Hotărâre nr. 680/P/C din 02.11.2022

Rezumat

Deși în cauză sunt întrunite condițiile premisă, care ar fi permis luarea și menținerea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra unor bunuri imobile, întemeiate pe existența unei presupuse infracțiuni și a unui presuspus prejudiciu izvorât din aceasta, cu prilejul verificărilor impuse de art.2502 din Codul de procedură penală, temeinicia subzistenței acestor temeiuri legale trebuie examinată și din perspectiva criteriilor impuse de jurisprudența Curții Europene în materie și a evoluției procesuale a cauzei, prin prisma comportantului părților, precum și a demersurilor pe care organele judiciare le-au întreprins în investigarea cauzei.

În acord cu jurisprudenţa Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie verificată și constatată respectarea exigențelor de proporționalitate a măsurii asigurătorii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al persoanelor acuzate, având în vedere efectul de indisponibilizare a bunurilor aparţinând inculpatului (care afectează atributul dispoziţiei juridice şi materiale, proprietarul pierzând dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini), în conformitate cu garanțiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

Codul de procedură penală – art.2502

Prin încheierea Tribunalului Constanța din data de 15.06.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. […], în baza art.2502 raportat la art.249 Cod procedură penală, s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului judiciar instituit prin ordonanța nr.214/P/2014 din data de 21.07.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, asupra cotei devălmaşe aparţinând inculpatului C.Ş. din terenul în suprafaţă de 6800 m.p. situat în […], identificat prin id. electronic ... până la concurenţa sumei de 4.482.238,13 lei, urmând ca această măsură asiguratorie să fie verificată cel târziu până la data de 15.06.2023.

S-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului judiciar instituit prin ordonanța nr. .../P/2012 din data de 27.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului M.N., respectiv: teren extravilan in suprafaţa de 45.000 m.p. situat in tarla ..., C.F. nr. ..., teren extravilan in suprafaţa de 14.000 m.p. situat in parcela ..., teren extravilan in suprafaţa de 5.000 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. ..., teren extravilan in suprafaţa de 35.500 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. ..., teren extravilan in suprafaţa de 84.500 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. ..., până la concurenţa sumei de 72.689.503,28 lei, urmând ca această măsură asiguratorie să fie verificată cel târziu până la data de 15.06.2023.

S-a respins cererea formulată de inculpatul […] privind ridicarea măsurilor asiguratorii a sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa nr. ... /P/2012 din 27.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

S-a respins cererea formulată de inculpatul […] privind ridicarea măsurilor asiguratorii a sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa nr. .../P/2014 din 21.97.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin Legea nr. 6/2018 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr.167/18.02.2021, în vigoare, aşadar, din 21.02.2021, a fost introdus după art.2501 din Cod procedură penală şi articolul 2502 din Codul de procedură penală.

Conform art.2502 Cod procedură penală, ”în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art.250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător”.

În privinţa temeiurilor la care se referă art. 2502 din Codul de procedură penală, instanţa reţine că, potrivit art. 249 din Codul de procedură penală (condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii):

”(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(41) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile.

Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.

(7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege”.

Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868/20.11.2015 (paragrafele 14 şi 15), Curtea Constituţională a României a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile, ori aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

Totodată, Curtea Constituţională mai reţine că, potrivit art. 249 alin. 3 – alin. 5 Cod procedură penală, măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, aceste măsuri putând fi dispuse de procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal.

Prin Decizia nr. 10/14.01.2016 a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut că „dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se face pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare”.

De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât cu privire la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi cu privire la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, ultimele având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor.

Astfel, consideră Curtea Constituţională că acele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute la: art. 32 din Legea nr.656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art.11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; la art. 20 din Legea nr. 78/2000.

Dispoziţiile legale menţionate nu împiedică în niciun caz instanţa de judecată să facă verificarea prevăzută de dispoziţiile art. 2502 din Codul de procedură penală, nefiind intenţia legiuitorului de a lăsa în afara sferei de control măsurile asiguratorii dispuse în cauzele în care, potrivit dispoziţiilor legale, luarea acestora este obligatorie.

