Hotărâre nr. 201/CM din 14.06.2023

În prezenta cauză, nu interesează stabilirea vinovă?iei în contextul săvârsirii unei infracţiuni, ci în privinta „faptelor penale incompatibile cu funcţia deţinută”, conform art. 52 alin. 1 lit. b Codul muncii, or, reclamantul ?i-a încălcat atribu?iile de serviciu prevăzute în fi?a postului.

Plângerea penală formulată împotriva reclamantului vizează fapte de încălcare a obligaţiilor de serviciu, săvârşite în strânsă legătură cu activitatea de verificare şi control a legitimaţiilor de călătorie, astfel că nu se poate susţine că nu ar fi incompatibile cu exercitarea funcţiei deţinute de acesta.

A?adar, atât timp cât prin ordonan?a procurorului s-a dispus clasarea cauzei în privinta infractiunilor de dare de mită si asociere pentru săvârsirea de infractiuni, nu pentru existenta vreuneia dintre cauzele reglementate de art. 16 lit. a – d Cod procedură penală, ci doar pentru că s-a constatat lipsa de pericol social al faptelor penale re?inute în sarcina salariatului inculpat, nu se poate re?ine că prin această solu?ie de clasare s-a constatat nevinovă?ia reclamantului, pentru a face aplicabile prevederile art. 52 alin. 2 Codul muncii.

Art. 52 alin. 1 lit. b Codul muncii

I. Procedura în faţa primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. .../118/2022, la data de 08.02.2022, reclamantul [...] a solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” S.A:

1. Plata unei despăgubiri egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă, respectiv de la data de 03.09.2013 şi până la data de 24.04.2015.

2. Reactualizarea sumelor plătite cu titlu de despăgubire din ziua la care obligaţia a devenit scadentă şi până la plata efectivă, în funcţie de coeficientul de inflaţie şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea în fapt, a arătat că la data de 30.03.2001, între reclamant, în calitate de salariat şi SNTFC CFR Călători SA, în calitate de angajator, a fost încheiat Contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 1/1366, pentru o perioadă nedeterminată.

Prin Deciziile nr.

A 1/2472/18.03.2013, nr.

A 1/6129/11.06.2013 şi nr. 1/4949/03.09.2013 pârâta a decis, succesiv, începând cu data de 18.03.2013, 17.06.2013, respectiv 03.09.2013, suspendarea din iniţiativa angajatorului a contractului individual de muncă al reclamantului, în temeiul art. 52 pct. 1 lit. b din Codul Muncii (text declarat neconstituţional prin Decizia CCR nr. 279/2015) până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

În aceleaşi decizii, la art. 3 s-a prevăzut că, în cazul în care se constată nevinovăţia reclamantului, acesta să reia activitatea anterioară şi să i se plătească, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

Constatându-se că nu a săvârşit fapta penală pentru care pârâta a formulat plângere penală, respectiv că este nevinovat, prin ordonanţa de clasare din data de 30.12.2020, dispusă în dosarul penal 736/P/2020, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov a dispus, în baza art. 314 alin. l lit. a Cod procedură penală raportat la art. 315 Cod procedură penală, cu referire la art. 19 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 181 Cod penal anterior şi art. 91 Cod penal anterior, coroborate cu art. 5 Cod Penal, clasarea cauzei şi aplicarea unei sancţiuni administrative constând în amendă în cuantum de 300 lei faţă de suspectul [...], sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de dare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 255 alin. l Cod penal anterior raportat la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal anterior, respectiv a săvârşirii infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. l şi 2 Cod penal anterior raportat la art. 17 alin. l lit. b şi art. 18 alin. l din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal anterior.

Pârâta nu a formulat plângere împotriva Ordonanţei de clasare din data de 30.12.2020, dispusă în dosarul penal 736/P/2020 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov.

Având astfel dovada nevinovăţiei, respectiv ordonanţa de clasare prin care s-a constatat că reclamantul nu a săvârşit infracţiunile pentru care pârâta a formulat, în anul 2013, plângere penală faţă de acesta şi care are caracter definitiv întrucât nu a fost formulată, de către niciuna dintre părţile din dosar, plângere faţă de soluţia dispusă, în vederea respectării prevederilor art. 52 alin. 2 din Codul Muncii, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

În data de 05.01.2022 s-a adresat pârâtei pentru a pune în aplicare prevederile art. 52 alin. 2 din Codul Muncii, solicitând acesteia sa-i plătească o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, respectiv pentru perioada 03.09.2013 - 24.04.2015, solicitând totodată să-i comunice cuantumul despăgubirii şi a celorlalte drepturi cuvenite, modul de calcul al acestora, precum şi modalitatea de plată.

