Hotărâre nr. 19/CM din 17.01.2024

Efectuarea concediului de odihnă în natură, în termenul prescris de lege, reprezintă un drept, dar şi o obliga?ie a angajatului.

Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârile pronun?ate în 6 noiembrie 2018, în cauzele C-619/16 şi C-684/16 Sebastian W.

Kreuziger/Land Berlin ?i Max-Planck - Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV/Tetsuji Shimizu), rezultă că salariatul nu î?i poate pierde în mod automat dreptul dobândit la concediu anual plătit pentru că nu a solicitat concediu, ci doar dacă absen?a condi?iilor necesare pentru a exercita acest drept îi este imputabilă angajatorului.

Rezultă, a?adar, că şi în situaţia în care au trecut cele 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual, iar salariatul nu a beneficiat de concediu de odihnă, salariatul nu va pierde acest drept dacă acest lucru nu îi este imputabil.

Întrucât legea prevede un termen maxim până la care poate fi acordat concediul de odihnă în natură, acela de 18 luni, înseamnă că neexercitarea dreptului în acest interval atrage stingerea acestuia, nefiind vorba de un termen de prescrip?ie, cum interpretează apelantul prin motivele de apel, ci de un termen de decădere, prevăzut de lege, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere.

Art. 146 ?i 149 Codul muncii

Cauzele CJUE nr. C-619/16 şi C-684/16

Art. 2512-2513 Cod civil

I. Procedura în faţa primei instanţe

Prin cererea înregistrată sub nr. 1251/118/2023, reclamantul [...] a învestit Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu pârâta [...], cu soluţionarea acţiunii civile având ca obiect:

- obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale în cuantum de 91.449 lei, reprezentând drepturi salariale neachitate aferente perioadelor iulie - august 2021, mai 2022 parţial, iulie - august 2022, noiembrie - decembrie 2022 şi ianuarie 2023, la plata dobânzii legale penalizatoare, de la scadenţa la data plăţii, precum şi la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 99.596 lei, reprezentând compensaţia în bani a 166 de zile de concediu de odihnă cuvenit şi neefectuat, la plata dobânzii legale calculate de la data de 06.02.2023 (data încetării contractului de muncă) şi până la data plăţii efective a acestora, precum şi la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor sub nr. 249/02.02.2018, modificat prin acte adiţionale.

Drepturile băneşti neonorate reprezintă drepturi salariale aferente lunilor indicate în petitul acţiunii, raportându-se la salariul net calculat la salariul brut, astfel cum este înscris în fluturaţii emişi de angajator.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 10, 159 alin. 2, 166 alin. 1 şi 4, 146, 40, 146 alin. 3, 293 din Codul Muncii, art. 1535 Cod civil.

În dovedirea acţiunii s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Legal citată, pârâta nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat la judecata cauzei.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 2143/23.06.2023, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâta [...] şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 91.449 lei, reprezentând drepturi salariale neachitate aferente perioadelor iulie - august 2021, mai 2022 parţial, iulie - august 2022, noiembrie - decembrie 2022 şi ianuarie 2023, actualizate cu indicele de inflaţie, la plata dobânzii legale penalizatoare, de la scadenţa fiecărei componente a debitului principal, la data plăţii, precum şi la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

A obligat pârâta la plata către reclamant a indemnizaţiei de concediu aferente concediului de odihnă cuvenit şi neefectuat pentru anii 2021 (36 zile), 2022 (36 zile), 2023 (3 zile), actualizate cu indicele de inflaţie, la plata dobânzii legale penalizatoare, de la scadenţa fiecărei componente a debitului principal, la data plăţii, precum şi la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în măsura pretenţiilor admise.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Raporturile de muncă dintre pârâtă, în calitate de angajator şi reclamant, în calitate de angajat, îşi au sorgintea în contractul individual de muncă nr. 249/02.02.2018.

Pârâta nu a achitat reclamantului drepturile salariale în cuantum de 91.449 lei, aferente perioadelor iulie - august 2021, mai 2022 parţial, iulie - august 2022, noiembrie - decembrie 2022 şi ianuarie 2023.

Conform dispoziţiei art. 39 alin. 1 lit. a din Codul muncii, salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă.