În ceea ce priveşte măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor imobile aparţinând inculpaţilor […] şi […], procedând la efectuarea acestei verificări, prima instanţă constată că, pentru ca măsurile asigurătorii să fie legal instituite, trebuie respectate următoarele condiţii: să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; sunt temeiuri de a se crede că un obiect poate servi la repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată ca urmare a săvârşirii infracţiunii, pentru garantarea executării amenzii penale sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune sau instituirea/menţinerea măsurii este dispusă în vederea confiscării/confiscării extinse; măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanţa de judecată şi bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului.

Cu privire la prima condiţie, referitoare la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, fără a face aprecieri care să depăşească limitele verificărilor pe care le presupune analiza legalităţii şi temeiniciei măsurii asiguratorii sau să afecteze în vreun fel prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii […] şi […], prima instanţă consideră că probele administrate în cauză îndreptățesc reţinerea unei suspiciuni rezonabile privind comiterea de către aceasta a infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, prima instanţă reţine că prin ordonanţa de instituire a măsurii asiguratorii cu privire la bunurile imobile aparţinând inculpaţilor […] şi […], procurorul, prin ordonanţa nr. .../P/2012 din data de 27.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi prin ordonanța nr. .../P/2014 din data de 21.97.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa, a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 78/2000, potrivit cărora luarea unor măsuri asiguratorii ar fi obligatorie, conform acestui text de lege.

Cu privire la a treia condiţie, respectiv ca măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanţa de judecată, se reţine că în cauza de faţă măsurile au fost dispuse prin ordonanţa emisă de procuror, astfel că şi această condiţie este îndeplinită, iar cu privire la a patra condiţie pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii, respectiv ca bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului, se impune precizarea că niciunul din bunurile indisponibilizate nu este exclus de la instituirea măsurii asigurătorii.

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prima instanţă constată şi respectarea, în prezenta cauză, a exigenţelor de proporţionalitate a măsurilor asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanţiile procedurale prevăzute de art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege şi să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime, astfel, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate şi scopurile urmărite, mai exact, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerinţele interesului general şi interesele persoanelor în cauză (cauza Silickiene contra Lituaniei), context în care a reamintit că măsurile de confiscare constituie o parte a unei politici de prevenire a infracţiunilor.

Mai mult, în contextul factual al cauzei, respectiv al naturii acuzaţiei aduse inculpaţilor […] şi […], al complexităţii cauzei, al prejudiciului cu care s-a constituit, în această calitate, partea civilă, dar şi al stadiului actual al procedurii, în plină cercetare judecătorească, se constată că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care ar putea face obiectul confiscării speciale sau în vederea reparări pagubei produse prin infracţiune.

Prin urmare, se constatată că măsurile asigurătorii sunt proporţionale şi necesare, în raport cu scopul urmărit prin instituirea lor.

Referitor la susţinerea apărătorilor inculpaţilor […] şi […], în sensul că măsura sechestrului asigurător ar fi trebuit discutată după un an de la publicarea Legii nr. 6/2018, instanţa constată că prin Legea nr. 6/2018 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12.10.2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), a fost introdus după art. 2501 din Codul de procedură penală şi articolul 2502 din Codul de procedură penală și că această lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.167/18.02.2021, fiind în vigoare, aşadar, din data 21.02.2021.

Totodată, nici susţinerea inculpaţilor […] şi […], prin apărătorii aleşi, prin care se solicită ridicarea măsurilor asiguratorii a sechestrului asigurator instituit nu poate fi primită, întrucât dispoziţiile procesual penale prevăzute de art.2502 Cod procedură penală sunt aplicabile de la momentul intrării lor în vigoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cazul măsurilor asigurătorii nu se prevăd dispoziţii procesual penale prin care să se constate încetarea de drept a acestor măsuri, ca în cazul măsurilor preventive, potrivit art. 241 Cod de procedură penală, termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale şi de un an în cursul judecăţii, fiind un termen de recomandare.

De altfel, nicio dispoziţie legală nu împiedică părţile să solicite, pe parcursul procesului penal, restrângerea sau ridicarea măsurii asigurătorii luate, când temeiurile avute în vedere la luarea acestuia s-au schimbat, dreptul de a formula cereri pe parcursul procesului penal fiind o componentă a dreptului la apărare reglementat de art.6 din CEDO.