Prin adresa nr.

CT14/2/54/31.01.2022, i s-a comunicat prin poştă că SNTCFR CFR Călători SA se află în imposibilitate de a discerne în mod clar şi absolut neinterpretabil asupra sintagmei de nevinovăţie, solicitându-i-se să indice unde se regăseşte precizarea expresă a nevinovăţiei sale, răspuns care nu reprezintă altceva decât o încercare de a se eluda plata despăgubirii cuvenite, în condiţiile în care cererea a fost motivată în fapt, cât şi în drept.

În ceea ce priveşte prevederile art. 52 alin. l lit. b din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, prin Decizia CCR nr. 279/2015 s-a admis că teza I a acestui text este neconstituţională, iar teza a II - a este constituţională.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 52 alin. 2 Codul Muncii.

Pârâta SNTFM CFR Călători SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii.

A invocat pârâta excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că nu sunt întrunite condiţiile de susţinere ale unei asemenea acţiuni, în speţă neexistând şi nerezultând nevinovăţia clară a reclamantului.

De asemenea, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, motivat şi de faptul că drepturile salariale nu pot fi solicitate decât în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, conform art. 268 alin. 3 Codul Muncii.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că rezultă cu foarte mare claritate din cele expuse în cuprinsul Ordonanţei de clasare, că organul de control judiciar a decis să fie clement cu [...], aplicându-i acestuia legea penală mai favorabilă, anume Codul Penal din anul 1968.

Aceasta înseamnă că este recunoscută în mod clar vinovăţia reclamantului din prezenta speţă, iar pe această cale nu se află sub incidenţa art. 16 alin. 1 lit. a) -d).

Mai mult decât atât, organul de cercetare penală a dispus cea mai grea sancţiune (din cele trei pe care le putea dispune), anume amenda, întărind încă o dată faptul că nu se poate vorbi despre nevinovăţia reclamantului.

De asemenea, şi subliniind încă o dată vinovăţia reclamantului [...], organul de cercetare penală stabileşte cheltuielile judiciare în sarcina acestuia.

Pârâta a depus înscrisuri.

Instan?a a administrat proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 2235/20.06.2022, Tribunalul Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâta CFR Călători S.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa a apreciat că aceasta nu constituie o veritabilă excepţie, ci o apărare cu privire la fondul cererii.

Raportat la obiectul cererii cu care este instanţa învestită şi la argumentele aduse în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa a apreciat că nu pot fi reţinute elemente care să conducă la inadmisibilitatea cererii.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excep?ia prescrip?iei dreptului material la acţiune, instan?a a apreciat că este nefondată, urmând a fi respinsă.

Instan?a a re?inut că la data de 18.03.2013 a fost emisă de către SNTFM CFR Călători SA, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b) Codul Muncii, Decizia nr.

A1/2472 (fila 16 dosar) prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului [...] până la soluţionarea definitivă a plângerii penale nr.

S82/1/29/15.03.2013 depusă de SNTFM CFR Călători SA la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, în dosarul penal nr. 520/P/2011.

Prin Ordonanţa de clasare din 30.12.2020 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov în dosarul nr. 736/P/2020, s-a dispus clasarea cauzei şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ constând în amendă în cuantum de 300 lei faţă de suspectul [...], sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită şi s-au stabilit în sarcina acestuia cheltuieli judiciare de 50 lei.

Reclamantul a susţinut că această ordonanţă de clasare nu a fost atacată, aspect necontestat de către pârâtă.

Instan?a a considerat că anterior pronun?ării ordonanţei de clasare, reclamantul nu putea formula o ac?iune pentru recuperarea drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi de care a fost lipsit.

O astfel de ac?iune nu putea fi introdusă decât după pronun?area definitivă a unei solu?ii în cauza penală, respectiv după pronun?area ordonanţei de clasare.

Cum ac?iunea a fost depusă la data de 08.02.2022, s-a constatat că reclamantul a introdus în termen cererea în raport de data pronun?ării ordonanţei de clasare, respectiv data de 30.12.2020.