Angajatorul este obligat să acorde salaria?ilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil şi din contractele individuale de muncă, a?a cum stipulează art. 40 alin. 2 lit. c Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 2 Codul muncii, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani, iar conform prevederilor art. 166 Codul Muncii, salariul se plăte?te în bani cel pu?in o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz; plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar.

Plata salariului se dovede?te prin semnarea statelor de plată, precum ?i prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plă?ii către salariatul îndreptă?it; statele de plată, precum ?i celelalte documente justificative se păstrează ?i se arhivează de către angajator în acelea?i condi?ii ?i termene ca în cazul actelor contabile, conform art. 168 alin. 1 şi 2 din Codul muncii.

Pârâta nu a făcut dovada că reclamantul a încasat drepturile salariale cuvenite pe perioada solicitată, a?a cum o obligă şi art. 168 alin. 1 şi 2 şi art. 272 Codul muncii, care prevede că „sarcina probei în conflictele de munca revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Potrivit art. 166 alin. 4 Codul muncii, întârzierea nejustificată a plăţii salariului (care cuprinde salariul de bază, indemnizaţii, sporuri precum şi alte adaosuri) sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

În consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 91.449 lei, reprezentând drepturi salariale neachitate aferente perioadelor iulie - august 2021, mai 2022 parţial, iulie - august 2022, noiembrie - decembrie 2022 şi ianuarie 2023, actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, de la scadenţa fiecărei componente a debitului principal, la data plăţii, în temeiul art. 1535 Cod civ. dobânda legală urmând a se calcula de la data scadenţei fiecărei obligaţii lunare de plată, conform art. 3 alin. 3 din OG nr. 13/2011.

Potrivit art. 141 Codul muncii, „Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.

Prin excepţie de la prevederile alin.(1), efectuarea concediului în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil.

Angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul.

Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă”.

În ceea ce priveşte indemnizaţia de concediu solicitată, instanţa de fond a reţinut că nu poate fi acordată compensaţia în bani decât pentru concediile ce puteau fi efectuate până la sfârşitul anului următor, în raport cu data încetării contractului de muncă, astfel că a obligat pârâta la plata compensaţiei aferente concediului de odihnă cuvenit şi neefectuat pentru anii 2021 (36 zile), 2022 (36 zile), 2023 (3 zile), actualizate cu indicele de inflaţie, la plata dobânzii legale penalizatoare, de la scadenţa fiecărei componente a debitului principal, la data plăţii, precum şi la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În raport de art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă şi de soluţia de admitere în parte a cererii, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în măsura pretenţiilor admise.

II. Procedura în faţa instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamantul [...], apreciind-o nelegală şi netemeinică.

În motivarea apelului, arată că, în fapt, dispoziţiile art. 141 Codul muncii la care face trimitere instanţa de fond, prevăd cu totul alte aspecte decât cele redate în considerentele hotărârii, respectiv că: „Prevederile art. 239 nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii”.

De altfel, textul de lege citat de instanţă nu există în Codul muncii, apelantul apreciind că instanţa de fond a vrut să facă trimitere la dispoziţiile art. 146 Codul muncii:

Din considerentele hotărârii, reiese că instanţa în mod voalat/ascuns a invocat din oficiu, cu ocazia motivării, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei de concediu aferentă concediului de odihnă cuvenit şi neefectuat pentru anii 2018 (22 zile}, 2019 (33 zile), 2020 (36 zile), actualizate cu indicele de inflaţie ?i la plata dobânzii legale penalizatoare, de la scadenţa fiecărei componente a debitului principal până la data plăţii, precum şi la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În fapt, prin hotărârea atacată, instan?a a încălcat dispoziţiile exprese ale art. 2.512 Cod civil, cate prevăd că prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună - credinţă, iar organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.

De asemenea, art. 2.513 Cod civil prevede că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Pârâta [...] nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, nu a formulat întâmpinare (aspect reţinut de către instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2023) şi nici nu a fost prezentă, prin reprezentant, la primul şi singurul termen de judecată din data de 16 iunie 2023.