Referitor la cererea formulată de inculpatul […], prin apărătorul ales, respectiv de ridicare a sechestrului asigurator instituit prin ordonanța nr. .../P/2012 din data de 27.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa asupra bunurilor imobile ale suspectei - persoană juridică S.C. ...

S.A, prima instanţă apreciază că inculpatul nu poate solicita ridixarea sechestrului instituit asupra bunurilor unei alte persoane, dacă această persoană nu a formulat o astfel de cerere, context în care singurele persoane care ar putea solicita ridicarea sechestrului menţionat mai sus sunt chiar persoană juridică SC ...

SA. și persoana juridică SC ...

SRL.

•

Împotriva acestei încheieri de ședință a formulat contestație, în termen legal, inculpatul […], solicitând, în principal, constatarea încetării de drept a măsurii asiguratorii a sechestrului instituit asupra bunurilor sale imobile, iar în subsidiar, ridicarea acestei măsuri.

Inculpatul a motivat că termenul de verificare a legalității și temeiniciei acestei măsuri, prevăzut prin noile dispoziții ale art.2502 Cod de procedură penală, este un termen imperativ, prevăzut sub sancțiunea decăderii, o astfel de măsură fiind și dispropoționată în raport cu scopul urmărit, față de durata de timp scursă de la luarea măsurii, contrară art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența CEDO.

Prin încheierea de ședință din 07.09.2022, Curtea de Apel Constanța a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 2502 Cod de procedură penală, invocată de inculpatul […], în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Prin Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în rezolvarea unor chestiuni de drept nr. 38/09.06.2022, a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ”În interpretarea art.2502 din Codul de procedură penală, care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii?”.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut în fapt și în drept următoarele:

Conform art. 249 alin. 1 din Codul de procedură penală, procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Potrivit art. 2502 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021, privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.167/18.02.2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse ori ridicarea măsurii dispuse, prevederile art.250 și art.2501 din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător.

Precum rezultă din conținutul textului de lege, acesta nu face în nici un fel referire la posibilitatea judecătorului sau a instanței de judecată de a constata încetarea de drept a măsurii și nici nu reglementează o durată maximă a măsurii pe parcursul procesului penal.

În ceea ce privește cererea inculpatului […], privind constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor sale imobile, Curtea o consideră nefondată, deoarece această sancțiune legală nu ar putea opera decât în condițiile art. 268 alin. 2 Cod procedură penală, care prevede că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestui termen atrage încetarea efectului măsurii.

Or, măsura asiguratorie instituită asupra bunurilor inculpatului […] nu a fost dispusă pe un anumit termen, pentru ca expirarea acelui termen să atragă încetarea măsurii.

De asemenea, încetarea de drept a măsurii asiguratorii nu poate opera nici în condițiile art. 268 alin.1 din Codul de procedură penală deoarece organul judiciar însărcinat cu efectuarea verificărilor impuse de art. 2502 Cod de procedură penală nu acționează în virtutea unui drept, ci în virtutea unei obligații legale.

Așa fiind, în cauză nu poate fi incidentă sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului și a nulității actului făcut peste termen, prevăzută de art.268 alin.1 Cod de procedură penală, mai ales că noile dispoziții introduse prin Legea nr.6/2021 nici nu prevăd o sancțiune expresă cu privire la nerespectarea termenelor de 6 luni sau 1 an, înlăuntrul cărora aceste verificări ar trebui efectuate.

În acest sens, prin Încheierea din 21 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. 3.190/1/2019, s-a reținut că ”termenele de 6 luni și de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare.(...) obligația verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenței temeiurilor ce au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, iar, în lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni și, respectiv, de 1 an prevăzute de art.2502 din Codul de procedură penală, în care o asemenea analiză se realizează, acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a Legii nr.6/2021, o atare interpretare fiind singura ce corespunde dispozițiilor art.13 din Codul de procedură penală, ce reglementează aplicarea legii procesuale penale în timp.”

În cuprinsul aceleiași încheieri se mai arată că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din Codul de procedură penală stabilește, în mod expres, situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii și că soluția juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menționat și în ipoteza celor din urmă măsuri, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul în discuție (art.241 din Codul de procedură penală) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție reține și faptul că, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 Cod de procedură penală nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, se reține că noile dispoziții introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lor, situație în care termenele de 6 luni și de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depășire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât, așa cum s-a mai arătat anterior, o asemenea sancțiune nici nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii.