Pentru aceste considerente, instan?a a respins ca nefondată excep?ia prescrip?iei dreptului material la ac?iune.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a constatat următoarele:

La data de 18.03.2013 a fost emisă de către SNTFM CFR Călători SA, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b) Codul Muncii, Decizia nr.

A1/2472, prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului [...] până la soluţionarea definitivă a plângerii penale nr.

S 82/1/29/15.03.2013, depusă de SNTFM CFR Călători SA la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov în dosarul penal nr. .../P/2011.

Instan?a a re?inut că prin Ordonanţa de clasare din 30.12.2020 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov în dosarul nr. .../P/2020, s-a dispus clasarea cauzei şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ constând în amendă în cuantum de 300 lei faţă de suspectul [...], sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită şi s-a stabilit în sarcina acestuia cheltuieli judiciare de 50 lei.

Ordonanţa de clasare nu a fost atacată.

În prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor egale cu salariul şi celelalte drepturi de care reclamantul a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă, întrucât în litigiul penal (care a provocat suspendarea contractului individual de muncă) s-a dispus clasarea cauzei, fără a se reţine vinovăţia sa în săvârşirea faptei pentru care a fost cercetat.

Potrivit art. 52 alin. 2 din Codul Muncii, „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului”.

Însă, încetarea procesului penal nu produce efecte în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară.

Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziţie aceleaşi drepturi procesuale.

Instan?a a constatat că reclamantul avea obliga?ia, dacă dorea să primească despăgubirile cuvenite pentru suspendarea din funcţie, să îşi dovedească nevinovăţia, solicitând continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală.

Prin Decizia nr. 116 din 13 martie 2018 pronun?ată de ÎCCJ, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, s-au re?inut următoarele:

„Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 53/2003 fac parte din capitolul IV al Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, privind "Suspendarea contractului individual de muncă".

Articolul de lege menţionat are în vedere situaţia suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.

Întrucât o astfel de măsură împiedică temporar înfăptuirea obiectului şi a efectelor contractului, altfel spus a obligaţiilor reciproce ale părţilor, prin exprimarea voinţei doar a uneia dintre părţile raportului de muncă, suspendarea, în ipoteza art. 52 din Legea nr. 53/2003, este circumscrisă unor cauze limitativ prevăzute de lege, care trebuie să asigure o protecţie echitabilă atât pentru angajator, cât şi pentru salariat.

În reglementarea iniţială a Legii nr. 53/2003, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) şi b) aveau în vedere acele situaţii când suspendarea se putea dispune de angajator pentru a preveni sau a limita extinderea consecinţelor unei conduite a salariatului despre care se suspecta că este de natură să afecteze activitatea desfăşurată de angajator, fie ca urmare a unei abateri disciplinare, fie prin săvârşirea unei fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută.

Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, în prezent, ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 şi nr. 261 din 5 mai 2016, a rămas în vigoare doar ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, potrivit căreia angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

În situaţia în care se demonstrează că raţiunile care ţineau de un eventual prejudiciu adus activităţii unităţii şi care au justificat suspendarea raportului de muncă s-au dovedit a fi neîntemeiate, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 prevede o veritabilă măsură reparatorie pentru salariat, acesta reluându-şi activitatea anterioară, cu dreptul de a i se plăti, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării executării contractului individual de muncă.

În acest context, soluţia organului judiciar asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei penale a salariatului este cea care are rolul de a pune capăt situaţiei provizorii create de suspendarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului, confirmând justeţea temeiurilor acestei măsuri sau infirmându-le, cu caracter reparator.

Prin urmare, în planul dreptului muncii, această soluţie este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării.

În măsura în care, prin soluţia pronunţată, organul judiciar nu reţine în mod tranşant că se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv „a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”, este evident că temeiurile suspendării nu sunt infirmate, chiar dacă nu este pronunţată o hotărâre de condamnare.

Prin urmare, clarificarea situaţiei raportului de muncă necesită demersuri suplimentare.

Pentru a înlătura orice suspiciune atât cu privire la o eventuală vinovăţie penală, cât şi cu privire la justeţea temeiurilor care au fundamentat suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, salariatul, în calitate de inculpat, are posibilitatea de a solicita continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din Codul de procedură penală.