Mai mult, în şedinţa din 16.06.2023 avocatul său a depus la dosar un înscris, reprezentând un e-mail primit de la pârâtă, prin care aceasta îi transmitea salariile restante şi zilele de concediu neefectuat de 166 de zile, respectiv 22 de zile pentru anul 2018, 33 de zile pentru anul 2019, 36 de zile pentru anul 2020, 36 de zile pentru anul 2021, 36 de zile pentru anul 2022, 3 zile pentru anul 2023.

Chiar dacă instanţa de fond, în mod nelegal, a reţinut că nu-i poate fi acordată compensaţia în bani aferentă concediului de odihnă cuvenit şi neefectuat pentru anii 2018 (22 zile), 2019 (33 zile), 2020 (36 zile), făcând trimitere şi redând un text de lege - art. 141 Codul muncii - care nu există în Codul muncii şi invocând în mod voalat/ascuns din oficiu, cu ocazia motivării, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acţiunea formulată nu era prescrisă, fie chiar şi în parte, prin raportare la dispoziţiile art. 146 Codul muncii, întrucât termenul de prescripţie a dreptului la acţiune de 3 ani privind obligarea pârâtei la plata compensaţiei în bani aferentă concediului de odihnă cuvenit şi neefectuat pentru anul 2018 (22 zile) a început a curge la data de 01.07.2020, iar acţiunea fost promovată la data de 15.02.2023, deci în cadrul termenului de prescripţie.

Pentru considerentele expuse solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul:

- obligării pârâtei la plata indemnizaţiei de concediu aferentă concediului de odihnă cuvenit şi neefectuat pentru anii 2018 (22 zile), 2019 (33 zile), 2020 (36 zile), actualizate cu indicele de inflaţie, la plata dobânzii legale penalizatoare, de la scadenţa fiecărei componente a debitului principal până la data plăţii, precum şi la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective;

- obligării pârâtei la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând diferenţă onorariu de avocat în fond;

Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat în apel.

În drept, a invocat prevederile art. 466 şi următoarele, art. 453 Cod procedură civilă.

Legal citată, intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare.

În apel nu s-au administrat alte probe.

III. Soluţia şi considerentele instanţei de apel

Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este real că prima instanţă a indicat în motivarea hotărârii un text de lege care nu îşi găseşte corespondent în actul normativ indicat, respectiv art. 141 Codul muncii, de?i temeiul corect era art. 146 Codul muncii şi a redat forma veche a textului, înainte de modificarea operată prin Legea nr. 12/2015, însă un astfel de motiv nu este apt prin el însu?i să atragă reformarea hotărârii, în condi?iile caracterului devolutiv al apelului ?i al posibilită?ii pentru instanţa de apel să identifice şi să aplice temeiul de drept corect.

De altfel, însuşi apelantul prin apărător a identificat textul de lege aplicabil ?i l-a indicat ca fiind art. 146 Codul muncii, care are următorul conţinut:

„(1) Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.

(2) În cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.

(3) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă”.

Curtea re?ine că, în egală măsură, sunt aplicabile dispoziţiile art. 149 Codul muncii, care instituie obliga?ia salariatului de a efectua în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excep?ia situa?iilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

A?adar, efectuarea concediului de odihnă în natură, în termenul prescris de lege, reprezintă un drept, dar ?i o obligaţie a angajatului.

Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârile pronun?ate în 6 noiembrie 2018, în cauzele C-619/16 ?i C-684/16 Sebastian W.

Kreuziger/Land Berlin ?i Max-Planck - Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV/Tetsuji Shimizu), rezultă că salariatul nu îşi poate pierde în mod automat dreptul dobândit la concediu anual plătit pentru că nu a solicitat concediu, dar doar dacă absen?a condi?iilor necesare pentru a exercita acest drept îi este imputabilă angajatorului.

Rezultă, a?adar, că ?i în situa?ia în care au trecut cele 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual, iar salariatul nu a beneficiat de concediu de odihnă, salariatul nu va pierde acest drept dacă acest lucru nu îi este imputabil.

Ceea ce subliniază Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin soluţia pronunţată este faptul că, dacă vorbim de o cauză imputabilă salariatului, dreptul Uniunii nu se opune pierderii acestui drept şi nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizaţii financiare.

