprudenței CJUE în cauzele Taricco, M.A.S. și M.B. și Lin
Soluție
Sursa: portal.just.ro

Hotărârea CJUE din cauza M.A.S. şi M.B. a lipsit practic de efecte Hotărârea din cauza Taricco ş.a., dat fiind că a devenit evident că dispozi?iile de drept na?ional privind prescripţia specială a răspunderii penale nu vor putea fi înlăturate de la aplicare pentru fapte comise anterior acestei din urmă hotărâri, întrucât ar fi încălcat principul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor.

Hotărârea din 24 iulie 2023 menţine aceeaşi linie jurisprudenţială, CJUE arătând, în considerente, că „cerinţe(le) privind previzibilitatea, precizia ?i neretroactivitatea legii penale constituie o expresie specifică a principiului securită?ii juridice”, iar prin decizia nr. 297/2018 „Curtea Constitu?ională din România a aplicat un standard na?ional de protec?ie a drepturilor fundamentale care vine în completarea protec?iei împotriva arbitrariului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securită?ii juridice”, aplicând un astfel de standard na?ional de protec?ie a drepturilor fundamentale „?i atunci când, într o a doua etapă, a constatat în esen?ă că lipsa unei interven?ii a legiuitorului român pentru a înlocui dispozi?ia din Codul penal referitoare la întreruperea acestui termen declarată neconstitu?ională a dat na?tere unei noi situa?ii lipsite de claritate ?i de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constitu?ional” (pct. 114, 115).

Sintetizând, instan?ele na?ionale sunt obligate, în principiu, să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Cur?i de Casa?ie ?i Justi?ie, în măsura în care această decizie permite invocarea prescrip?iei răspunderii penale, în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 ?i nr. 358/2022 ale Cur?ii Constitu?ionale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii ?i, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infrac?iuni, dacă obliga?ia de a lăsa neaplicate asemenea decizii nu contravine, într o situa?ie precum cea în discu?ie în litigiul principal, protec?iei drepturilor fundamentale [CJUE (Marea Cameră), hot. din 24 iulie 2023, Lin, C-107/23 PPU, pct.99-100].

Instanţa de apel nu se poate conforma obligaţiei menţionate în dispozitivul hotărârii CJUE 24 iulie 2023, în cauza Lin, în sensul înlăturării standardului na?ional de protec?ie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile care permite repunerea în discu?ie a întreruperii termenului de prescrip?ie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de data de 25.06.2018, când a fost publicată decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

Interpretarea potrivit căreia actele de procedură legal efectuate până la data de 25 iunie 2018 întrerup termenul de prescripţie a răspunderii penale încalcă principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul român, sub aspectul cerin?elor acestuia referitoare la previzibilitatea ?i la precizia legii penale, inclusiv a regimului prescrip?iei răspunderii penale.

Prescripţia răspunderii penale nu numai că este guvernată de principiul legii penale mai favorabile, dar regimul ei trebuie să respecte exigen?ele calită?ii legii şi ale principiului legalită?ii incriminării ?i a pedepsei.

Cod penal, art. 154, art. 155

TFUE, art. 325 alin. (1) şi (2)

Curtea Constituţională, dec. nr. 297/2018, dec. nr. 358/2022

CJUE (Marea Cameră), hot. din 8 septembrie 2015, Taricco ş.a., C-105/14, hot. din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, hot. din 24 iulie 2023, Lin, C-107/23 PPU

Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 67/2022

Prin sentinţa penală nr. 500 din 07.12.2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. [...]/118/2021, s-au hotărât următoarele:

”În baza art. 17 alin 2 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin 1 lit. f) Cod procedură penală, cu aplicarea art. 153-154 Cod penal şi art. 5 Cod penal în referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, la decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi la decizia ICCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nr. 67 din 25 10 2022:

Încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului V.I. (...), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal din 1968 şi a art. 5 Cod penal (prevederile în vigoare între data de 25 06 2018 a publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 ?i data de 30 05 2022 a publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului G.I. (...), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 Cod penal din 1968 raportat la art. 9 alin 1 lit c) şi alin 3 din Legea nr 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal din 1968 şi a art. 5 Cod penal (prevederile în vigoare între data de 25 06 2018 a publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 ?i data de 30 05 2022 a publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului S.D. (...), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 Cod penal din 1968 raportat la art. 9 alin 1 lit. c) şi alin. 3 din Legea nr 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal din 1968 şi a art. 5 Cod penal (prevederile în vigoare între data de 25 06 2018 a publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 ?i data de 30 05 2022 a publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului M.M. (...), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 Cod penal din 1968 raportat la art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal din 1968 şi a art. 5 Cod penal (prevederile în vigoare între data de 25 06 2018 a publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 ?i data de 30 05 2022 a publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 25 alin 3 Cod procedură penală şi art. 397 alin 2 Cod procedură penală:

Ia act că soluţionarea cererii de desfiinţare înscrisuri şi pronunţarea asupra măsurilor asiguratorii se dispun în cadrul judecăţii asupra acţiunii civile, în dosarul disjuns, nr [...]/118/2022.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală raportat la art. 275 alin. 1 pct 3 lit b) Cod procedură penală:

Cheltuielile judiciare cu privire la soluţionarea acţiunii penale a cauzei rămân în sarcina statului”.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Constanţa a reţinut următoarele:

(...)

Din examinarea situaţiei de fapt prezentate de Ministerul Public tribunalul a reţinut că faptele au fost corect încadrate juridic, respectiv, nu pot primi o încadrare juridică care să atragă limita maximă de pedeapsă mai mare de 20 de ani închisoare (în referire la evaluarea incidenţei termenului prescripţiei răspunderii penale).

Conform art. 153 alin. 1 Cod penal, prescripţia înlătură răspunderea penală.

Tribunalul constată că infracţiunile de evaziune fiscală nu sunt printre cele indicate la art. 153 alin. 2 şi 3 Cod penal, în privinţa cărora prescripţia nu înlătură răspunderea penală.