Această situaţie nu are semnificaţia unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie, de vreme ce, continuând procesul penal, salariatul se bucură de aceleaşi garanţii pe care acest principiu le impune.

Continuarea procesului penal nu răstoarnă sarcina probei, aşa cum este prevăzută de art. 99 din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, astfel că nu are obligaţia să îşi dovedească nevinovăţia şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

Din poziţia pe care o ocupă în procesul penal, ca parte vătămată ori parte civilă, sau chiar din poziţia unei persoane care nu are calitatea de participant în procesul penal referitor la o faptă penală săvârşită de salariat, incompatibilă cu funcţia deţinută, angajatorul nu are posibilitatea de a-şi clarifica situaţia raportului de muncă prin continuarea procesului penal.

Astfel, în măsura în care salariatul însuşi nu solicită continuarea acestui proces, angajatorul este lipsit de orice mijloc de apărare.

Curtea apreciază că, deşi aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăţiei penale trebuie abordată în mod distinct faţă de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003.

Astfel, sintagma "dacă se constată nevinovăţia celui în cauză" nu are semnificaţia faptului că, exceptând situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară.

Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziţie aceleaşi drepturi procesuale.

Curtea apreciază că, deşi au poziţii specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul şi salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-şi apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecţia salariatului, ca parte subordonată faţă de angajator, nu trebuie să dobândească semnificaţia negării oricărei posibilităţi a acestuia din urmă de a-şi proteja drepturile şi interesele.

Prin urmare, Curtea, având în vedere mijloacele de apărare pe care părţile raportului de muncă le au la dispoziţie în ipoteza analizată, apreciază că demersurile salariatului de a clarifica situaţia raportului de muncă nu reprezintă o obligaţie excesivă, de natură să aducă atingere dreptului la munc, şi nu au semnificaţia unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie”.

În acest context ?i având în vedere considerentele deciziei ÎCCJ men?ionate, instan?a a constatat că reclamantul nu a solicitat continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală, nu ?i-a dovedit nevinovă?ia în plan penal, astfel încât nu poate primi despăgubirile solicitate pentru perioada cât a fost suspendat din funcţie.

În plus, Tribunalul a re?inut că parchetul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale, a reţinut săvârşirea infracţiunilor, însă, având în vedere caracterul limitat al acestora, timpul scurs de la săvârşirea lor, urmările relativ reduse ale faptelor reţinute, atitudinea procesuală în contextul întregii cauze, antecedenţa penală a persoanei în cauză, a apreciat că se impune doar aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Tribunalul a reţinut că nu se mai poate contesta, a?adar, de către reclamant existen?a infracţiunii, de vreme ce parchetul a stabilit o amendă administrativă şi a obligat reclamantul la plata de cheltuieli judiciare.

Aşadar, temeiurile care au atras suspendarea contractului individual de muncă sunt sus?inute de ordonanţa de clasare.

Pentru aceste considerente, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate solicita despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă, în condi?iile în care s-a stabilit că a săvâr?it o faptă ce constituie infracţiune, a fost amendat cu o amendă administrativă şi a fost obligat la plata de cheltuieli judiciare.

II. Procedura în fa?a instan?ei de apel

Împotriva sentinţei civile nr. 2235/20.06.2022 a Tribunalului Constanţa, reclamantul [...] a declarat în termen legal apel.

În motivarea apelului, a precizat apelantul reclamant că prima instanţă, deşi a reţinut că prin ordonanţa de clasare s-a dispus clasarea cauzei, fără a se reţine vinovăţia penală, în mod greşit şi aplicând greşit legea, a constatat că apelantul reclamant avea obligaţia, dacă dorea să primească despăgubiri cuvenite pentru suspendarea din funcţie, să-şi dovedească nevinovăţia şi să solicite continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală, iar în lipsa acestei solicitări, nu şi-a dovedit nevinovăţia în plan penal, neputând astfel să primească despăgubirile solicitate pentru perioada cât a fost suspendat din funcţie.

Astfel, a arătat că prima instanţă a reţinut că încetarea procesului penal nu produce efecte în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară.

Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal pentru că angajatorul nu are la dispoziţie aceleaşi drepturi procesuale; totodată a constatat că apelantul reclamant avea obligaţia, dacă dorea să primească despăgubirile cuvenite pentru suspendarea din funcţie, să îşi dovedească nevinovăţia, solicitând continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală.

