Hotărâre nr. 198/CM din 14.06.2023

Veniturile constând în drepturile aferente activităţii desfăşurate în cadrul proiectelor cu finanţare din partea Uniunii Europene nu constituie sporuri si, în acest sens, chiar art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 prevede că aceste venituri constituie o majorare a salariului de bază, iar nu un spor adăugat acestuia.

Nu se poate retine nici că aceste venituri ar fi avut caracter ocazional, sporadic, excepţional sau întâmplător, întrucât indemnizaţia de concediu de odihnă a fost calculată, prin includerea majorării prevăzută de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017, pentru o perioadă mai mare de 3 ani anterior cererii de chemare în judecată, demonstrând un nivel de stabilitate care determină calificarea lor ca fiind permanente.

Excluderea din calculul indemnizaţiei de concediu a unei părţi importante a însuşi salariului de bază, mai ales în lipsa vreunui temei legal, este în mod vădit contrară art. 7 din Directiva 2003/88.

Asadar, pârâtul nu are nicio obligaţie de a restitui vreo parte a indemnizaţiei de concediu încasate, fiind îndreptăţit la o indemnizaţie de concediu de odihnă al cărei cuantum să fie stabilit cu luarea în considerare a întregului salariu de bază, care include majorarea prevăzută de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017.

Directiva 2003/88, CJUE

ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - Decizia nr. 7/2021

Art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017

Art. 7 lit. e din Legea-cadru nr. 153/2017

Art. 150 Codul muncii

I. Procedura în faţa primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. …/118/2022, reclamanta Administraţia Naţională „Apele Române” - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ANAR - ABADL) a solicitat instan?ei să dispună obligarea pârâtului [...] la plata sumei de 905 lei, reprezentând plata nedatorată pe care acesta a încasat-o necuvenit de la angajatorul ABADL, în perioada aprilie 2018 - decembrie 2021, ca rezultat al recalculării indemniza?iei de concediu, conform dispozi?iilor Deciziei Directorului ABADL nr. 423/25.10.2021 şi a Notificării ABADL nr. 10807/08.06.2022.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între ABADL ?i pârât a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 956/13.01.2006, pârâtul fiind angajat în func?ia de specialist resurse umane/şef serviciu în cadrul ABADL şi de personal care administrează sau implementează proiecte finan?ate din fonduri externe la ABADL.

În urma unui control efectuat la ABADL în anul 2020, Curtea de Conturi a României-Camera de Conturi Constanţa a constatat plata fără justificare legală a unor drepturi salariale rezultate din calculul indemniza?iei de concediu, fiind emisă Decizia nr. 38/2020 a Camerei de Conturi a Constanţa, prin care au fost dispuse măsuri de recuperare a acestor sume.

A precizat reclamanta că Decizia Curţii de Conturi a României nr. 38/2020 a fost contestată de către ABADL pe cale administrativă la Comisia de Solu?ionare a contesta?iilor din cadrul Cur?ii de Conturi a României, iar prin încheierea nr. 4/2021 a fost respinsă contesta?ia formulată, măsurile dispuse devenind astfel executorii.

Ulterior, Decizia nr. 38/2020 şi încheierea nr. 4/2021 a Cur?ii de Conturi a României au fost contestate de către ABADL la Tribunalul Constanţa, constituindu-se astfel dosarul civil nr. 985/118/2021, în cadrul căruia a fost formulată cerere de suspendare şi anulare a măsurilor dispuse prin Decizia Cur?ii de Conturi nr. 38/2020.

Cererile au fost respinse de instan?ă prin sentin?a civilă nr. 780/2021, rămasă definitivă prin decizia nr. 497/14.04.2022 a Cur?ii de Apel Constanţa, potrivit cu care instan?a casează în parte sentin?a recurată ?i rejudecând: „Admite în parte ac?iunea ?i anulează încheierea nr. 4/18.01.2021 şi Decizia nr. 38/30.10.2020 numai în ceea ce priveşte punctul 1, însă men?ine celelalte dispozi?ii ale sentin?ei recurate”.

Prin urmare, constatarea nelegalită?ii acordării drepturilor salariale respective, cu încălcarea normelor de ordine publică privind salarizarea, a fost constatată irevocabil, beneficiind de prezum?ia puterii de lucru judecat.

A susţinut reclamanta că, în acord cu măsurile executorii stabilite de Curtea de Conturi a României, a fost emisă Decizia nr. 423/25.10.2021 a Directorului ABADL, precum şi notificarea nr. 10801/08.06.2022.

Astfel, în perioada aprilie 2018 - decembrie 2021, în urma recalculării indemniza?iei de concediu conform Deciziei ABADL nr. 423/25.10.2021, a rezultat că pârâtul a încasat necuvenit de la ABADL o indemniza?ie de concediu brut în valoare de 1.547 lei, iar suma netă de 905 lei.

Prin urmare, pârâtul a beneficiat în perioada referită de plata nedatorată în cuantum de 905 lei, sumă de bani pe care are obliga?ia să o restituie.

În drept, au fost invocate dispozi?iile art. 266 şi 269 alin. 1, 2 din Codul Muncii, precum şi art. 92 şi 194 din Codul de procedură civilă.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excep?ia prescrierii dreptului material la acţiune pentru suma încasată în perioada aprilie 2018 - iunie 2019 şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în parte ca prescrisă, în parte ca neîntemeiată.

Pe fond, pârâtul a susţinut că cererea nu este întemeiată, deoarece reclamanta nu face dovada îndeplinirii condi?iilor institu?iei juridice a plă?ii nedatorate.