Curtea mai arată faptul că orice interpretare a dispozi?iilor Uniunii care ar fi de natură să incite lucrătorul să se ab?ină în mod deliberat de la efectuarea concediului anual plătit în perioadele de referin?ă sau de raport autorizat aplicabil, pentru a-?i majora remunera?ia la încetarea raporturilor de muncă, ar fi incompatibilă cu obiectivele urmărite prin instituirea dreptului la concediu anual plătit.

Aceste obiective ?in în special de necesitatea de a garanta lucrătorului beneficiul unui repaus efectiv, în vederea protec?iei eficiente a securităţii şi sănătăţii sale.

În concluzie, jurisprudenţa citată nuanţează problema efectuării concediului de odihnă şi posibilitatea compensării acestuia în bani, punând pe făgaşul normal raporturile salariat - angajator.

Principiul bunei credinţe, atât de important rela?iilor sociale, are o funcţie bivalentă inclusiv în cadrul raporturilor de muncă, chiar dacă, prin derogare, în dreptul muncii, balanţa înclină de regulă în favoarea părţii subordonate din raportul juridic.

În cauza de faţă, reclamantul nu a susţinut şi nici nu a făcut dovada că a solicitat efectuarea concediului de odihnă şi că acesta i-a fost refuzat de angajator în anul calendaristic respectiv ori în intervalul următor de 18 luni şi nici nu a invocat motive justificate, care l-ar fi determinat să efectueze concediul de odihnă în afara reperelor prevăzute de lege.

Referitor la sintagma „motive justificate” – împrejurarea că salariaţii nu au depus o cerere de concediu de odihnă, nu intră în categoria acestor motive.

Se consideră a fi motive justificate cele de la art. 145 alin. 4 din Codul muncii, respectiv: incapacitatea de muncă, concediu de maternitate/ risc maternal /pentru îngrijirea copilului bolnav, la care se adaugă şi perioadele de formare profesională, conform art. 158 din Codul muncii.

Se mai pot număra ca motive justificate de neacordare a concediului de odihnă şi concediul de carantină, un caz de forţă majoră şi în general, orice situa?ie în care se suspendă contractul de muncă independent de culpa salariatului.

A interpreta în alt mod dispoziţiile art. 149 şi art. 146 Codul muncii înseamnă a goli de conţinut termenele stabilite de legiuitor şi de a nega însăşi funcţia şi raţiunea concediului de odihnă, recreativă şi de protecţie, de refacere a forţei de muncă în urma efortului depus prin executarea muncii.

Acesta este şi motivul pentru care compensarea în bani a concediului de odihnă este posibilă doar în condiţii restrictive.

A?adar, întrucât legea prevede un termen maxim până la care poate fi acordat concediul de odihnă în natură, acela de 18 luni, înseamnă că neexercitarea dreptului în acest interval atrage stingerea acestuia, nefiind vorba de un termen de prescrip?ie, cum interpretează apelantul prin motivele de apel, ci de un termen de decădere, prevăzut de lege, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere.

Putem vorbi de un termen de prescripţie doar în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii în justiţie având ca obiect compensarea în bani a dreptului la concediu de odihnă (care curge de la data încetării raporturilor de muncă), evident fiind vorba despre un drept actual ?i nu despre un drept stins, care nu mai există la momentul clamării lui.

Or, în cauză nu este vorba de o astfel de prescripţie, astfel că este de prisos analiza celorlalte critici dezvoltate de apelant privind neinvocarea prescripţiei de către pârâtă şi imposibilitatea instanţei de a o invoca din oficiu.

Prin urmare, dreptul la concediul de odihnă aferent anului 2018 s-a stins cel mai târziu la data de 1.07.2020, dreptul la concediul de odihnă aferent anului 2019 s-a stins cel mai târziu la data de 1.07.2021, iar dreptul la concediul de odihnă aferent anului 2020 s-a stins cel mai târziu la data de 1.07.2022.

Fiind vorba de un drept stins la data încetării raporturilor de muncă, 6.02.2023, este evident că reclamantul nu putea pretinde compensarea în bani a acestuia, prima instan?ă acordând în mod corect doar contravaloarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în natură, aferent anilor 2021, 2022 ?i 2023.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, neexistând motive de reformare a hotărârii primei instanţe, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.