În acest sens, a menţionat că în dosarul penal în care a fost cercetat şi care a stat la baza emiterii deciziilor nr.

A 1/2472/18.03.2013, nr.

A 1/6129/11.06.2013 şi nr. 1/4949/03.09.2013 ale directorului general al SNTFC CFR Călători, s-a dispus clasarea cauzei în baza art. 314 alin. l lit. a raportat la art. 315 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 19 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 181 din Codul penal anterior şi art. 91 Cod penal anterior.

Conform art. 19 din Legea nr. 255/2013: „Atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 18^1 din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală”.

A opinat că este inadmisibil ca prima instanţă să reţină în dispozitiv faptul că era obligat să ceară continuarea urmăririi penale pentru a-şi demonstra nevinovăţia conform art. 319 din Codul de procedură penală.

A solicitat a se avea în vedere dispoziţiile art. 99 alin. 2 şi art. 4 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Mai mult, a arătat că abordarea primei instanţe încalcă şi prevederile art. 48 din Constituţia României.

Presupunând, ad absurdum, că ar fi fost obligat să îşi demonstreze nevinovăţia, acest lucru ar fi trebuit să îl facă în temeiul art. 319 din Codul de procedură penală.

A învederat că procurorul a dispus clasarea în baza art. 314 alin. l lit. a raportat la art. 315 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 19 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 181 din Codul penal anterior şi art. 91 din Codul penal anterior.

Astfel, nefiind vorba de niciunul dintre motivele arătate de art. 319 din Codul de procedură penală, nu putea cere continuarea urmăririi penale, iar dacă ar fi făcut-o, cererea i-ar fi fost respinsă ca inadmisibilă.

De altfel, cererea de continuare nu ar fi putut s-o facă pentru că atât pe Codul de procedură penală din 1969, cât şi pe cel actual, aşa cum a arătat în cererea de chemare în judecată, soluţia ar fi fost în instanţă de achitare.

În acest sens a reluat argumentele folosite, conform extrasului din Decizia nr. 116/2018 a CCR:

„19.

În acest context, soluţia organului judiciar asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei penale a salariatului este cea care are rolul de a pune capăt situaţiei provizorii create de suspendarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului, confirmând justeţea temeiurilor acestei măsuri sau infirmându-le, cu caracter reparator.

Prin urmare, în planul dreptului muncii, această soluţie este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării.

20.

În măsura în care, prin soluţia pronunţată, organul judiciar nu reţine în mod tranşant că se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. a - d din Codul de procedură penală, respectiv a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”, este evident că temeiurile suspendării nu sunt infirmate, chiar dacă nu este pronunţată o hotărâre de condamnare.

Prin urmare, clarificarea situaţiei raportului de muncă necesită demersuri suplimentare.

Prin urmare, rezultă că, în accepţiunea CCR, doar situaţiile prevăzute de art. 16 alin. l lit. a - d din Codul de procedură penală, sunt de natură a proba nevinovăţia celui căruia i s-a suspendat contractual individual de muncă, aşa cum cere art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Situaţiile prevăzute în pct. 20 al Deciziei nr. 116/2018 a CCR indică a se considera că persoana vizată de un dosar penal este nevinovată doar dacă se dispune clasarea în faza de urmărire penală conform art. 315 din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. l lit. a-d din Codul de procedură penală sau achitarea conform art. 396 alin.5 din Codul de procedură penală, astfel încât să poată fi aplicate prevederile art. 52 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Aceste prevederi sunt din actualul Cod de procedură penală.

În continuare, a invocat art. 10 şi art. 11 din Codul de procedură penală anterior, precum şi art. 19 din Legea nr. 255/2013.

Astfel, deşi Decizia nr. 116/2018 a CCR reţine doar incidenţa cazurilor de la art. 16 alin. l lit. a - d din Codul de procedură penală, acestea sunt corespondente cazurilor de la art. 10 lit. a - e din Codul penal anterior, pentru că duc la aceleaşi soluţii atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.