Având în vedere data epuizării faptelor pentru care au fost trimişi inculpaţii în judecată, anume: 25 martie 2009 pentru V.I.; 1 septembrie 2008 pentru S.D.; 20 martie 2009 pentru M.M.; 30 iulie 2008 pentru G.I., tribunalul a analizat cu prioritate incidenţa cauzei de încetare a procesului penal constând în intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Potrivit art. 5 alin. 1 Cod penal, ,,În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”

Expresia ,,legea mai favorabilă” din cuprinsul textului redat indică totalitatea prevederilor legale incidente în cauză, în vigoare simultan la un moment dat în perioada de la data săvârşirii infracţiunii până la data judecării definitive a cauzei, prin aplicarea cărora se poate pronunţa soluţia cea mai favorabilă inculpatului în comparaţie cu soluţiile ce s-ar putea pronunţa prin aplicarea prevederilor legale incidente, în vigoare simultan la un alt moment dat în acelaşi interval de timp.

Astfel, prin aplicarea legii penale mai favorabile în ansamblul său, în speţă, dispoziţiile Legii nr 241/2005 privind sancţionarea evaziunii fiscale, în vigoare la un moment dat între datele începerii săvârşirii faptelor de către cei patru inculpaţi, şi până la data pronunţării prezentei sentinţe, trebuie analizate numai în legătură cu dispoziţiile părţii generale a Codului penal în vigoare la acelaşi moment dat, pentru a nu se produce o lex tertia.

În speţă, legea penală este mai favorabilă dacă, prin aplicarea acesteia conform celor de mai sus, se ajunge la soluţia încetării procesului penal în loc de soluţia condamnării.

În cauză, tribunalul a analizat dacă în intervalul de timp ce curge din anul 2008 şi până la zi, a existat un complex de prevederi ale legii penale incidente în cauză, în vigoare toate la un moment dat (suficient o zi) sau într-un anumit interval de timp, a căror aplicare la cauza de mai sus să conducă la încetarea procesului penal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.

Trebuie menţionat că de la perioada anului 2008 şi până la zi au fost/sunt în vigoare două coduri penale, respectiv Codul penal din 1968 şi Codul penal intrat în vigoare la 01 februarie 2014, iar Legea nr 241/2005 a avut mai multe forme, inclusiv în legătură cu limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile de la art. 9 alin 1 şi 3 din această lege.

În cadrul instituţiei privind prescripţia răspunderii penale, atât în Codul penal din 1968 cât şi în cel actual, dispoziţiile părţii generale ale acestor două acte normative reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale, constând în termene generale stabilite în raport cu limita maximă de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea cercetată, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale şi termenul special al prescripţiei răspunderii penale.

În acest sens sunt art. 122, 123 şi 124 Cod penal din 1968, respectiv art. 154-155 Cod penal.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr 297/2018, publicată în Monitorul Oficial al României din 25 iunie 2018, în referire la prevederea art. 155 Cod penal privind întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, s-au statuat următoarele:

,,Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată (...) şi constată că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională.”

Totodată (par. 25) Curtea Constituţională a statuat, având în vedere şi jurisprudenţa proprie din Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material.

Prin urmare, Curtea a conchis că prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauza care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, s-au statuat următoarele:

,,Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată (...) şi constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale”.

În paragraful 73 Curtea indică faptul că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

S-a mai statuat (par. 74) că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal la exigenţele constituţionale.

Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din Codul penal nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale.

Potrivit deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nr 67 din 25 octombrie 2022,

,,Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.”

În considerentele deciziei, Î.C.C.J. reţine următoarele aspecte esenţiale:

În dreptul român, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale, prescripţia răspunderii penale este considerată o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării.

În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile are un rang constituţional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Totodată, aplicarea legii penale mai favorabile este prevăzută şi de art. 5 din Codul penal, respectiv de art. 6 din Codul penal.

Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil actelor normative, prevederilor acestora care au fost declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.

În mod simetric, dacă o normă favorabilă declarată neconstituţională poate ultraactivă, la rândul său o normă care devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii ei (integral sau parţial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile.

Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, într-o jurisprudenţă constantă s-a arătat că acestea pot avea aptitudinea de a reconfigura conţinutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind eliminate din fondul activ al legislaţiei.

Or, prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile.

Totodată, în acord cu argumentele expuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), se reţine că noţiunea de instituţie autonomă, care presupune o existenţă de sine stătătoare şi absenţa unei dependenţe de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea, nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal.

Astfel, „nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine” (paragrafele 46, 47).

Având în vedere că instituţia prescripţiei răspunderii penale este calificată în cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o instituţie de drept material (substanţial) şi ţinând cont că aceasta nu poate fi disociată şi considerată ca fiind autonomă de legea căreia îi aparţine (Codul penal), cu atât mai mult nu poate fi acceptată teza disocierii şi atribuirii unui caracter autonom şi diferit, de procedură penală, normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripţiei.

În egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.

Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.

Revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

În raport de aceste hotărâri obligatorii ale Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a reţinut că:

- în perioada de la 25.06.2018 (dată la care a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018) ?i până la 30.05.2022 (dată la care fost publicată în Monitorul Oficial OUG nr. 71/2022, prin care a modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal în sensul stabilirii unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale), partea generală a Codului penal a reglementat doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, iar nu şi cauzele de întrerupere a cursului acestei prescripţii, şi nici termenul special al prescripţiei răspunderii penale;

- instituţia prescripţiei răspunderii penale, în ansamblul ei, reprezintă o normă de drept penal substanţial, supusă principiului legii penale mai favorabile;

- legea penală mai favorabilă se apreciază prin raportare la o singură normă legală (în referire la instituţia prescripţiei răspunderii penale), iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale în vigoare în diferite perioade de timp.

În consecinţă, tribunalul a verificat dacă, aplicând legea penală în vigoare în perioada 25.06.2018 - 29.05.2022 (înţelegându-se prin aceasta ansamblul prevederilor de lege penală în forma în vigoare în acea perioadă de timp) s-a împlinit termenul general al prescripţiei răspunderii penale, în raport de infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii V.I., S.D., G.I. şi M.M..

Astfel, conform deciziilor Curţii Constituţionale indicate mai sus, în perioada 25.06.2018 - 29.05.2022 au fost în vigoare doar termenele generale ale prescripţiei răspunderii penale, adică cele prevăzute la art. 154 Cod penal.