De asemenea, prin Decizia nr.524/A din 25 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, s-a arătat că „în ceea ce privește chestiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii dispuse prin sentința penală apelată asupra imobilului X, Înalta Curte reține următoarele: ”dezbaterile întemeiate pe art. 2502 din Codul de procedură penală au vizat generic, într-adevăr, măsurile asigurătorii dispuse în cauză, neexistând nicio mențiune în sensul restrângerii dezbaterilor cu privire la măsurile asigurătorii luate în faza de urmărire penală, instanța de apel pronunțându-se exclusiv cu privire la acestea din urmă.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a depășit termenul de 1 an de zile, în care îi revine obligația de a se pronunța cu privire la măsura asigurătorie luată prin sentința penală apelată, care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr.6/2021, prin care a fost introdus în 2502, și, chiar dacă acest termen ar fi fost depășit, se constată că legislația procesual penală nu prevede o sancțiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză.

Urmează ca instanța de apel să analizeze condițiile aplicării art.2502 din Codul de procedură penală și în privința măsurii asigurătorii luate prin sentința penală.“

În sprijinul concluziei că termenul de 1 an de zile, prevăzut de art.2502 din Codul de procedură penală, în care instanței îi revine obligația de a se pronunța cu privire la verificarea măsurii asigurătorii luate prin ordonanța procurorului, termen ce se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, este și încheierea nr.735 din 2 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, toate aceste repere jurisprudențiale remarcate în practica instanței supreme regăsindu-se în conținutul Deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept nr.38/09.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

•

Curtea a apreciat, însă, că în raport de intervalul de timp scurs de la luarea măsurilor, cererea inculpatului […], de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor sale imobile, este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Restabilirea relațiilor sociale vătămate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni presupune atât sancționarea celor vinovați - ca mijloc de constrângere, de reeducare a celor ce au săvârșit astfel de fapte și de prevenire a acestor fapte - dar și repararea pagubelor produse.

În vederea asigurării reparării pagubelor produse prin infracțiune, pot fi instituite măsuri asigurătorii, care sunt măsuri de constrângere reală și constau în indisponibilizarea până la soluționarea definitivă a cauzei a bunurilor sau veniturilor inculpatului.

În cazul infracțiunilor grave, necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii într-o fază incipientă a cercetărilor, chiar înainte de evaluarea prejudiciului sau a produsului faptei, este justificată de împiedicarea inculpatului să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracțiunii, însă, ulterior, pe măsură ce ancheta avansează, măsurile asigurătorii pot fi restrânse sau chiar ridicate, în funcție de prejudiciul rezultat din mijloacele de probă administrate, de soluțiile dispuse de organele judiciare, ținând cont de principiile necesității și proporționalității.

În acest fel, se verifică măsura asigurătorie și sub aspectul corelației dintre valoarea bunurilor indisponibilizate și valoarea prejudiciului stabilită în urma administrării mijloacelor de probă, dar și în funcție de proprietarul bunurilor, de eventuala ingerință a măsurii în exercitarea dreptului la muncă al titularului bunurilor sau de tipul de creanțe pentru a căror îndestulare măsura a fost instituită.

În mod evident, exigențele privind necesitatea și proporționalitatea măsurii asigurătorii trebuiesc avute în vedere și în momentul verificării subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în Decizia nr. 19/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 04.12.2017, prin care a fost admis recursul în interesul legii, a arătat că „Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului.

Condiția decurge atât din art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. 2 din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)”.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și exigențelor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menținută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura prin durata și scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt astfel indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited contra Republicii Cehe - Hotărârea din 2008; cauza Benet Praha SPOL S.R.O. contra Republicii Cehe, Hotărârea din 28 septembrie 2010, paragrafele 103 şi următoarele).

Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată, întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparțin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, deoarece proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În cauza penală înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. ..., în cursul urmăririi penale a fost instituită, între altele, măsura asiguratorie a sechestrului asupra bunurilor imobile aparținând inculpatului […], prin ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța nr. .../P/2012 din data de 27.11.2012, respectiv: teren extravilan în suprafaţă de 45.000 m.p. situat în ..., C.F. nr. ...; teren extravilan în suprafaţă de 14.000 m.p. situat în ..., C.F. nr. ..., teren extravilan în suprafaţă de 5.000 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. ..., teren extravilan în suprafaţă de 35.500 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. ..., teren extravilan in suprafaţa de 84.500 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. .... .