Faţă de apelantul reclamant s-a dispus clasarea pe o încadrare juridică care nu poate conduce decât la concluzia că i s-a constatat nevinovăţia şi, ca atare, devin incidente prevederile art. 52 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

A subliniat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că „parchetul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale, reţine săvârşirea infracţiunilor, însă, având în vedere caracterul limitat al acestora, timpul scurs de la săvârşirea acestora, urmările relativ reduse ale faptelor reţinute, atitudinea procesuală în contextul întregii cauze, antecedenţa penală a persoanei în cauză, a apreciat că se impune doar aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Prin ordonanţa din data de 30.12.2020, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov a dispus, în baza art. 314 alin. l lit. a din Codul de procedură penală raportat la art. 315 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 19 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 181 Cod penal anterior şi art. 91 Cod penal anterior, coroborate cu art.5 Cod Penal, clasarea cauzei şi aplicarea unei sancţiuni administrative constând în amenda în cuantum de 300 lei faţă de apelantul reclamant sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de dare de mită în forma continuată, prevăzută de art. 255 alin. l Cod penal anterior raportat la art. 7 alin.2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal anterior, respectiv a săvârşirii infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. l şi 2 Cod penal anterior, raportat la art. 17 alin. l lit. b şi art. 18 alin. l din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal anterior.

În continuare, a invocat dispoziţiile art. 314 alin. l lit. a, art. 315 din Codul de procedură penală şi art. 181 din Codul penal anterior şi art. 91 din Codul penal anterior.

A concluzionat că soluţia procurorului a fost de clasare şi înlocuirea răspunderii penale cu una administrativă, întrucât fapta, conform art. 181 din Codul penal anterior, nu constituie infracţiune.

A menţionat că prima instanţă în mod greşit a concluzionat că parchetul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale şi reţine săvârşirea infracţiunilor, în condiţiile în care apelantul reclamant a arătat că fapta nu era infracţiune şi, ca atare, nu putea atrage răspunderea penală.

Ordonanţa procurorului din dosarul nr. .../P/2020 emisă la data de 30.12.2020 nu a fost atacată nici de apelantul reclamant, dar nici de SNTFC „CFR Călători” SA.

A arătat că întreaga construcţie juridică a primei instanţe, rezumativ, a fost următoarea: a săvârşit o infracţiune cu vinovăţie, i s-a stabilit răspunderea penală, însă pe anumite considerente a beneficiat de clemenţa procurorului.

Ca atare, nu are dreptul la compensaţiile materiale pentru perioada în care i s-a suspendat contractul individual de muncă.

Trebuia, pentru a-şi demonstra nevinovăţia şi pentru a beneficia de compensaţiile materiale pentru perioada în care i s-a suspendat contractul individual de muncă, conform art. 319 din Codul de procedură penală, să solicite continuarea urmăririi penale.

A subliniat că aceste aspecte au fost greşit reţinute de către tribunal, pentru că nu a săvârşit o infracţiune, având în vedere că procurorul a reţinut aplicarea art. 181 din Codul penal anterior şi nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale având în vedere că procurorul a reţinut aplicarea art. 91 din Codul penal anterior, răspunderea reţinută fiind una cu caracter administrativ şi este inadmisibil ca prima instanţă să reţină în dispozitiv faptul că era obligat să ceară continuarea urmăririi penale pentru a-şi demonstra nevinovăţia conform art. 319 din Codul de procedură penală.

Mai mult, a arătat că nu putea cere continuarea urmăririi penale conform art. 319 din Codul de procedură penală, întrucât aceasta se poate face doar dacă clasarea s-a dispus pentru că au intervenit: amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau existenţa unei cauze de nepedepsire, precum şi în cazul renunţării procurorului la urmărirea penală.

În cazul apelantului reclamant s-a dispus înlocuirea răspunderii penale cu una administrativă, întrucât fapta nu era infracţiune.

De altfel, art. 15 alin. 2 din Noul Cod penal reţine că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

În aceste condiţii, o cerere de continuare a urmăririi penale ar fi fost respinsă ca inadmisibilă.

În concluzie, a solicitat admiterea apelului şi constatarea că cererea de chemare în judecată este fondată, obligarea intimatei pârâte la plata unei despăgubiri egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă, respectiv de la data de 03.09.2013 şi până la data de 24.04.2015, la reactualizarea sumelor plătite cu titlu de despăgubire din ziua în care obligaţia a devenit scadentă şi până la plata efectivă, în funcţie de coeficientul de inflaţie şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Intimata pârâtă SNTFC „CFR Călători” S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului si mentinerea hotărârii instan?ei de fond ca temeinică si legală, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

A menţionat că instanţele din România, confruntate cu speţe similare, chiar identice, au respins în unanimitate pretenţiile reclamanţilor la despăgubiri, în lipsa menţionării clare a nevinovăţiei penale, creând o jurisprudenţă foarte vastă în domeniu.