În aceeaşi perioadă de timp, limita maximă a pedepsei pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, respectiv pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005, în formă continuată şi în participaţie sub forma autoratului sau a complicităţii, a fost de 15 ani.

(...)

Astfel, instituţia prescripţiei răspunderii penale în vigoare în perioada iulie 2018 -aprilie 2022 trebuie raportată la limita maximă de pedeapsă de 15 ani, pentru a se stabili termenul prescripţiei răspunderii penale.

Conform art. 154 alin. 1 lit. b) Cod penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt (...) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani.

Totodată, legea penală în vigoare în aceeaşi perioadă nu prevedea vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Ca urmare, termenul prescripţiei răspunderii penale pentru inculpaţii trimişi în judecată a început să curgă de la data ultimului act de executare a infracţiunilor (data epuizării lor), conform art. 154 alin 2 Cod penal, şi a curs neîntrerupt până la împlinirea acestuia, respectiv până la împlinirea termenului de 10 ani prevăzut de lege.

În consecinţă:

- pentru inculpatul V.I., termenul prescripţiei răspunderii penale a început să curgă la data de 25 martie 2009 şi s-a împlinit la data de 25 martie 2019;

- pentru inculpatul S.D., termenul prescripţiei răspunderii penale a început să curgă la data de 01 septembrie 2008 şi s-a împlinit la data de 01 septembrie 2018;

- pentru inculpatul G.I., termenul prescripţiei răspunderii penale a început să curgă la data de 30 iulie 2008 şi s-a împlinit la data de 30 iulie 2018;

- pentru inculpatul M.M., termenul prescripţiei răspunderii penale a început să curgă la data de 20 martie 2009 şi s-a împlinit la data de 20 martie 2019.

Tribunalul a reţinut că, pentru stabilirea termenului prescripţiei răspunderii penale în raport de cuantumul maxim al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, nu poate fi avută în vedere Legea nr. 241/2005 în forma în vigoare în perioada 2008 sau într-o altă formă în vigoare decât cea cuprinsă între 2018 - 2022, pentru că, într-o atare situaţie, pentru respectarea aplicării legii penale mai favorabile în ansamblul ei, ar fi trebuit să se aplice şi prevederile integrale ale instituţiei prescripţiei răspunderii penale în vigoare tot în anul 2008, adică ale art. 122-124 Cod penal din 1968, care prevăd cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei, menţinute a fi constituţionale.

Or, prin luarea în considerare a acelei instituţii în ansamblul ei, se poate observa că, din moment ce s-au efectuat acte de întrerupere a cursului prescripţiei, s-ar ajunge la prescripţia specială după un termen special de 15 ani, care, calculat de la ultimele acte materiale, încă nu s-a împlinit.

Ca urmare, partea generală a Codului penal din 1968 şi Legea nr. 241/2005 în vigoare până la 31 ianuarie 2014 nu reprezintă o lege mai favorabilă pentru inculpaţi, întrucât prin aplicarea ei se poate ajunge la condamnare.

În acelaşi mod se raţionează şi în legătură cu aplicarea Codului penal în vigoare în perioada 01 februarie 2014 -29 iunie 2018, sau începând cu 30 mai 2022, combinat cu Legea nr. 241/2005 în vigoare în aceeaşi perioadă de timp, constatându-se că nici potrivit acestor prevederi nu s-ar ajunge la constatarea prescripţiei răspunderii penale, ci tot la o posibilă condamnare.

Concluzionând, tribunalul a aplicat legea penală mai favorabilă, în temeiul art. 5 Cod penal, respectiv dispoziţiile părţii generale a Codului penal în vigoare în perioada 25.06.2018 - 29.05.2022, în special cele ale instituţiei prescripţiei răspunderii penale, şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr 241/2005 în vigoare în aceeaşi perioadă de timp, şi a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, faţă de inculpaţi.

Potrivit art. 25 alin 3 Cod procedură penală (cu denumirea marginală ,,Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal”), instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris (...).

Prin urmare, rezultă că desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris reprezintă o parte a soluţiei pe latura acţiunii civile a cauzei.

Potrivit art. 397 alin 2 Cod procedură penală (cu denumirea marginală ,,Rezolvarea acţiunii civile”), în cazul când admite acţiunea civilă, instanţa examinează (...) necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.

Prin urmare, rezultă că şi pronunţarea asupra măsurilor asiguratorii constituie o parte a soluţiei ce se pronunţă cu privire la rezolvarea acţiunii civile.

Tribunalul constată că rezolvarea acţiunii civile a fost disjunsă, cu consecinţa creării unui alt dosar, nr. [...]/118/2022 (...).

Pe de altă parte, în cursul procesului, instanţa s-a pronunţat cu privire la menţinerea măsurilor asigurătorii luate în cauză, prin încheierea din 25 martie 2022, astfel că nu s-a împlinit termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 Cod procedură penală.

În consecinţă, constată că pronunţarea asupra desfiinţării înscrisurilor solicitate de Ministerul Public în rechizitoriu, şi asupra măsurilor asiguratorii, revine în competenţă instanţe ce soluţionează dosarul privind acţiunea civilă, disjuns şi aflat pe rol.

Astfel, a luat act că soluţionarea cererii de desfiinţare înscrisuri şi pronunţarea asupra măsurilor asiguratorii urmează a se dispune în cadrul judecăţii asupra acţiunii civile, în dosarul disjuns, nr. [...]/118/2022.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală raportat la art. 275 alin. 1 pct. 3 lit. b) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat cu privire la soluţionarea acţiunii penale, vor rămâne în sarcina statului.

S-a constatat că, potrivit cazurilor indicate în art. 274 - 275 Cod procedură penală, situaţia privind constatarea prescripţiei răspunderii penale, fără ca inculpaţii să solicite continuarea procesului penal, şi fără a se fi stabilit obligarea acestora la despăgubiri civile, nu atrage obligarea inculpaţilor la cheltuieli judiciare pe latură penală.

Urmează ca, odată cu soluţionarea acţiunii civile, să se stabilească dacă sunt incidente prevederile art. 275 alin. 1 pct.1 lit. c) Cod procedură penală, respectiv obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare dacă a fost obligat la repararea prejudiciului.