Astfel, reclamanta ANAR- ABADL, fost angajator al pârâtului, solicită restituirea unei diferen?e de drepturi salariale reprezentând indemniza?ie de concediu, apreciind că acestea ar fi fost calculate incorect, raportat la Decizia Cur?ii de Conturi nr. 38/30.10.2020.

Dar sumele pretinse de reclamantă reprezintă drepturi salariale care au fost plătite de către angajator în baza contractului individual de muncă, ca urmare a negocierii ce s-a purtat între cele două păr?i ale raportului de muncă.

Clauzele care au conferit respectivele drepturi nu au fost anulate sau declarate nule de către vreo instan?ă ?i nu au fost nici modificate de către păr?i, astfel încât drepturile primite în baza acestora nu reprezintă drepturi încasate necuvenit.

A sus?inut pârâtul că Decizia Cur?ii de Conturi prin care s-a constatat acordarea nelegală a unor drepturi de natură salarială, cauzată de un calcul pretins eronat al indemniza?iei de concediu, consfin?e?te o situa?ie generatoare de efecte juridice exclusiv între Curtea de Conturi ?i institu?ia supusă controlului, nu şi asupra valabilită?ii contractului individual de muncă încheiat între institu?ie ?i salariatul intimat, problemele legate de raportul de muncă stabilit între ace?tia fiind guvernate de legisla?ia muncii.

Totodată, constatarea Cur?ii de Conturi nu conferă în mod automat un caracter nedatorat plă?ilor efectuate de reclamantă către pârâtul salariat, ci este necesară o analiză a dispozi?iilor legisla?iei muncii sub acest aspect.

În acest sens este şi Decizia privind dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 17/2016, prin care ÎCCJ stabile?te că o decizie a Cur?ii de Conturi, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în CCM încheiat la nivelul unei institu?ii publice finan?ate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în institu?iile publice, nu lipse?te de efecte clauzele CCM prin care acele drepturi au fost stabilite.

În ceea ce prive?te solu?iile date de instanţele de contencios administrativ faţă de decizia Curţii de Conturi, a apreciat pârâtul că instan?a sesizată cu solu?ionarea litigiului de muncă nu este ?inută de concluziile instan?ei de contencios administrativ sesizată cu solu?ionarea contesta?iei.

Astfel, în acest caz nu este aplicabilă autoritatea de lucru judecat, cauzele având obiect şi păr?i diferite, cu atât mai pu?in având această autoritate decizia Cur?ii de Conturi, chiar men?inută în faţa instan?elor de contencios administrativ.

Prin urmare, Decizia Cur?ii de Conturi nr. 38/2020 nu poate constitui, prin ea însă?i, temei juridic al cererii privind obligarea pârâtei la restituirea unor sume achitate de către reclamantă pârâtului.

Conform dispozi?iilor art. 1341 din Cod civil, dreptul la restituire se na?te doar dacă se dovede?te că s-a plătit fără a se datora.

Or, în spe?ă, plata drepturilor salariale s-a făcut în temeiul unui titlu, respectiv contractul individual de muncă, titlu care este valabil, nefiind anulat sau modificat.

Nu în ultimul rând, pe lângă lipsa oricărui ra?ionament juridic propriu cu privire la temeinicia ac?iunii, reclamanta nu face dovada valorii sumelor solicitate, care ar constitui diferen?e de drepturi salariale calculate eronat, nefiind expuse explica?ii cu privire la modul de calcul.

În ceea ce prive?te modul de calcul al indemniza?iei de concediu achitate, pârâtul a arătat că indemniza?ia de concediu cuvenită a fost calculată corect, raportat la prevederile art. 150 din Codul muncii.

În mod superficial inspectorii Cur?ii de Conturi au apreciat că, având în vedere că activitatea pârâtului în cadrul proiectelor nu este permanentă, drepturile salariale cuvenite pentru această activitate nu ar constitui sporuri cu caracter permanent ?i, prin urmare, nu ar fi incluse în baza de calcul a indemniza?iei de concediu.

În realitate, aceste drepturi salariale reglementate de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 nu reprezintă sporuri, ci o „majorare a salariului de bază”, fiind astfel inclusă în no?iunea de „salariu de bază” men?ionată în art. 150 din Codul Muncii.

Conform art. 7 lit. i din Legea nr. 153/2017, „sporul” este un element distinct al salariului, „acordat ca procent la salariul de bază, solda de func?ie/salariul de func?ie, indemniza?ia de încadrare, în condi?iile legii”.

Astfel, de?i atât „majorarea” cât şi „sporurile” sunt elemente componente ale venitului salarial, acestea sunt enumerate distinct în defini?ia art. 7 lit. m din Lege.

Prin urmare, interpretarea Cur?ii de Conturi cu privire la modul de calcul al indemniza?iei de concediu provine dintr-o confuzie a termenilor juridici, confuzie men?inută şi de către sec?ia contencios administrativ a Tribunalului Constanţa care, în motivarea sentin?ei civile nr. 780/2021, men?ionează ambii termeni ca şi cum ar fi interschimbabili (pag.7- par.2 şi par.7).

În realitate, indemniza?ia de concediu plătită pârâtului în perioada aprilie 2018 - decembrie 2021 a fost calculată corect, raportat la media zilnică a drepturilor salariale (compuse din salariul de bază, indemniza?iile şi sporurile cu caracter permanent) din ultimele 3 luni anterioare celei în care s-a acordat concediul, chiar dacă pe parcursul acestor 3 luni salariul de bază a suportat majorări.

În drept, au fost invocate dispozi?iile art. 1341 din Codul civil, art. 150 din Codul muncii, art. 7 lit. i, art. 7 lit. m, art. 16 din Legea nr. 153/2017.