Pe aceasta cale a depus în fond, neselectiv: Decizia nr. 2856 pronunţată în şedinţa publică din data de 31.10.2019 de către Curtea de Apel Craiova - Secţia I Civilă, în dosarul …/63/2019; Decizia Civilă nr. 1165 pronunţată în şedinţa publică din data de 26.02.2019 de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul 21942/3/2018 şi Decizia nr. 2828 pronunţată în şedinţa publică din data de 30.10.2019 de către Curtea de Apel Craiova - Secţia I Civilă în dosarul 8719/63/2018.

În drept, a invocat prevederile art. 4711 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

În probaţiune, a solicitat proba cu acte şi orice alte mijloace de probă care se vor dovedi utile în cauză.

În apel nu s-au administrat alte probe.

III. Solu?ia ?i considerentele instan?ei de apel

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 – 480 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că apelul formulat de către reclamant este nefondat pentru considerentele care succed.

Cu titlu preliminar, Curtea arată că textele legale care reglementează calea de atac a apelului reliefează caracterul devolutiv al acestuia, iar conform prevederilor art. 476 alin. 1 Cod proc.civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Pe de altă parte, potrivit art. 477 din acela?i cod, instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelan?i.

În acest sens, limitele devoluţiunii sunt cele prevăzute de art. 461 alin.1 coroborate cu art. 477 Cod proc.civ., astfel încât instanţa de apel analizează legalitatea şi temeinicia soluţiei pronun?ate în dispozitiv, dar şi a considerentelor decisive care susţin soluţia pronunţată şi cuprind rezolvări ale chestiunilor litigioase aflate în legătură cu soluţia redată în dispozitiv.

Verificând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Curtea constată că pârâta a suspendat contractual individual de muncă al reclamantului prin Decizia nr.

A 1/2472/18.03.2013, care nu a putut fi pusă în aplicare, datorită concediilor medicale succesive ale reclamantului.

Astfel, a fost emisă Decizia nr.

A 1/6129/11.06.2013, conform art. 52 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul muncii, care prevăd că: „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti”.

Reclamantul a formulat contesta?ie împotriva acestei decizii, fiind format astfel dosarul nr. .../118/2013, iar Tribunalul Constan?a, prin sentin?a civilă nr. 3632/20.09.2013, a respins cererea ca nefondată.

Pe parcursul judecării acestei contesta?ii, reclamantul a formulat cerere de ordonan?ă pre?edin?ială tot la Tribunalul Constan?a, privind suspendarea provizorie a deciziei de suspendare, admisă prin Sentin?a civilă nr. 2957/25.06.2013.

Ca urmare, prin decizia nr.

A 1/7021/8.07.2013 reclamantul a fost repus în func?ie.

Pârâta a formulat apel împotriva acestei sentin?e, iar Curtea de Apel Constan?a a stabilit în mod definitiv restabilirea situa?iei anterioare, drept urmare prin Decizia nr. 1/4949/03.09.2013 s-a dispus reintrarea în vigoare a Deciziei nr.

A1/6129/11.06.2013.

A?adar, legalitatea deciziilor de suspendare a contractului de muncă al reclamantului a fost stabilită în mod definitiv de către instan?a de judecată.

În referire la plângerea penală formulată de către pârâta SNTFC, prin rezolu?ia procurorului din data de 24.10.2012, fa?ă de reclamant s-a dispus începerea urmăririi penale, în calitate de învinuit, sub aspectul săvâr?irii infrac?iunilor de dare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 255 alin.1 Cod Penal raportat la art. 7 alin.2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea ?i sanc?ionarea faptelor de corup?ie, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod Penal ?i infrac?iunii de asociere pentru săvâr?irea de infrac?iuni, prevăzută de art. 323 alin.1 ?i 2 Cod Penal raportat la art. 17 alin.1 lit. b ?i art. 18 alin.1 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod Penal.

De re?inut că s-a făcut aplicarea art. 5 Cod penal ?i, constatând că prevederile vechiului Cod penal sunt mai favorabile, procurorul a aplicat aceste dispozi?ii.