Această măsură a fost motivată de necesitatea asigurării reparației prejudiciului material produs prin infracțiunile prevăzute de art.132 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 din Codul penal, art.132 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 Cod penal art.309 Cod penal și art.2531 alin.1 Cod penal, toate cu aplicarea art.5 Cod penal.

O astfel de măsură se circumscrie cadrului legal în materie, întrucât restabilirea relațiilor sociale ca urmare a săvârșirii unei posibile infracțiuni presupune și repararea pagubelor produse prin fapta prevăzută de legea penală.

Deși în cauză sunt întrunite condițiile premisă, care ar fi permis luarea și menținerea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra unor bunuri imobile, întemeiate pe existența unei presupuse infracțiuni și a unui presuspus prejudiciu izvorât din aceasta, cu prilejul verificărilor impuse de art. 2502 din Codul de procedură penală, temeinicia subzistenței acestor temeiuri legale trebuie examinată și din perspectiva criteriilor impuse de jurisprudența Curții Europene în materie și a evoluției procesuale a cauzei, prin prisma comportantului părților, precum și a demersurilor pe care organele judiciare le-au întreprins în investigarea cauzei.

În acord cu jurisprudenţa Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu prilejul acestor verificări, trebuie verificată și constatată respectarea exigențelor de proporționalitate a măsurii asigurătorii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al persoanelor acuzate, având în vedere efectul de indisponibilizare a bunurilor aparţinând inculpatului (care afectează atributul dispoziţiei juridice şi materiale, proprietarul pierzând dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini), în conformitate cu garanțiile procedurale prevăzute de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

Din această perspectivă, Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime.

În plus, organele judiciare trebuie să urmărească să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopurile urmărite și, cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerințele interesului general și interesele persoanelor în cauză (cauza Silickienė contra Lituaniei).

De asemenea, analiza subzistenţei temeiurilor iniţiale care au determinat, în cursul urmăririi penale, luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparţinând inculpatului trebuie să se raporteze la criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia protecţiei proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil: durata procedurii; evaluarea complexităţii cauzei; comportamentul inculpaților; multitudinea bunurilor/valoarea importantă a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării.

În efectuarea acestui test de proporționalitate, măsurile asiguratorii nu pot fi menținute sine die, fără a se analiza scopul și proporționalitatea acestor măsuri, raportat la durata ingerinței asupra dreptului de dispoziție a bunurilor.

Această concluzie este susținută prin aceea că măsurile asigurătorii au caracterul unor măsuri procesuale cu caracter real, ce au ca efect indisponibilizarea bunurilor prin instituirea sechestrului și gravitatea efectului atras, constând în pierderea de către proprietar a dreptului de a înstrăina sau greva bunurile sechestrate, deci a atributului dispoziției juridice și materiale asupra bunului său (în acest sens, a se vedea Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, încheierea nr.1 din data de 25.01.2018, nepublicată).

În lumina acestor motive, așa cum jurisprudența CEDO și cea națională o ilustrează, ridicarea măsurii asigurătorii trebuie să fie posibilă atunci când durata efectivă a acestei măsuri este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri (cauza Forminster Entreprises Limited contra Republicii Cehe, Hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76 78].

Prin urmare, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în raport de stadiul cauzei și de atitudinea procesuală a inculpaților, trecerea unei perioade mari de timp este de natură să pună în discuție și principiul rezonabilităţii măsurii, care se apreciază în concret, în raport cu complexitatea cauzei și obiectul acesteia.

În prezenta cauză, în raport cu data luării măsurii asiguratorii, care a fost instituită în cursul urmăririi penale, în anul 2012, pentru inculpatul M.N. și în raport de faptul că prezenta cauză se află încă în faza judecății în fond, Curtea constată că menținerea măsurilor asiguratorii nu mai este proporțională cu natura faptelor pentru care inculpatul este cercetat și cu scopul acestei măsuri.

În acelaşi timp, în lipsa unei motivări corespunzătoare asupra condiției de proporționalitate, Curtea apreciază că durata măsurilor asiguratorii nu poate fi menţinută doar prin raportare la aceleaşi temeiuri inițiale grefate pe natura faptei și întinderea prejudiciilor.