În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 3899/14.12.2022, Tribunalul Constanţa a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei aprilie 2018 -iunie 2019, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral în contradictoriu cu pârâtul [...], obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 567 lei reprezentând drepturi încasate necuvenit în perioada iulie 2019 - ianuarie 2022.

A respins pretenţiile aferente perioadei aprilie 2018 - iunie 2019, ca prescrise.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele:

Prin Decizia nr. 38/30.10.2020 Curtea de Conturi a României a constatat (abaterea nr.4) că, la calculul indemniza?iei de concediu, începând cu anul 2018, pentru persoanele nominalizate în cadrul echipelor de implementare a proiectelor, au fost incluse în mod eronat în baza de calcul a indemniza?iei de concediu de odihnă atât drepturi salariale acordate pentru orele lucrate în baza atribu?iilor stabilite prin fi?a postului, cât ?i drepturile aferente activită?ii desfă?urate în cadrul proiectelor.

Aceste activită?i nu au caracter permanent, proiectele desfă?urându-se pe perioade limitate de timp, astfel că s-au încălcat prevederile art. 150 din Codul muncii ?i art. 16 din Legea nr. 153/2017.

Totodată, s-a decis ca ordonatorul de credite să dispună măsuri pentru stabilirea prejudiciului reprezentând plă?i nelegale de natură salarială ?i recuperarea acestora.

Prin încheierea nr. 4/18.01.2021 Curtea de Conturi a României a respins contesta?ia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 66/30.10.2020, iar prin sentin?a civilă nr. 780/5.05.2021 pronunţată de Tribunalul Constan?a în dosarul nr. …/118/2021 s-a respins cererea de anulare a actului administrativ - încheierea nr. 4/18.01.2021 a CCR.

Sentin?a civilă arătată a rămas definitivă prin respingerea apelului.

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât, în conformitate cu disp. art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul a găsit-o ca fiind întemeiată, pentru argumentele care succed.

Conform art. 2500 din Codul civil, „Dreptul material la ac?iune, denumit în continuare drept la ac?iune, se stinge prin prescrip?ie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, iar conform art. 2517 din Codul civil, „Termenul prescrip?iei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”.

Printr-o decizie pronun?ată în anul 2019 (Decizia nr. 19/2019 pronun?ată în interesul legii), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu faptul că pentru prejudiciile produse şi plăţile nedatorate efectuate ulterior datei de 13 mai 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 – a dialogului social), actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unor sume necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere dispozi?iile Legii nr. 62/2011, potrivit cărora plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Aceste dispoziţii legale exprese sunt în măsură să înlăture orice dubiu cu privire la momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspundere patrimonială sau în restituirea unei plăţi nedatorate, în condiţiile în care momentul începerii cursului prescripţiei extinctive este unul singur, bine determinat, respectiv „data producerii pagubei“.

În opinia instan?ei supreme, nu prezintă relevanţă juridică data întocmirii raportului de control de către Curtea de Conturi sau de către un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a constatat caracterul nelegal al unor plăţi sau existenţa unor prejudicii produse de salariat, sau data emiterii ori comunicării actului de control, întrucât acestea reprezintă momentele în care s-a constatat existenţa prejudiciului, iar nu momentul în care prejudiciul/ paguba s-a produs, acesta fiind anterior constatării lui.

Din perspectiva celor expuse rezultă că actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului, întrucât singurul moment al începerii cursului prescripţiei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 (13 mai 2011), este cel al producerii efective a pagubei.

Prin urmare, modul de calcul al termenului de prescripţie pentru acţiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului este unul de excepţie în situaţia conflictelor de muncă având ca obiect plata de despăgubiri şi anume, prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data „când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui“ (art. 2.523 din Codul civil), respectiv aceea când „păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde pentru ea“ (art. 2.528 din Codul civil).

În cauză, reclamanta a solicitat drepturile băne?ti achitate necuvenit pentru perioada aprilie 2018 - decembrie 2021, ac?iunea fiind introdusă la data de 29.06.2022.

Pentru cele expuse, având în vedere că termenul de prescrip?ie referitor la cererea de restituire a sumelor de bani achitate în perioada aprilie 2018 - iunie 2019 a fost împlinit la data introducerii cererii, preten?iile fiind anterioare termenului de 3 ani de dinaintea sesizării instan?ei, tribunalul a admis excep?ia prescrierii dreptului la ac?iune pentru preten?iile aferente perioadei aprilie 2018 - iunie 2019 ?i a respins cererea de restituire a sumei de 338 lei ca prescrisă.

Pe fondul cauzei, analizând pretenţiile deduse judecăţii pentru perioada iulie 2019 -ianuarie 2022, prin prisma materialului probator existent la dosar şi a prevederilor legale incidente, tribunalul a reţinut următoarele:

În considerentele sentinţei civile nr. 780/5.05.2021 a Tribunalului Constanţa, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă împotriva încheierii nr .4/18.01.2021 a Curţii de Conturi a României (prin care a fost respinsă contesta?ia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 66/30.10.2020), se arată că:

„Potrivit dispoziţiilor art. 150 alin. 1 şi 2 din Codul Muncii, (1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. (2) Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin.1 din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.

Contrar susţinerilor reclamantei în sensul că majorările salariale pentru activităţile desfăşurate în cadrul proiectelor finanţate din fonduri europene sunt incluse în salariul de bază, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 mai sus arătate, (1) Personalul din instituţiile şi/sau autorităţile publice nominalizat în echipele de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare cu până la 50%, indiferent de numărul de proiecte în care este implicat.

Această majorare se aplică proporţional cu timpul efectiv alocat activităţilor pentru fiecare proiect.