Împotriva acestei sentin?e penale, în termen legal, a declarat apel DNA – ST Constan?a, pentru gre?ita încetare a procesului penal fa?ă de to?i inculpa?ii ca urmare a intervenirii prescrip?iei răspunderii penale.

A arătat, în acest sens, în esenţă, că:

Principala consecin?ă a prescrip?iei răspunderii penale este decăderea statului, ca parte a raportului juridic de conflict, din dreptul de a pretinde justi?iei aplicarea pedepsei împotriva celeilalte păr?i.

Instrumentul juridic prin care statul se adresează justi?iei, pentru a pretinde, pentru a solicita pedepsirea individului care a comis o faptă penală, este ac?iunea penală, institu?ie de natură procesuală.

Dreptul statului de a exercita ac?iunea penală este, prin natura con?inutului, un drept de esen?ă procesuală.

Con?inutul acestui drept, care vizează forma litigiului ?i nu fondul, conferă titularului său posibilitatea de a se adresa justi?iei, prin exercitarea ac?iunii penale, pentru a pretinde pedepsirea individului.

Pe de altă parte, dreptul statului de a exercita ac?iunea penală, pentru a deduce judecă?ii justi?iei raportul juridic de conflict, nu este un drept pur si simplu, ci existen?a sa este afectată de un termen, termenul de prescrip?ie, la a cărui împlinire acest drept se stinge, ca efect al decăderii.

Împlinirea prescrip?iei are drept efect împiedicarea începerii unei proceduri sau, după caz, a continuării unei proceduri penale, tocmai pentru simplul motiv că statul a fost decăzut din dreptul de a mai pretinde justi?iei pedepsirea unei persoane suspectate de comiterea unei infrac?iuni.

În cauza de faţă, statul a exercitat ac?iunea penală în termenul legal raportat la încadrarea juridică ?i a termenelor de prescrip?ie generală ?i specială a răspunderii penale aplicabile în cauză.

Raportat la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a invocat dispoziţiile art. 147 alin. 1 ?i 4 din Constitu?ia României, potrivit cărora: „(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (...) (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României.

De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

A menţionat că O.U.G. nr. 71/2022 a fost publicată anterior publicării deciziei C.C.R. nr. 358/2022, deci anterior ca această decizie să poată produce efecte.

A invocat hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion şi a arătat, sub acest aspect, că înlăturarea termenului special de prescrip?ie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a C.C.R. este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel na?ional ?i nu doar pentru infrac?iunile de corup?ie ?i spălarea banilor, ci a tuturor infrac?iunilor, cu excep?ia celor imprescriptibile.

Procedurile penale referitoare la infrac?iunile de corup?ie, precum cea în cauză, implică anchete complexe ?i greoaie, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mul?i ani de la data săvâr?irii unor asemenea fapte.

Durata procedurii în fa?a tuturor instan?elor este de a?a natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excep?ional, ci regula.

Această înlăturare a termenului special de prescrip?ie nu reprezintă voin?a legiuitorului constituant sau delegat (de altfel legiuitorul delegat a ac?ionat imediat după pronun?area

deciziei C.C.R. ?i anterior publicării ei), ci ar putea fi o consecin?a a Deciziei C.C.R., institu?ie situată în afara sistemului judiciar, ai cărei membri sunt numi?i în propor?ie de 2/3 de puterea legislativă ?i 1/3 de pre?edintele ?ării.

În acest sens s-a făcut trimitere la cele statuate deja de C.J.U.E. în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 ?i C 840/19) a treia întrebare: ”Articolul 2 ?i articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum ?i Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici na?ionale potrivit căreia deciziile cur?ii constitu?ionale na?ionale sunt obligatorii pentru instan?ele de drept comun, cu condi?ia ca dreptul na?ional să garanteze independen?a cur?ii constitu?ionale men?ionate în special fa?ă de puterile legislativă ?i executivă, astfel cum este impusă de aceste dispozi?ii.

În schimb, aceste dispozi?ii din Tratatul UE ?i decizia men?ionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări na?ionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor cur?ii constitu?ionale na?ionale de către judecătorii na?ionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară”.

Având în vedere atât jurispruden?a C.J.U.E., considerentele deciziilor C.C.R. nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ?i jurispruden?a constantă ?i unanimă a Î.C.C.J. în perioada 2018-2022, instan?a de apel trebuia să facă aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene privind neaplicarea deciziilor Cur?ii Constitu?ionale ?i a Înaltei Cur?i de Casa?ie ?i Justi?ie men?ionate anterior, care au generat o impunitate sistemică pentru comiterea unor infrac?iuni pe care România s-a angajat în fa?a Uniunii Europene să le combată eficient.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, în raport de criticile formulate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în temeiul dispozi?iilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală, Curtea re?ine următoarele:

Prin rechizitoriul nr 519/P/2018 din 03 12 2021 al DNA - Secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, au fost trimişi în judecată inculpaţii:

1. V.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal din 1968 şi a art. 5 Cod penal;

G.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 Cod penal din 1968 raportat la art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal din 1968 şi a art. 5 Cod penal;

S.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 Cod penal din 1968 raportat la art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal din 1968 şi a art. 5 Cod penal;

M.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 Cod penal din 1968 raportat la art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal din 1968 şi a art. 5 Cod penal.

Faptele reţinute în sarcina inculpaţilor constau, în esenţă, în aceea că:

- inculpatul V.I., în perioada 14.03.2008 – 31.12.2008, în calitate de administrator al FIR SRL, în realizarea aceleia?i rezolu?ii infrac?ionale, a eviden?iat în documentele contabile ale societă?ii, un număr total de 447 de facturi fiscale aferente unui număr de 6 (?ase) opera?iuni fictive de achizi?ii cereale, în valoare totală de 44.235.926,24 lei (din care baza impozabilă în valoare de 37.173.047,22 ?i TVA deductibil în valoare totală de 7.062.878,00 lei), achizi?ii pretins a fi realizate de la societă?ile comerciale: (...) ?i, în realizarea aceleia?i rezolu?ii infrac?ionale, utilizând conturile (...), a efectuat către aceste societă?i un număr de 192 de plă?i (în perioada 14.03.2008 - 25.03.2009), aferent valorii achizi?iilor fictive realizate, ac?iuni prin care a produs bugetului de stat un prejudiciu în cuantum total de 13.010.565 lei, constituit din TVA dedus în valoare de 7.062.878,00 lei ?i impozit pe profit în valoare de 5.947.687,00 lei.