Această motivare trebuie să își găsească expresia și în privința riscului de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor ce pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Întrucât ordonanța sau hotărârea prin care se instituie și se menține măsura asigurătorie trebuie să arate motivele de fapt și de drept ce justifică această dispoziție, inclusiv prin raportare la scopul măsurii, astfel cum rezultă din art.249 alin.1 Cod procedură penală, în absența unor elemente certe, intenția desfășurării de către proprietarul sau posesorul bunurilor a acțiunilor indicate în mod limitativ de art.249 alin.1 Cod procedură penală nu poate fi prezumată pe o durată nedeterminată, iar organul judiciar nu poate institui și menține această măsură în absența unor date concrete care să o justifice și care să îi susțină caracterul proporțional.

Chiar dacă, potrivit jurisprudenţei Curții de la Strasbourg, sechestrul nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind o măsură de indisponibilizare a bunurilor, orice sechestru trebuie să îndeplinească standardele prevăzute de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, între care și cerința proporționalității limitării dreptului de proprietate.

De menționat este și faptul că, potrivit art.53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Potrivit Constituției României, această restrângere poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată fără discriminări și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Concluzia potrivit căreia orice ingerință în folosirea proprietății trebuie să răspundă exigenței de proporționalitate și condiției de a fi menținut un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost exprimată și de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o jurisprudență constantă.

Instanța supremă a reținut că proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului.

Condiția decurge atât din art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. 2 din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și exigențelor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menținută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura prin durata și scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri au fost indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited contra Republicii Cehe - Hotărârea din 2008).

De aceea, exigențele legale și convenționale privind necesitatea și proporționalitatea măsurii asigurătorii trebuie avute în vedere atât la momentul instituirii măsurii, precum și cu prilejul verificării subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii.

În consecinţă, deşi întinderea presupuselor prejudicii este una de necontestat, Curtea apreciază că faţă de comportamentul procesual al organelor judiciare, de durata considerabilă a procedurilor judiciare, care nu s-au finalizat nici în primă instanță - cu toate că de la data acelor presupuse fapte care oferă consistență acuzațiilor penale au trecut mai mult de 10 ani – precum şi de durata măsurilor asiguratorii (aproximativ 10 ani), la acest moment procesual menţinerea acestei măsuri nu se mai justifică.

Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art.4251 alin.7 pct.2 lit. a Cod de procedură penală, a admis contestația formulată de inculpatul M.N. împotriva încheierii de ședință din 15.06.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. ... .

A desființat în parte încheierea penală atacată și, rejudecând, în baza art.2502 raportat la art.249 și art.2501 Cod de procedură, a dispus ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului instituit prin ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța nr. .../P/2012 din data de 27.11.2012 asupra bunurilor imobile aparținând inculpatului M.N., respectiv: teren extravilan în suprafaţă de 45.000 m.p. situat în ..., C.F. nr. ...; teren extravilan în suprafaţă de 14.000 m.p. situat în ..., C.F. nr. ..., teren extravilan în suprafaţă de 5.000 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. ..., teren extravilan în suprafaţă de 35.500 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. ..., teren extravilan in suprafaţa de 84.500 m.p., C.F. veche nr. ..., C.F. nou nr. ... .

Curtea a înlăturat din cuprinsul încheierii atacate dispozițiile contrare acestei decizii și a menținut celelalte dispoziții.

În baza art.275 alin.3 Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Comentariu

În soluționarea problemei de drept, referitoare la natura termenelor maxime prevăzute de art.2502 Cod de procedură penală, privind verificarea periodică a măsurilor asigurătorii, se pot evidenția și alte soluții jurisprudențiale ilustrate prin Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în rezolvarea unor chestiuni de drept sub nr. 68/19.10.2022 și alte situații de speță, relativ recente, aflate în atenția instanței supreme.