Or, aşa cum chiar reclamanta recunoaşte în cuprinsul acţiunii, activitatea desfăşurată în cadrul unui proiect finanţat din fonduri europene este limitat în timp, situaţie în care sporul prevăzut de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 acordat pentru activităţi desfăşurate în cadrul proiectelor nu poate intra în calculul indemnizaţiei de concediu”.

În măsura în care nu au făcut obiectul analizei unei instanţe de judecată, constatările rezultate din activitatea de control a Curţii de Conturi sau a unui alt organ cu atribuţii de control pot fi, eventual, valorificate ca mijloace de probă în litigiul având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului, răspundere ce are ca unic temei raportul de muncă dintre salariat şi angajator.

În cauză însă, din perspectiva temeiniciei şi legalităţii celor constatate la pct.

II.2 din decizia Curţii de Conturi, tribunalul a apreciat că operează puterea de lucru judecat a sentin?ei civile nr. 780/5.05.2021 pronunţate în dosarul nr. .../118/2021 al Tribunalului Constan?a - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, o altă instanţă neputând da o altă dezlegare aceleiaşi chestiuni.

Având în vedere dispoziţiile art. 431 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra problemei soluţionate de către prima instanţă, cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat este atributul recunoscut de lege oricărei hotărâri, care vine să asigure for?a cu care se impun efectele substan?iale ale acesteia.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică situatia ca două hotărâri judecătore?ti să se contrazică, adică împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

În litigiul de faţă, asa cum corect susţine ?i pârâtul, nefiind vorba despre identitate de păr?i, obiect ?i cauză, tribunalul a apreciat că nu este incident efectul negativ al autorită?ii de lucru judecat, dar se impune efectul pozitiv al autorită?ii de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu se mai poate repune în discu?ie într-un alt litigiu dreptul ce a fost litigios ?i asupra căruia instan?a a statuat printr-o hotărâre definitivă/irevocabilă.

A?a cum s-a arătat si în doctrină, autoritatea de lucru judecat nu func?ionează în beneficiul exclusiv al păr?ilor, ci este deasupra intereselor particulare ale acestora, venind să satisfacă nevoia de stabilitate ?i de certitudine în circuitul civil.

Cum în cauză reclamanta invocă faptul că pârâtul datorează restituirea anumitor sume achitate cu titlu de indemniza?ie de concediu, aspect ce a fost analizat anterior ?i asupra căruia instan?ele de contencios administrativ s-au pronun?at în mod definitiv, tribunalul a constatat că legalitatea plă?ii acestor sume de către reclamantă nu se mai poate discuta.

Astfel, odată ce prin hotărârea civilă pronuntată în contencios administrativ instan?a a stabilit cu autoritate de lucru judecat că sporul prevăzut de art. 16 din Legea nr. 153/2017 acordat în cadrul proiectelor nu poate intra în calculul indemniza?iei de concediu, nefiind spor permanent în accep?iunea dispozi?iilor art. 150 din Codul muncii, în acest proces se impune a fi valorificată soluţia definitivă anterioară.

A?a cum s-a arătat în numeroase rânduri si în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, preeminen?a dreptului, ca unul dintre principiile fundamentale ale societă?ii, „ presupune respectarea principiului siguran?ei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătore?ti care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Niciuna dintre păr?i nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive ?i executorii în unicul scop de a ob?ine o reexaminare a cauzei ?i o nouă hotărâre în privin?a sa.

Dacă nu ar fi fost a?a, readucerea în discu?ie a hotărârilor definitive ar fi creat un climat general de nesiguran?ă juridică, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar ?i, prin urmare, în statul de drept” (cauza Stere ?i al?ii contra României).

Fa?ă de cele expuse, dând eficienţă principiului puterii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că în perioada iulie 2019 - ianuarie 2022 pârâtul a încasat o indemnizaţie de concediu mai mare decât cea cuvenită şi, prin urmare, este ţinut să restituie reclamantei suma de 567 lei achitată în plus, în considerarea prevederilor art. 256 din Codul muncii, potrivit cu care „Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”.

Drept urmare, prin admiterea în parte a acţiunii, a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 567 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit în perioada iulie 2019 - ianuarie 2022.

II. Procedura în fa?a instan?ei de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal au declarat apel reclamanta Administraţia Naţională „Apele Romane“ - ABADL şi pârâtul [...].

1).

Reclamanta critică soluţia primei instanţe, arătând că în mod eronat prima instanţă a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei aprilie 2018 - iunie 2019, considerând că pârâtul datorează reclamantei doar suma de 567 lei.

A solicitat a se avea în vedere prevederile art. 2523 din Noul Cod Civil.

Astfel, a arătat şi primei instanţe faptul că termenul de prescripţie nu poate să curgă de la momentul aprilie 2018, deoarece până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. 985/118/2021, apelanta reclamantă a apreciat faptul că sumele reprezentând indemnizaţie de concediu au fost calculate şi acordate conform prevederilor legale, atacând astfel măsurile dispuse prin Decizia nr. 38/2020 de către reprezentanţii Camerei de Conturi Constanţa.

A menţionat că potrivit Legii nr. 554/2004, sunt executorii doar hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate potrivit Legii contenciosului administrativ, motiv pentru care, prin Decizia nr. 423/25.10.2021 depusă la dosarul cauzei, apelanta reclamantă a dispus stabilirea mărimii posibilului prejudiciu şi efectuarea demersurilor în vederea recuperării acestuia după soluţionarea definitivă a dosarului civil nr. .../118/2021.