- inculpatul S.D., în calitate de administrator al CB SRL, l-a ajutat pe inculpatul V.I. la săvâr?irea celui de al patrulea act material al infrac?iunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. lit. c din Legea 241/2005, prin aceea că în perioada 16.07.2008 - 01.09.2008 a emis către FIR SRL un număr de 159 de facturi fiscale în valoare totală de 10.609.998,61 lei, documente fiscale prin care a atestat opera?iuni comerciale fictive, respectiv livrări de cereale de la CB SRL către FIR SRL, care în realitate nu au avut loc, iar în perioada 17.07.2008 -15.08.2008 a retras din contul CB SRL suma de 10.557.036,00 lei primită de către această persoană juridică de la FIR SRL, pentru a crea aparen?a unei rela?ii comerciale reale între cele două societă?i comerciale, fie fără documente justificative (suma de 7.113.545,00 lei), fie utilizând ca justificare documente falsificate care con?in date nereale, respectiv borderouri de achizi?ie ”fier” (suma de 3.443.491,00 lei).

În urma ajutorului acordat de către inculpatul S.D., prin activitatea sa, inculpatul V.I. a cauzat un prejudiciu bugetului de stat în cuantum total de 3.120.587 lei, din care: TVA dedus 1.694.033,44 lei ?i impozit pe profit 1.426.554 lei.

- inculpatul M.M., în calitate de administrator al AE SRL, l-a ajutat pe inculpatul V.I. la săvâr?irea celui de al ?aselea act material al infrac?iunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. lit. c din Legea nr.241/2005, prin aceea că în perioada 01.09.2008 - 31.12.2008 a emis către FIR SRL un număr de 128 de facturi fiscale în valoare totală de 14.978.507,86 lei, documente fiscale prin care a atestat opera?iuni comerciale fictive, respectiv livrări de cereale de la AE SRL către FIR SRL, care în realitate nu au avut loc, iar în perioada 24.09.2008 - 20.03.2009 a retras din contul AE SRL suma de 8.782.400,05 lei primită de către această persoană juridică de la FIR SRL, pentru a crea aparen?a unei rela?ii comerciale reale între cele două societă?i comerciale, utilizând ca justificare documente falsificate care con?in date nereale, respectiv borderouri de achizi?ie ”de?euri fier”.

În urma ajutorului acordat de către inculpatul M.M., prin activitatea sa, inculpatul V.I. a cauzat un prejudiciu bugetului de stat în cuantum total de 4.405.443 lei, din care : TVA dedus 2.391.526 lei ?i impozit pe profit 2.013.917 lei.

- inculpatul G.I., în calitate de administrator al TS SRL, l-a ajutat pe inculpatul V.I. la săvâr?irea celui de al treilea act material al infrac?iunii de evaziune fiscală, prin aceea că în perioada 20.06.2008 - 30.07.2008 a emis către FIR SRL un număr de 142 de facturi fiscale în valoare totală de 17.284.249,32 lei, documente fiscale prin care a atestat opera?iuni comerciale fictive, respectiv livrări de cereale de la TS SRL către FIR SRL, care în realitate nu au avut loc, iar în perioada 20.06.2008 -17.07.2008 a retras din contul TS SRL suma de 17.199.667,63 lei primită de către această persoană juridică de la FIR SRL, pentru a crea aparen?a unei rela?ii comerciale reale între cele două societă?i comerciale, fie fără documente justificative (suma de 1.263.347,57 lei), fie utilizând ca justificare documente falsificate care con?in date nereale, respectiv borderouri de achizi?ie ”de?eu fier” sau ”de?eu fier vechi” (suma de 15.936.320,06 lei).

În urma ajutorului acordat de către inculpatul G.I., prin activitatea sa, inculpatul V.I. a cauzat un prejudiciu bugetului de stat în cuantum total de 5.083.603,00 lei, din care: TVA dedus 2.759.670,00 lei ?i impozit pe profit 2.323.933,00 lei.

Cu privire la prescripţia răspunderii penale:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31).

Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61).

Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72).

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din Cod penal (Decizia nr. 358/2022, paragrafele 73, 74).

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Cod penal, reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În consecinţă, având în vedere efectele deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Cod penal în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din Cod penal.

În sensul celor de mai sus este şi Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că: "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Cod procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei.

Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale.

Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Este adevărat că, printr-o serie de hotărâri succesive, la sesizarea instanţelor naţionale, CJUE s-a pronunţat cu privire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale într-o serie de cauze având ca obiect infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (în legătură cu veniturile – frauda în materie de TVA şi evaziunea fiscală) sau infracţiuni de corupţie, arătând că:

? „O reglementare na?ională în domeniul prescrip?iei răspunderii penale (...) care prevedea, la data faptelor din litigiul principal, că actul de întrerupere care intervine în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată are ca efect prelungirea termenului de prescrip?ie cu doar o pătrime din durata sa ini?ială, poate aduce atingere obliga?iilor impuse statelor membre prin articolul 325 alineatele (1) ?i (2) TFUE în ipoteza în care această reglementare na?ională ar împiedica aplicarea unor sanc?iuni efective ?i disuasive într un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescrip?ie mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect a cărui verificare este de competen?a instan?ei na?ionale.

Revine instan?ei na?ionale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alineatele (1) ?i (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate dispoziţiile de drept na?ional care ar avea ca efect împiedicarea statului membru vizat să respecte obliga?iile care îi sunt impuse la articolul 325 alineatele (1) ?i (2) TFUE.” [CJUE (Marea Cameră), hot. din 8 septembrie 2015, Taricco ş.a., C-105/14]

? „Articolul 325 alineatele (1) ?i (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infrac?iuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispozi?ii interne în materie de prescrip?ie care intră sub inciden?a dreptului material na?ional ?i care se opun aplicării unor sanc?iuni penale efective ?i disuasive într un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescrip?ie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excep?ia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legisla?ii care impune condi?ii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvâr?irii infracţiunii.” [CJUE (Marea Cameră), hot. din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17]

? „Articolul 325 alineatul (1) TFUE ?i articolul 2 alineatul (1) din Conven?ia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunită?ilor Europene (...)

trebuie interpretate în sensul că:

instan?ele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constitu?ionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispozi?ia legislativă na?ională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescrip?ie în materie penală din cauza încălcării principiului legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul na?ional, sub aspectul cerin?elor acestuia referitoare la previzibilitatea ?i la precizia

legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecin?ă încetarea, ca urmare a prescrip?iei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infrac?iuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că:

Instan?ele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protec?ie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discu?ie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescrip?ie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.” [CJUE (Marea Cameră), hot. din 24 iulie 2023, Lin, C-107/23 PPU]

Rezultă chiar, din cea mai recentă hotărâre, pronunţată la sesizarea C.A.