Astfel, în conținutul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în rezolvarea unor chestiuni de drept nr. 68/19.10.2022 se face trimitere la încheierea nr.735 din 2 septembrie 2021 a Secţiei penale, în care s-a arătat, în esenţă, că […] „susţinerile inculpatului referitoare la faptul că măsura asiguratorie ar fi încetat de drept la data de 31.01.2021 sunt nefondate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, la data de 16.08.2021, autorităţile austriece au transmis la dosar o adresă prin care au solicitat să se comunice de urgenţă dacă măsura asiguratorie dispusă de Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. x/P/2018 privind suma de 555.530 euro aparţinând A LTD (inculpatul având drept de semnătură pe cont) se prelungeşte sau nu, cu menţiunea că măsura a fost luată de autorităţile austriece la cererea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi urmează să expire la data de 20.08.2021, întrucât potrivit legislaţiei austriece o asemenea măsură poate fi luată numai pe durată determinată şi se prelungeşte numai dacă se primeşte cerere în acest sens de la autoritatea din ţara solicitantă.

De asemenea, se observă că, deşi executarea efectivă a măsurii asigurătorii a avut loc conform legislaţiei austriece, la dosar nu există aspecte din care să rezulte împrejurarea că măsura asiguratorie a fost ridicată sau că nu se mai impune menţinerea acesteia.

În cauză, conform legislaţiei române, măsura asiguratorie nu a expirat, nefiind modificată sau ridicată de către autorităţile judiciare române, care au dispus luarea acestei măsuri, astfel încât autorităţile austriece doar au adus la îndeplinire măsura asiguratorie.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că instanţa de fond a depăşit termenul de 1 an de zile prevăzut de art. 2502 din Codul de procedură penală în care îi revine obligaţia de a se pronunţa cu privire la verificarea măsurii asiguratorii luate prin ordonanţa procurorului, termen care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr.6/2021.”

De asemenea, prin decizia nr.14/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a statuat că ”în reglementarea măsurilor asigurătorii, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr.6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) (prin care a fost introdus art.2502 din Codul de procedură penală), Codul de procedură penală permitea instituirea şi menţinerea acestora pe întreaga durată a procesului penal, fără a reglementa, aşadar, termene maxime pe durata cărora să poată fi instituite.” Aşadar, măsurile asigurătorii durau până la finalizarea cauzei penale câtă vreme nu interveneau anumite împrejurări care să justifice ridicarea sau desfiinţarea acestora.

Dispoziţiile art.2502 din Codul de procedură penală nu modifică posibilitatea ca măsurile asigurătorii să fie menţinute pe tot parcursul procesului penal, dar instituie obligaţia organelor judiciare de a verifica periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, verificare cu ocazia căreia se poate dispune menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii asigurătorii.

Acelaşi text de lege impune şi un termen maximal în care aceste verificări ar trebui să aibă loc, în funcţie de faza procesuală în care se află procesul penal.

Se observă însă că legiuitorul nu a instituit în mod expres nicio consecinţă a nerespectării termenului prevăzut de lege, consecinţă (în sens de sancţiune procesuală) care să se răsfrângă asupra măsurii procesuale potenţial neverificată în intervalul de timp impus de lege.

În lipsa unei dispoziţii legale exprese care să stipuleze drept sancţiune încetarea măsurii procesuale prin nerespectarea termenului de verificare a legalităţii şi temeiniciei acesteia, art.2502 din Codul de procedură penală nu reglementează termene peremptorii, ci termene de recomandare, faţă de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală care reglementează sancţiunea decăderii: ,,Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.”

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului, părţii responsabile civilmente sau a altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune ori a confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Totodată, aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituțională a reținut că ,,Sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

De altfel, potrivit art.107 alin.3 din Codul penal, măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.”

Înalta Curte constată că, prin sentința penală nr. 233/09.04.2021 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. .../118/2014, inculpații […],[…],[…] au fost condamnați la pedepse sancționate cu închisoarea pentru săvârșirea de infracțiuni printre care se numără și cele de evaziune fiscală.

Totodată, se constată că Tribunalul Constanța a reținut referitor la toți inculpaţii că acțiunile lor au cauzat bugetului consolidat al statului un prejudiciu total de 407.598.863 TVA şi 4.966.059,29 lei impozit pe profit, iar valoarea prejudiciului creat este foarte ridicată pentru nivelul anilor 2010-2011.

În același timp, s-a arătat că Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin adresa nr.1365 din 14.02.2014, s-a constituit parte civilă în privinţa activităţii ilicite comise prin folosirea SC ...

SA cu suma de 4.530.888 lei.