Mai mult decât atât, în susţinerea acestor demersuri, a arătat faptul că instanţa de apel a anulat una dintre măsurile dispuse de către reprezentanţii Camerei de Conturi Constanţa, ca fiind nelegală.

Câtă vreme reprezentanţii organelor abilitate au avut posibilitatea de a efectua verificări ulterior, rezultă că momentul de la care se presupune că s-a luat la cunoştinţă de pagubă şi de cel care răspunde de ea, este momentul acestor verificări.

În atare situaţie, se poate considera că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul verificărilor şi nu de la momentul plăţii efective, fie la solicitarea Curţii de Conturi, odată cu înregistrarea la sediul ABADL a încheierii nr. 04/18.01.2021 prin care a rămas definitivă Decizia nr. 38/30.10.2020, fie direct de către angajator, odată cu emiterea Deciziei Directorului ABADL nr. 423/25.10.2021, act administrativ emis ca urmare a soluţionării pe fond a dosarului ce a avut ca obiect suspendarea/anularea deciziei nr. 38/2020 şi a încheierii nr. 04/18.01.2021.

A opinat că prin introducerea prezentei acţiuni, termenul de prescripţie a fost întrerupt, motiv pentru care a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, prin obligarea apelantului pârât la restituirea sumei de 905 lei primită în plus necuvenit de la angajatorul Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral.

Astfel, conform tabelului anexat cererii de chemare în judecată, în perioada aprilie 2018 - decembrie 2021 (reprezentând ultima lună în care ABADL a folosit aceeaşi metodă de calcul a indemnizaţiei de concediu), în urma recalculării indemnizaţiei de concediu conform Deciziei ABADL nr. 423/25.10.2021, a rezultat că apelantul pârât a încasat necuvenit de la ABADL o indemnizaţie de concediu brută în valoare de 1.547 lei, rezultând astfel o sumă netă de 905 lei.

În concluzie, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu consecinţa obligării apelantului pârât la plata sumei de 905 lei.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 214 Legea nr. 62/2011, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 153/2017.

În probaţiune a solicitat proba cu înscrisuri.

2). În motivarea apelului său, pârâtul [...] critică soluţia primei instanţe, apreciind că se încalcă atât dispoziţiile procedurale, cât şi dreptul apelantului pârât la un proces echitabil.

... În concluzie, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată, ca parţial prescrisă şi parţial neîntemeiată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 435 alin. 2 din Codul de procedură civilă, art. 24 din Constituţie şi art. 6 CEDO.

Apelantul pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă ca neîntemeiată, arătând că soluţia dată excepţiei prescripţiei de către prima instanţă este temeinică şi legală.

Astfel, a arătat că, într-adevăr, în conformitate cu Decizia RIL nr. 19/03.06.2019, actul de control efectuat de Curtea de Conturi prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, termenul începând să curgă la data plăţii drepturilor salariale pretins calculate eronat.

Potrivit acestei decizii, cu efecte obligatorii conform art. 517 din Codul de procedură civilă, modul de calcul al termenului de prescripţie pentru acţiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condiţiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 (aplicabil în speţă în temeiul art. 6 alin. 3 din Codul civil), este unul de excepţie în situaţia conflictelor de muncă având ca obiect plata de despăgubiri şi anume, prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data „când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui” (art. 2.523 din Codul civil), respectiv aceea când „păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde pentru ea”.

A concluzionat că termenul de prescripţie în cazul acţiunii care face obiectul cauzei curge de la data plăţii drepturilor salariale, în mod corect constatându-se împlinit termenul de 3 ani la data introducerii acţiunii pentru o parte a diferenţelor de drepturi salariale.

Apelanta reclamantă nu a formulat întâmpinare fa?ă de apelul declarat de pârât.

În apel nu s-au administrat alte probe.

III. Solutia si considerentele instantei de apel

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 – 480 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că apelul formulat de reclamantă este nefondat, iar apelul declarat de pârât este întemeiat, pentru considerentele care succed.

1) Cu privire la apelul declarat de reclamantă

Reclamanta ANAR - ABADL consideră că în mod gre?it instan?a de fond a constatat ca fiind împlinit termenul de prescrip?ie pentru sumele de bani achitate în perioada aprilie 2018 - iunie 2019, întrucât termenul de prescrip?ie nu se calculează de la data efectuării plă?ii, ci fie de la data înregistrării solicitării Curţii de Conturi, odată cu înregistrarea la sediul ABADL a încheierii nr. 04/18.01.2021 prin care a rămas definitivă Decizia nr. 38/30.10.2020, fie odată cu emiterea Deciziei Directorului ABADL nr. 423/25.10.2021, act administrativ emis ca urmare a soluţionării pe fond a dosarului civil ce a avut ca obiect suspendarea/anularea deciziei nr. 38/2020 şi a încheierii nr. 04/18.01.2021.

Analizând cererea de chemare în judecată, se re?ine că reclamanta a solicitat diferen?a de indemniza?ie de concediu achitată necuvenit pentru perioada aprilie 2018 - decembrie 2021, ac?iunea fiind introdusă la data de 29.06.2022.

Codul civil constituie dreptul comun în această materie, conturând cadrul general al prescrip?iei.

Astfel, potrivit art. 2.500 alin.1 Cod civ. „Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, art. 2.501 alin.1 Cod civ. prevede că „Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”, iar art. 2.517 Cod civ. stabileşte că „Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”.

Începutul curgerii prescripţiei este reglementat de art. 2.523 Cod civ., potrivit cu care „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

În materia dreptului muncii, se aplică reglementările specifice con?inute de Codul muncii ?i Legea nr. 62/2011.

Ca ?i durată, potrivit art. 268 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescrip?ie este tot de 3 ani, ca ?i în dreptul comun: „în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator”.