Braşov într-o cauză având ca obiect evaziune fiscală, cum este şi prezenta cauză, că instanţa este obligată „să lase neaplicat un standard na?ional de protec?ie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discu?ie (...) a întreruperii termenului de prescrip?ie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”.

Numai că, după cum a reţinut CJUE în considerentele hotărârii din cauza M.A.S. şi M.B. (denumită „Taricco bis”):

„46 (...) instan?ele na?ionale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispoziţiile în cauză ale Codului penal, au obliga?ia să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate că au săvâr?it o infrac?iune sunt respectate (a se vedea în acest sens Hotărârea Taricco, punctul 53).

(...)

48 În special, în ceea ce priveşte aplicarea unor sanc?iuni penale, revine instan?elor naţionale competente sarcina de a se asigura că drepturile inculpa?ilor care decurg din principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor sunt garantate.

49 Or, potrivit instanţei de trimitere, aceste drepturi nu ar fi respectate în cazul neaplicării dispoziţiilor în cauză ale Codului penal în cadrul procedurilor pendinte în fa?a acesteia, întrucât, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronun?area Hotărârii Taricco, că articolul 325 TFUE ar impune instan?ei na?ionale, în condi?iile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispozi?ii.

50 Pe de altă parte, potrivit aceleia?i instan?e, instan?a na?ională nu poate defini conţinutul concret al condi?iilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispozi?ii, ?i anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sanc?iuni efective ?i disuasive într un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor.

51 În această privin?ă, este necesar să se amintească importan?a, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale, pe care o prezintă principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă ?i neretroactivă.

52 (...) obliga?ia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu poate să contravină principiului menţionat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 martie 2012, Belvedere Costruzioni, C 500/10, EU:C:2012:186, punctul 23).

53 În plus, principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor face parte din tradi?iile constituţionale comune statelor membre (a se vedea, în ceea ce prive?te principiul neretroactivită?ii legii penale, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fedesa ?i al?ii, C 331/88, EU:C:1990:391, punctul 42, precum ?i Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C 60/02, EU:C:2004:10, punctul 63) ?i a fost consacrat prin diferite tratate interna?ionale, în special la articolul 7 alineatul (1) din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C 303/05, EU:C:2007:261, punctul 49).

(...)

56 În al doilea rând, trebuie subliniat că cerinţa privind precizia legii aplicabile, care este inerentă principiului menţionat, implică faptul ca legea să definească în mod clar infrac?iunile ?i pedepsele pe care le reprimă.

Această condi?ie este îndeplinită atunci când justi?iabilul poate ?ti, pornind de la textul dispozi?iei pertinente ?i, la nevoie, cu ajutorul interpretării care este dată acestuia de instan?e, care sunt ac?iunile ?i omisiunile care angajează răspunderea sa penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C 72/15, EU:C:2017:236, punctul 162).

57 În al treilea rând, principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă na?ională adoptată înainte de săvâr?irea infrac?iunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C 554/14, EU:C:2016:835, punctele 62-64, precum ?i jurispruden?a citată).

58 În această privinţă, (...), cerin?ele privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea, inerente principiului legalităţii infracşiunilor şi pedepselor, se aplică, în ordinea juridică italiană, ?i regimului de prescrip?ie pentru infrac?iuni în materie de TVA.

59 Rezultă, pe de o parte, că revine instanţei naţionale obligaţia de a verifica dacă constatarea impusă de punctul 58 din Hotărârea Taricco, potrivit căreia dispozi?iile în cauză ale Codului penal împiedică aplicarea unor sanc?iuni penale efective ?i disuasive într un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii, conduce, în ordinea juridică italiană, la o situa?ie de incertitudine în ceea ce prive?te stabilirea regimului de prescrip?ie aplicabil, care ar încălca principiul privind precizia legii aplicabile.

Dacă această situa?ie se regăse?te în mod efectiv în spe?ă, instan?a na?ională nu are obliga?ia de a lăsa neaplicate dispozi?iile în cauză ale Codului penal.

60 Pe de altă parte, cerin?ele men?ionate la punctul 58 din prezenta hotărâre se opun ca, în proceduri cu privire la inculpaţi care au săvârşit infrac?iuni în materie de TVA înainte de pronun?area Hotărârii Taricco, instan?a na?ională să lase neaplicate dispozi?iile în cauză ale Codului penal.

În acest sens, Curtea a subliniat deja, la punctul 53 din hotărârea men?ionată, că acestor persoane li s ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispozi?ii, sanc?iuni pe care, după toate probabilită?ile, le ar fi evitat dacă respectivele dispozi?ii ar fi fost aplicate.

Astfel, persoanele men?ionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condi?ii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvâr?irii infrac?iunii.

61 Dacă instan?a na?ională ar fi astfel determinată să considere că obliga?ia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale Codului penal se love?te de principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obliga?ii, iar aceasta chiar dacă respectarea obliga?iei respective ar permite îndreptarea unei situa?ii na?ionale incompatibile cu dreptul Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C 213/13, EU:C:2014:2067, punctele 58 ?i 59).

Revine, a?adar, legiuitorului na?ional obliga?ia de a lua măsurile necesare (...).”.

Astfel, hotărârea CJUE din cauza M.A.S. şi M.B. a lipsit practic de efecte Hotărârea din cauza Taricco ş.a., dat fiind că a devenit evident că dispozi?iile de drept na?ional privind prescripţia specială a răspunderii penale nu vor putea fi înlăturate de la aplicare pentru fapte comise anterior acestei din urmă hotărâri, întrucât ar fi încălcat principul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor.