De asemenea, în aceeaşi adresă s-a menţionat că se constituie parte civilă cu orice sumă va fi stabilită în urma cercetărilor penale.

Din perspectiva dispoziţiilor art.249 din Codul de procedură penală, se constată că, în general, luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Însă, există situaţii în care dispunerea măsurilor asigurătorii are caracter obligatoriu, în considerarea naturii faptelor comise sau consecinţelor acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi, sens în care sunt, dispoziţiile art.11 din Legea nr. 241/2005 care stabilesc, în materie de evaziune fiscală, obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii.

Prin urmare, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, dispoziţiile art.11 din Legea nr. 241/2005 impun, așa cum s-a arătat în precedent, caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii.

În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanţa de judecată din perspectiva dispoziţiilor art.2502 din Codul de procedură penală, se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine natura acuzaţiei pentru care au fost condamnați inculpații în primă instanță, printre care și infracţiuni de evaziune fiscală, cuantumul prejudiciului creat bugetului de stat care este unul foarte mare, etapa procesuală în care se află cauza, respectiv faza apelului.

Pentru a menţine măsurile asigurătorii, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, dispoziţia de condamnare a inculpaților pentru comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, iar pe de altă parte, are în vedere soluţia de admitere a acţiunii civile formulate de partea civilă ANAF.

Soluţia instanţei de fond, deşi nu este definitivă, nu poate fi ignorată în analiza efectuată din perspectiva dispoziţiilor art. 2502 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care a fost pronunţată în urma administrării probatoriului şi a stat la baza menţinerii măsurilor asigurătorii dispuse, astfel cum au fost indicate anterior.

În ceea ce priveşte durata măsurilor asigurătorii, de aproximativ 10 ani, Înalta Curte apreciază că aceasta nu aduce atingere exigenţelor CEDO, având în vedere complexitatea cauzei, natura faptei și prejudicierea bugetului statului.

În acest context, măsurile asigurătorii sunt necesare și proporționale în continuare pentru a garanta repararea pagubelor produse prin infracțiuni și sunt luate asupra bunurilor inculpaților, până la concurența valorii probabile a pagubelor produse, întrucât prejudiciul nu a fost recuperat.

Având în vedere prejudiciul afirmat şi, după caz, sumele reținute ca folos al activității infracționale, precum și suspiciunile care planează asupra inculpaților cu privire la săvârşirea infracţiunilor reținute în sarcina lor, Înalta Curte apreciază că menținerea măsurilor asigurătorii este oportună, necesară pentru garantarea reparării prejudiciului material produs prin infracțiunile comise, pentru luarea măsurilor de siguranță ale confiscării și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare către stat, precum și proporțională cu scopul urmărit.

Astfel menținerea măsurilor asigurătorii este justificată din perspectiva protejării drepturilor și intereselor părții civile, dar și a interesului public, care primează față de dreptul de proprietate al inculpaților.

De altfel, în ceea ce priveşte limitările aduse dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că acest drept nu este absolut, fiind permise ingerințe în exercitarea acestuia dacă sunt prevăzute de lege, sunt necesare într-o societate democratică, urmăresc un scop legitim şi sunt proporţionale cu scopul urmărit.

Or, în situația dată, ingerințele produse prin instituirea măsurilor asigurătorii sunt prevăzute de lege, respectiv de art. 249 din Codul de procedură penală, prevedere care implică cerinţe de claritate, publicitate şi previzibilitate şi instituie garanţii suplimentare pentru evitarea acţiunilor arbitrare, și anume un cadru procesual determinat, bunurile să aparţină persoanelor cercetate şi aceste persoane să aibă calitatea de suspecți sau inculpați, cerinţe îndeplinite în cauză.

Măsura este necesară într-o societate democratică, urmărind buna soluţionare a dosarului, sub toate aspectele, inclusiv în planul laturii civile şi protejând interesul public.

De asemenea, măsura este proporţională, având în vedere că doar prerogativele de dispoziţie asupra bunurilor sunt restricţionate, celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate putând fi exercitate de către inculpați fără restricţii.

În plus, în conformitate cu dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că măsurile intră în categoria aspectelor civile, deşi sunt dispuse în cadrul procesului penal, inculpații au posibilitatea atacării acestora, precum şi posibilitatea de a solicita ridicarea lor, în cazul în care situaţia reţinută se modifică.”