Întrucât în ceea ce prive?te momentul începerii curgerii prescrip?iei, în practică au apărut solu?ii diferite, prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019 pronun?ată de Înalta Curte de Casa?ie ?i Justi?ie în recurs în interesul legii, a fost tran?ată chestiunea „dacă actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unor sume necuvenite, marchează sau nu, în funcţie de data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu, începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului, în interpretarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, ambele cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.526 din Codul civil”.

Aşadar, Decizia ÎCCJ analizează chiar momentul de la care începe să curgă termenul de prescrip?ie extinctivă al dreptului la ac?iune în func?ie de data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 ?i, anume, data de 13 mai 2011, stabilind că pentru ambele perioade termenul de prescrip?ie începe să curgă de la data producerii prejudiciului.

Astfel, pentru perioada anterioară acestei date, ÎCCJ a re?inut că dispozi?iile incidente în materie sunt prevăzute de art. 268 alin.1 lit. c din Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator”, iar pentru perioada ulterioară datei de 13 mai 2011,„data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, dispoziţiile art. 211 lit. c) din acest act normativ prevăd data producerii pagubei ca fiind momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspunderea patrimonială”.

ÎCCJ a stabilit cum trebuie interpretate normele juridice ce reglementează momentul de la care începe să curgă prescrip?ia extinctivă, iar acesta nu este cel invocat de către reclamantă.

Mai mult, prin aceea?i decizie s-a re?inut: „Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive”.

În concluzie, ÎCCJ a stabilit că „actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”.

Instan?ele de judecată sunt obligate să aplice deciziile Înaltei Curti de Casatie ?i Justi?ie pronun?ate în recurs în interesul legii, întrucât dispozi?iile din Codul de procedură civilă în referire la această procedură sunt stipulate tocmai pentru a asigura interpretarea ?i aplicarea unitară a legii de către toate instan?ele judecătore?ti.

Această obligaţie rezidă din art. 517 Cod proc.civ., care prevede: „(1) Asupra cererii, completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie. (4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”, precum ?i din art. 518 Cod proc.civ.: „Încetarea efectelor deciziei Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării”.

În consecin?ă, atât instan?a de fond, cât ?i instan?a de apel, sunt obligate să aplice Decizia ÎCCJ, având în vedere atât obiectul cererii care se circumscrie chestiunii transate prin această decizie, cât ?i apărările formulate de către apelanta reclamantă.

În referire la momentul alternativ de la care ar curge termenul de prescriptie, la care se raportează reclamanta si, anume, de la emiterea Deciziei Directorului ABADL nr. 423/25.10.2021, ca urmare a soluţionării pe fond a dosarului civil ce a avut ca obiect suspendarea/anularea deciziei nr. 38/2020 şi a încheierii nr. 4/18.01.2021 prin sentin?a civilă nr. 780/05.05.2021 a Tribunalului Constan?a, având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge această motivare ca fiind nefondată.

În concluzie, se re?ine că dreptul la ac?iune al reclamantei s-a născut la momentul primei plă?i către pârât a indemniza?iei de concediu considerată ca necuvenită, aprilie 2018, astfel că în mod judicios tribunalul a admis excep?ia prescrierii dreptului la ac?iune pentru preten?iile aferente perioadei aprilie 2018 - iunie 2019 ?i a respins cererea de restituire a sumei de 338 lei ca fiind prescrisă.

În privin?a sus?inerii apelantei-reclamante că la pronun?area hotărârii instanta trebuie să dea eficien?ă maximă efectelor hotărârii judecătore?ti ce stă la baza ac?iunii formulate, acest motiv de apel va fi analizat în continuare împreună cu apelul formulat de către pârât, întrucât apărările invocate de ambele păr?i se află în strânsă legătură.

2) Cu privire la apelul declarat de pârât

Prin motivele de apel, pârâtul critică hotărârea instan?ei de fond, întrucât a pronun?at hotărârea bazându-se exclusiv pe hotărârea instan?ei de contencios administrativ, respectiv Sentin?a civilă nr. 780/05.05.2021, reclamanta nu a probat sumele solicitate, iar apărările formulate de pârât nu au fost analizate, fiindu-i lezat astfel dreptul la apărare.

Potrivit dispozi?iilor art. 431 Cod proc.civ, invocate de ambele părti: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”, în discu?ie fiind interpretarea dată acestui text de lege în raport de sentin?a instan?ei de contencios administrativ ?i de spe?a de fa?ă.

A?adar, textul de lege prevede tripla identitate de păr?i, obiect ?i cauză pentru a putea produce efecte hotărârea definitivă între păr?i, acesta fiind considerat de doctrină ?i jurispruden?ă efectul negativ autorită?ii de lucru judecat.

În acest sens, efectele hotărârii judecătore?ti definitive sunt prevăzute de art. 435 Cod proc.civ. sub marginala „Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii”: „(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară”.

Prin urmare, între păr?ile litigiului judecat definitiv, efectul negativ al autorită?ii de lucru judecat împiedică declan?area ?i judecarea unui litigiu identic, însă, în privin?a ter?ilor care nu au participat la judecarea cauzei, efectul pozitiv al autorită?ii de lucru judecat le permite să invoce lucrul anterior judecat într-un alt litigiu cu care ar avea legătură.