De asemenea:

- „Având în vedere tocmai importan?a acestei protecţii împotriva arbitrarului, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice ale statelor membre, Curtea a statuat în esen?ă, la punctele 58-62 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.

S. ?i M.

B. (C 42/17, EU:C:2017:936), că un standard na?ional de protec?ie care urmărea să consacre cerin?ele de previzibilitate, de precizie ?i de neretroactivitate a legii penale, inclusiv a regimului de prescrip?ie referitor la infrac?iuni, se putea opune obliga?iei care, în împrejurările în discu?ie în cauza în care s a pronun?at acea hotărâre, revenea instan?elor na?ionale în temeiul articolului 325 alineatele (1) ?i (2) TFUE de a lăsa neaplicate dispozi?iile na?ionale care reglementau prescrip?ia în materie penală, iar aceasta de?i aplicarea acelor dispozi?ii na?ionale era de natură să împiedice aplicarea unor sanc?iuni penale efective ?i disuasive într un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă care aducea atingere intereselor financiare ale Uniunii.” (pct.116);

- „este necesar (...) să se concluzioneze că, în cadrul unei cauze precum cea în discu?ie în litigiul principal, instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurispruden?a na?ională men?ionată la punctul 111 din prezenta hotărâre, conform articolului 325 alineatul (1) TFUE ?i articolului 2 alineatul (1) din Conven?ia PIF, în pofida existen?ei unui risc sistemic de impunitate a unor infrac?iuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile men?ionate (...) [ale Curţii Constituţionale şi a Î.C.C.J. – n.n.] se întemeiază pe principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul na?ional, sub aspectul cerin?elor acestuia referitoare la previzibilitatea ?i la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescrip?ie referitor la infrac?iuni.” (pct.118).

Prin prisma celor redate mai sus, Curtea de apel consideră că nu se poate conforma obligaţiei menţionate în dispozitivul hotărârii CJUE 24 iulie 2023, în cauza Lin, în sensul înlăturării standardului na?ional de protec?ie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile care permite repunerea în discu?ie a întreruperii termenului de prescrip?ie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de data de 25.06.2018, când a fost publicată decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

Curtea de apel observă că în Hotărârea din 24 iulie 2023, CJUE a reţinut că „standardul naţional de protec?ie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel pu?in în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar ?i înainte de 25 iunie 2018”, „contrar standardului na?ional de protec?ie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instan?ei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Cur?ii Constitu?ionale, ?i 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2002” (pct.122; s.n.).

Contrar opiniei instan?ei de trimitere (C.A.

Braşov) însă, Curtea de apel consideră că în procesul penal în curs (nesoluţionat printr-o hotărâre definitivă) interpretarea potrivit căreia actele de procedură legal efectuate până la data de 25 iunie 2018 întrerup termenul de prescripţie a răspunderii penale încalcă principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul român, sub aspectul cerin?elor acestuia referitoare la previzibilitatea ?i la precizia legii penale, inclusiv a regimului prescrip?iei răspunderii penale.

Astfel, în dreptul român, prescripţia răspunderii penale este considerată în doctrină şi jurisprudenţă o instituţie de drept penal material [V.

Teodorescu, în G.

Antoniu, T.

Toader (coord.), „Explicaţiile noului Cod penal”, vol.

II, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 456; C.

Mitrache, C.

Mitrache, „Drept penal român.

Partea generală”, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 400; F.

Streteanu, „Consideraţii privind modificarea Codului penal prin Legea nr. 27/2012”, în Caiete de drept penal, nr. 1/2012, p. 11-22; V.

Dongoroz ş.a., „Explicaţii teoretice ale codului penal român, Partea generală”, vol.

II, ed. a 2-a, Ed.

Academiei Române şi ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 341; V.

Dongoroz, „Drept penal” (reeditarea ediţiei din 1939), Bucure?ti, 2000, p. 570; Curtea Constituţională, Deciziile nr. 1092/2012 (M.Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013), nr. 147/2015 (M.Of. nr. 328 din 14 mai 2015), nr. 297/2018 (M.

Of. nr.518 din 25.06.2018), nr. 358/2022 (M.

Of. nr. 565 din 09.06.2022)] şi este guvernată, prin urmare, de principiul legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Nu pot fi reţinute argumentele Parchetului în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept procesual, situaţia fiind diferită de cea avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Cöeme ş.a. c.

Belgiei, unde în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale.

Mai mult, după cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018, legea penală, în ansamblul ei este supusă atât exigen?elor calită?ii legii, impuse prin dispozi?iile constitu?ionale ale art. 1 alin. (5), cât ?i celor ale principiului legalită?ii incriminării ?i a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constitu?ie (pct. 26).

Prin urmare, prescripţia răspunderii penale nu numai că este guvernată de principiul legii penale mai favorabile, dar regimul ei trebuie să respecte exigen?ele calită?ii legii şi ale principiului legalită?ii incriminării ?i a pedepsei.

Această concluzie este în concordanţă şi cu cele statuate de CJUE, care a reţinut, în Hotărârea pronunţată în cauza M.A.S. şi M.B. (precitată), că „Republica Italiană era (...) liberă, la acea dată [data faptelor din cauza principală, anterioară Directivei PIF – n.n.], să prevadă că, în ordinea sa juridică, acest regim [al prescrip?iei aplicabile infrac?iunilor în materie de TVA – n.n.] ?ine, asemenea normelor privind definirea infrac?iunilor ?i stabilirea pedepselor, de dreptul penal material ?i este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor” (pct.45).

O interpretare contrară ar echivala cu agravarea, în cursul unei proceduri penale a regimului răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri, contrar cerin?elor privind previzibilitatea, precizia ?i neretroactivitatea, inerente principiului legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, care se aplică, în ordinea juridică română, ?i regimului de prescrip?ie a răspunderii penale pentru infrac?iuni de evaziune fiscală.