În continuare, prin Ordonan?a de clasare din data de 30.12.2020 din dosarul nr. 736/P/2020 ce s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bra?ov, procurorul a dispus: „Cu privire la infracţiunile reţinute mai sus, având în vedere caracterul limitat al acestora, timpul scurs de la săvârşirea faptelor (urmând a se aplica şi cauza CEDO Eckle c.

Germaniei), urmările relative reduse ale faptelor reţinute, legăturile strânse cu celelalte persoane cercetate în cauză pentru acelaşi gen de fapte, atitudinea procesuală în contextul întregii cauze, precum şi anteceden?a penală a persoanei în cauză - urmează a se emite o soluţie de clasare a cauzei şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, în baza art. 314 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 315 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Legea nr. 255/2013 rap. la art. 181 din Codul Penal din 1969 şi art. 91 Cod Penal 1969, coroborat cu art. 5 noul Cod Penal”.

Analizând cele dispuse de procuror prin ordonan?a de clasare, reiese în mod evident faptul că reclamantul a săvâr?it faptele cu vinovă?ie, nefiind disculpat în temeiul art. 10 lit. a - e vechiul Cod proc.pen., ce corespunde art. 16 alin. 1 lit. a - d din actualul Cod proc.pen., în sensul constatării nevinovăţiei fără echivoc, astfel încât acesta nu poate beneficia de dispozi?iile art. 52 alin. 2 din Codul muncii, care con?ine următoarele prevederi: „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului”.

În cazul de fa?ă, clasarea s-a dispus din perspectiva altor considerente, vinovăţia fiind implicit stabilită prin ordonan?a de clasare: „Fa?ă de toate infrac?iunile s-a re?inut aplicarea art. 33 lit. a Cod penal”, „Cu privire la infrac?iunile re?inute mai sus …”.

Reclamantului i s-a aplicat însă o sanc?iune cu caracter administrativ constând în amendă în cuantum de 300 lei, ?i a fost obligat ?i la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 50 de lei, procurorul re?inând caracterul limitat al infrac?iunilor, timpul scurs de la săvâr?irea faptelor, urmările relative reduse ale faptelor re?inute, circumstan?ele personale etc.

Sanc?iunea aplicată demonstrează însă săvâr?irea faptelor, astfel că în prezenta cauză vinovă?ia nu prezintă relevan?ă din punct de vedere penal, ci contribuie la stabilirea atitudinii în executarea contractului de muncă, având în vedere atribu?iile de serviciu încălcate.

În acest context, nu se poate reţine sus?inerea că temeiul clasării îl constituie lipsa vinovă?iei, ci în ordonanţa de clasare forma de răspundere penală a fost înlocuită cu una administrativă, doar din considerentul că fapta săvâr?ită nu prezintă pericolul social al unei infrac?iuni.

În prezenta cauză, nu interesează stabilirea vinovă?iei în contextul săvâr?irii unei infracţiuni, ci în privin?a „faptelor penale incompatibile cu funcţia deţinută”, conform art. 52 alin. 1 lit. b Codul muncii, or, reclamantul ?i-a încălcat atribu?iile de serviciu prevăzute în fi?a postului.

Plângerea penală formulată împotriva reclamantului vizează fapte de încălcare a obligaţiilor de serviciu, săvârşite în strânsă legătură cu activitatea de verificare şi control a legitimaţiilor de călătorie, astfel că nu se poate susţine că nu ar fi incompatibile cu exercitarea funcţiei deţinute de acesta.

A?adar, atât timp cât prin ordonanta procurorului s-a dispus clasarea cauzei în privinta infractiunilor de dare de mită si asociere pentru săvârsirea de infractiuni, nu pentru existen?a vreuneia dintre cauzele reglementate de art. 16 lit. a – d Cod proc.pen., ci doar pentru că s-a constatat lipsa de pericol social al faptelor penale re?inute în sarcina salariatului inculpat, nu se poate retine că prin această solu?ie de clasare s-a constatat nevinovă?ia reclamantului, pentru a face aplicabile prevederile art. 52 alin. 2 Codul muncii.

Pentru considerentele de fapt si de drept expuse, în temeiul disp. art. 480 alin. 1 Cod proc.civ., Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat de către apelantul-reclamant.