Analizând înscrisurile de la dosarul cauzei, Curtea re?ine că instan?a de contencios administrativ învestită cu solu?ionarea ac?iunii în anularea Deciziei nr. 38/30.10.2020 a Cur?ii de Conturi, prin care se stabilise existen?a unui prejudiciu constând în plă?i nelegale de natură salarială, anume indemniza?ii pentru concediu de odihnă, a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin decizia Cur?ii de Conturi contestată s-a re?inut că, la calculul indemnizaţiei de concediu, începând cu anul 2018, persoanelor nominalizate în cadrul echipelor de implementare a proiectelor le-au fost incluse în mod eronat în baza de calcul a indemnizaţiei de concediu de odihnă, atât drepturi salariale acordate pentru orele lucrate în baza atribuţiilor stabilite prin fişa postului, cât şi drepturile aferente activităţii desfăşurate în cadrul proiectelor, activităţi ce nu au caracter permanent, proiectele desfăşurându-se pe perioade limitate de timp, încălcându-se astfel art. 150 din Codul muncii şi art. 16 din Legea nr. 153/2017.

Împotriva acestei solu?ii, reclamanta a formulat plângere, iar instan?a de contencios administrativ a re?inut, prin motivarea Sentin?ei civile nr. 780/05.05.2021, că activitatea desfă?urată în cadrul unui proiect finan?at prin fonduri europene este limitată în timp, situa?ie în care sporul prevăzut de art. 16 alin. 1 din Legea 153/2017 nu poate intra în calculul indemniza?iei de concediu, astfel că a fost men?inută decizia Cur?ii de Conturi ?i, implicit, măsurile dispuse prin aceasta în sarcina institu?iei controlate.

În prezenta cauză, instan?a de fond a re?inut efectul pozitiv al autorită?ii de lucru judecat produs de Sentin?a civilă nr. 780/05.05.2021, considerând că legalitatea plă?ii sumelor reprezentând indemniza?iei de concediu nu mai poate fi discutată, ea fiind analizată irevocabil prin hotărârea anterior men?ionată.

Însă, pârâtul din cauza de fa?ă este ter? fa?ă de procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. .../118/2021 şi nu i se pot opune efectele unei hotărâri judecătore?ti pronun?ate în acea cauză, în contextul în care nu a avut posibilitatea de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac, respectarea principiilor fundamentale ale contradictorialită?ii ?i dreptului la apărare fiindu-i negată.

Astfel, în litiigul pendinte el poate face dovada contrară situa?iei re?inute prin respectiva hotărâre, cum ar fi: că nu a prestat activitate cu caracter sporadic, că nu a beneficiat de un spor pentru activitatea prestată ci de o majorare a salariului, astfel încât indemniza?ia de concediu a fost corect calculată etc.

În acest context ?i din aceste motive, ter?ii nefiind parte în litigiul judecat, legiuitorul a stabilit că hotărârea pronun?ată nu le este obligatorie, ci le este opozabilă sub rezerva dovezii contrare, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea dreptului de acces la instanţă în sensul art. 6 Cod proc.civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în substanţa sa.

Pe cale de consecin?ă, prima instanţă trebuia să analizeze dacă pârâtul din această cauză a încasat necuvenit drepturi salariale sau nu, lipsa acestei analize urmând a fi suplinită de instanţa de apel.

Astfel, Curtea retine dispozitiile art. 150 Codul muncii, potrivit cărora „(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă”.

Însă, textul legal citat instituie un cuantum minim al indemnizaţiei de concediu, ce cuprinde, printre alte elemente, şi sporurile cu caracter permanent ?i nu exclude posibilitatea ca angajatorul să stabilească un nivel al indemnizaţiei de concediu superior nivelului minim rezultat din adiţionarea salariului de bază, indemnizaţiilor şi sporurilor cu caracter permanent, prin adăugarea în formula de calcul a altor venituri, care nu se încadrează în categoriile care alcătuiesc cuantumul minim.

Reclamanta nu a explicat modalitatea de calcul al indemniza?iei, dar nici nu a indicat vreun text legal care să stabilească faptul că pârâtul ar fi avut dreptul doar la minimul indemnizaţiei de concediu prevăzute de art. 150 din Codul muncii.

Veniturile constând în drepturile aferente activităţii desfăşurate în cadrul proiectelor cu finanţare din partea Uniunii Europene nu constituie sporuri ?i, în acest sens, chiar art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 prevede că aceste venituri constituie o majorare a salariului de bază, iar nu un spor adăugat acestuia: „Personalul din instituţiile şi/sau autorităţile publice nominalizat în echipele de proiecte finanţate din fonduri europene nerambursabile beneficiază de majorarea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare cu până la 50%, indiferent de numărul de proiecte în care este implicat.

Această majorare se aplică proporţional cu timpul efectiv alocat activităţilor pentru fiecare proiect”.

Trebuie avute în vedere si dispozitiile art. 7 lit. e din Legea-cadru nr. 153/2017, care contine următoarele prevederi: „salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemniza?ia lunară sau indemniza?ia de încadrare, compensa?iile, indemniza?iile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum ?i celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”.

Pentru a clarifica modalitatea de interpretare a acestor texte de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit prin Decizia nr. 7/2021 că: „Examinarea comparativă a celor două no?iuni legale trimite la concluzia că salariul de bază, respectiv salariul lunar sunt categorii juridice distincte, ele neputând fi confundate ?i nefiind nici inter?anjabile, con?inutul lor juridic fiind diferit.

Salariul lunar are un con?inut mai cuprinzător, acesta încorporând atât salariul de bază, cât ?i alte categorii de venituri (de asemenea distincte juridic), precum compensa?iile, indemniza?iile, sporurile, adaosurile, primele, premiile ?i, după caz, alte elemente specifice sistemului de salarizare”.