Inculpaţii nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronun?area Hotărârii CJUE 24 iulie 2023, că articolul 325 TFUE ar impune instan?ei na?ionale, în condi?iile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate dispozi?iile legale naţionale, astfel cum au fost interpretate prin deciziile nr. 297/2018 ?i nr. 358/2022 ale Cur?ii Constitu?ionale şi decizia nr. 67/2022 a Înaltei Cur?i de Casa?ie ?i Justi?ie.

Curtea observă că dacă ar lăsa neaplicat standardul naţional de protec?ie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discu?ie a întreruperii termenului de prescrip?ie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de data de 25.06.2018 ar încălca principiul legalită?ii infrac?iunilor ?i pedepselor, astfel că nu se poate conforma unei asemenea obliga?ii, chiar dacă aceasta presupune menţinerea unei situa?ii na?ionale incompatibile cu dreptul Uniunii.

Împrejurarea că legiuitorul a intervenit în cadrul termenului de 45 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 147 alin. 1 din Constituţie şi a pus în acord cu dispoziţiile constituţionale prevederile legale, prin O.U.G. nr. 71/2022, care a fost publicată anterior publicării deciziei C.C.R. nr. 358/2022, nu conduce la o altă concluzie, câtă vreme în Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituţională a subliniat că în perioada 25.06.2018 ?i până la 30.05.2022 „fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale”.

Curtea nu poate avea în vedere nici argumentul potrivit căruia CJUE a arătat că deciziile cur?ii constitu?ionale naţionale sunt obligatorii pentru instan?ele de drept comun, cu condi?ia ca dreptul na?ional să garanteze independen?a cur?ii constitu?ionale men?ionate în special fa?ă de puterile legislativă ?i executivă, iar Curtea Constituţională din România este o institu?ie situată în afara sistemului judiciar, ai cărei membri sunt numi?i în propor?ie de 2/3 de puterea legislativă ?i 1/3 de pre?edintele ?ării.

Aceasta, întrucât CJUE (Marea Cameră), în Hotărârea din 21 decembrie 2021, pronunţată în cauza Euro Box Promotion ş.a. (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 ?i C-840/19), a arătat că din cererile de decizie preliminară nu reiese niciun element de natură să sugereze că Curtea Constitu?ională nu ar îndeplini cerin?ele de independenţă men?ionate în hotărâre:

„232 Referitor la împrejurarea că, potrivit Constitu?iei României, Curtea Constitu?ională nu face parte din sistemul judiciar, s a amintit la punctul 229 din prezenta hotărâre că dreptul Uniunii nu impune statelor membre un model constitu?ional precis care să reglementeze raporturile ?i interac?iunea dintre diferitele puteri statale, în special în ceea ce prive?te definirea ?i delimitarea competen?elor fiecăreia dintre acestea.

În această privin?ă, trebuie precizat că dreptul Uniunii nu se opune instituirii unei cur?i constitu?ionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru instan?ele de drept comun, cu condi?ia ca aceasta să respecte cerin?ele de independen?ă men?ionate la punctele 224-230 din prezenta hotărâre.

Or, din cererile de decizie preliminară nu reiese niciun element de natură să sugereze că Curtea Constitu?ională, care are, printre altele, ca atribu?ii să hotărască asupra constitu?ionalită?ii legilor ?i ordonan?elor, precum ?i să solu?ioneze conflictele juridice de natură constitu?ională dintre autorită?ile publice, în temeiul articolului 146 literele d) ?i e) din Constitu?ia României, nu ar îndeplini aceste cerin?e.

233 În ceea ce prive?te condi?iile de numire a judecătorilor Cur?ii Constitu?ionale, reiese din jurispruden?a Cur?ii că simplul fapt că judecătorii în cauză sunt numi?i, cum este cazul judecătorilor Cur?ii Constitu?ionale în temeiul articolului 142 alineatul (3) din Constitu?ia României, de puterile legislativă ?i executivă nu este de natură să creeze o dependen?ă a acestor judecători fa?ă de puterile respective ?i nici să dea na?tere unor îndoieli referitoare la impar?ialitatea lor, în cazul în care, odată numite, persoanele interesate nu sunt supuse niciunei presiuni ?i nu primesc instruc?iuni în exercitarea func?iilor lor [a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 novembre 2019, A.

K. ?i al?ii (Independen?a Camerei Disciplinare a Cur?ii Supreme), C 585/18, C 624/18 ?i C 625/18, EU:C:2019:982, punctul 133, precum ?i jurispruden?a citată].”

Având în vedere considerentele anterioare, Curtea nu poate da eficienţă actelor de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuate în cauză înainte de data de 25.06.2018, după cum s-a solicitat în motivele de apel ale Parchetului, urmând a menţine soluţia de încetare a procesului penal pronunţată de Tribunal prin sentinţa penală apelată.

Curtea reţine, în acest sens, în acord cu Tribunalul, că:

În perioada 25.06.2018 - 29.05.2022 au fost în vigoare doar termenele generale ale prescripţiei răspunderii penale, adică cele prevăzute la art. 154 Cod penal.

Astfel, instituţia prescripţiei răspunderii penale în vigoare în perioada iulie 2018 - aprilie 2022 trebuie raportată la limita maximă de pedeapsă de 15 ani, pentru a se stabili termenul prescripţiei răspunderii penale.

Totodată, legea penală în vigoare în aceeaşi perioadă nu prevedea vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Spre deosebire de Tribunal însă, observând că termenul de prescripţie a răspunderii penale se calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 alin.1 teza a II-a Cod penal, Curtea constată că:

- pentru inculpatul V.I., termenul prescripţiei răspunderii penale a început să curgă la data de 25 martie 2009 şi s-a împlinit la data de 24 martie 2019;

- pentru inculpatul S.D., termenul prescripţiei răspunderii penale a început să curgă la data de 01 septembrie 2008 şi s-a împlinit la data de 31 august 2018;

- pentru inculpatul G.I., termenul prescripţiei răspunderii penale a început să curgă la data de 30 iulie 2008 şi s-a împlinit la data de 29 iulie 2018;

- pentru inculpatul M.M., termenul prescripţiei răspunderii penale a început să curgă la data de 20 martie 2009 şi s-a împlinit la data de 19 martie 2019.

Faţă de aceste considerente, în baza art.421 pct.1 lit. b Cod procedură penală, a respins ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – Direcţia Naţională Anticorupţie – S.T. Constanţa.