Pe de altă parte, jurispruden?a creată în jurul aplicării normelor din Legea cadru a salarizării bugetarilor a statuat în mod constant că noţiunile de spor, respectiv de majorare, nu sunt identice, ci au un conţinut normativ diferit, întrucât, chiar dacă ambele conduc, în final, la majorarea venitului salarial al personalului, cele două elemente de salarizare nu se confundă, având o bază de calcul diferită: astfel, pe când majorarea se aplică la salariul de bază cuvenit unei anumite persoane şi determinat în raport cu funcţia, gradul/treapta profesional/ă şi cu gradaţia deţinute de aceasta, salariul de bază rezultat în urma acestei majorări constituie baza de calcul pentru determinarea, în cotă procentuală, a sporului cuvenit acelei persoane.

În lumina celor mai-sus expuse, se deduce că majorarea prevăzută de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 face parte din salariul de bază şi, ca urmare, trebuie avută în vedere la stabilirea valorii totale a acestuia din urmă, conform art. 150 din Codul muncii, având aceea?i natură juridică ca ?i a salariului de bază.

În acelasi timp, nu se poate re?ine nici că aceste venituri ar fi avut caracter ocazional, sporadic, excepţional sau întâmplător, întrucât indemnizaţia de concediu de odihnă a fost calculată, prin includerea majorării prevăzută de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017, pentru o perioadă mai mare de 3 ani anterior cererii de chemare în judecată, demonstrând un nivel de stabilitate care determină calificarea lor ca fiind permanente.

Nu în ultimul rând, instan?a are în vedere si interpretările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru, potrivit cărora „(ii) Expresia "concediu anual plătit" ce figurează în art. 7 alin. (1) din directivă are drept semnificaţie faptul că, pe durata «concediului anual» în sensul acestei directive, remuneraţia trebuie menţinută şi că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remuneraţia obişnuită pentru această perioadă de repaus, (...) obiectivul cerinţei de a plăti acest concediu fiind acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menţionat, într-o situaţie care este, în ceea ce priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă şi (iii) deşi structura remuneraţiei obişnuite a unui lucrător, ca atare, intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor şi a practicilor reglementate de dreptul statelor membre, aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului, (...), de a se bucura, în perioada de repaus şi de relaxare, de condiţii economice comparabile cu cele privind perioada în care îşi exercită activitatea, astfel că orice inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor care revin lucrătorului potrivit contractului său de muncă şi care este compensat printr-o sumă de bani ce intră în calculul remuneraţiei globale a lucrătorului, (...), trebuie să facă parte în mod obligatoriu din suma la care lucrătorul are dreptul pe durata concediului anual ”(Hotărârea din 13 decembrie 2018, C-385/17, Torsten Hein, paragrafele 33 - 34).

În ceea ce prive?te modul de calcul al indemnizaţiei pentru concediul de odihnă, în acord cu exigenţele art. 7 din Directiva 2003/88, CJUE a stabilit că „este exclus ca aceasta să cuprindă doar salariul de bază, fără veniturile variabile obţinute (Cauza C-539/12) şi trebuie să se raporteze la toate elementele legate în mod intrinsec de executarea sarcinilor care revin angajatului, potrivit contractului său de muncă, şi care sunt compensate printr-o sumă de bani ce intră în cuantumul remuneraţiei sale totale şi la toate elementele salariale aferente statutului personal şi profesional ale angajatului; pot fi excluse din acest calcul numai acele elemente ale remuneraţiei globale care au ca scop doar acoperirea unor costuri ocazionale sau accesorii (Cauza C-155/10, dispozitiv şi par.24-25; C-539/12 par.29-31).

Reducerea remuneraţiei unui lucrător în perioada concediului de odihnă este de natură a-l descuraja să exercite efectiv acest drept, ceea ce este contrar scopului Directivei 2003/88 (Cauza C-539/12, par.23).

CJUE a indicat că pentru stabilirea indemnizaţiei de concediu de odihnă se poate realiza o medie a veniturilor dintr-o perioadă de referinţă reprezentativă astfel încât să fie atins scopul art. 7 din directiva 2003/88 care reglementează două aspecte ale unui drept unic, unul dintre aceste aspecte fiind dreptul la indemnizaţia de concediu (Cauza C-155/10, par.26; C-539/12 , par.34)”.

Prin urmare, excluderea din calculul indemnizaţiei de concediu a unei părţi importante a însuşi salariului de bază, mai ales în lipsa vreunui temei legal, este în mod vădit contrară art. 7 din Directiva 2003/88.

În plus, tot jurispruden?a CJUE, prin hotărârile pronun?ate, a statuat că: „orice inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor ce revin lucrătorului şi care este compensat printr-o sumă de bani ce intră în calculul indemnizaţiei globale a lucrătorului, trebuie să facă parte în mod obligatoriu din suma la care acesta are dreptul pe durata concediului anual” (Hotărârea J.

R.

Lock împotriva British Gas Trading Limited, cauza C 539/12, punctul 29, Hotărârea Williams si altii, EU:C:2011:588, punctul 24).

Concluzionând, întrucât ambele părti din prezenta cauză confirmă că apelantul-pârât a beneficiat de o majorare a salariului de bază si nu de un spor, rezultă că, în cauză, prin dovada contrară, a fost înlăturată opozabilitatea sentin?ei civile nr. 780/05.05.2021 fată de pârât, nefiind întrunite în cauză conditiile plătii nedatorate.

A?adar, pârâtul nu are nicio obligaţie de a restitui vreo parte a indemnizaţiei de concediu încasate, fiind îndreptăţit la o indemnizaţie de concediu de odihnă al cărei cuantum să fie stabilit cu luarea în considerare a întregului salariu de bază, care include majorarea prevăzută de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 153/2017.