Hotărâre nr. 34/CM din 31.01.2022

Oscilațiile intimatei în justificarea neonorării obligației de a emite adeverința de salarizare în varianta completă, conduc instanța către concluzia unui refuz nejustificat privind atestările veniturilor obținute de reclamant în perioada de referință.

Potrivit dispoziţiilor art.40 alin.2 lit. h) şi art.34 alin. 5 din Codul muncii, angajatorului îi revine obligaţia de a elibera solicitantului pensiei, fost salariat, actele doveditoare din care rezultă câştigul salarial brut/venitul lunar brut sau, după caz, venitul lunar asigurat, respectiv nu doar salariul tarifar sau de încadrare, sporul de vechime în muncă şi sporurile cu caracter permanent, ci toate sporurile şi adaosurile reglementate prin lege sau prin contractul colectiv/individual de muncă.

În cauză, pârâta intimată nu a dovedit, dincolo de orice îndoială, că nu mai deține statele de plată pentru perioada de referință, ci doar că îi este greu să identifice documentele care îl privesc pe reclamant din cele ,,12.000 de dosare personale” pe care arhiva sa le cuprinde, iar acest aspect transpare din justificările inserate în răspunsurile înaintate instanței.

Art.40 alin.2 lit. h) şi art.34 alin.5 din Codul muncii

I. Împrejurările faptice ale speţei;

Prin sentința civilă nr.709/02.04.2020, Tribunalul Constanţa a respins cererea formulată de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâta [...], ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Reclamantul [...] a fost angajat al pârâtei [...] (fosta [...]) în perioada 20.01.1973 - 09.02.1979, acest aspect rezultând din cuprinsul carnetului de muncă, susţinerile părţilor, dar şi din adeverinţele privind salariile brute, eliberate de pârâtă în calitate de angajator.

Anterior declanşării acestui litigiu, reclamantul a solicitat pârâtei eliberarea unor adeverinţe din care să rezulte veniturile brute realizate în perioada în care acesta a avut calitate de salariat. 20.01.1973 - 09.02.1979.

Pârâta [...] a răspuns acestor cereri şi a eliberat adeverinţa nr.1.1/102/23.01.2019 şi adeverinţa nr. 1.1/650/18.03.2019, ce au fost comunicate reclamantului, astfel cum rezultă din dovezile ataşate la dosar.

Potrivit art. 40 alin. 2 lit. h) Codul muncii, angajatorul are obligaţia să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului.

De asemenea, potrivit art. 34 alin. 5 Codul muncii, la solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate.

Prin urmare, în cazul neeliberării adeverinţei solicitate, angajatorul sau deţinătorul arhivei acestuia poate fi acţionat în judecată pentru a fi obligat să îşi execute obligaţia legală.

Reclamantul a justificat acest demers judiciar susţinând că datele prezentate în cele două adeverinţe nu sunt conforme cu realitatea, anume nu reflectă fidel toate veniturile încasate.

O astfel de susţinere trebuie însă probată în condiţiile art. 249 Cod procedură civilă.

Reclamantul nu a produs nicio minimă dovadă sau indiciu din care să rezulte că cel puțin unul dintre elementele salariale prezentate în adeverinţe, nu corespunde cu datele din documentele aflate în arhiva societăţii.

De asemenea, nu s-a probat obţinerea unor venituri suplimentare care nu au fost cuprinse în cele două adeverinţe eliberate de angajator.

În legătură cu cel de-al 13-lea salariu, pârâta a motivat că reclamantul nu este beneficiar al acestui drept salarial, acordat din anul 1991, când acesta nu mai figura în calitate de salariat.

Reclamantul nu a contestat această apărare şi nici nu a făcut dovada contrară celor susţinute.

Constatând că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de a elibera reclamantului actele doveditoare în vederea recalculării pensiei, iar reclamantul nu a dovedit existenţa unor neconcordanţe sau venitruri suplimentare ce au au fost cuprinse în adeverinţe, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

II. Susţinerile părților din calea de atac;

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamantul [...] care a criticat hotărârea din perspectiva motivelor pe care le vom expune în continuare.

Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată, apreciind că angajatorul pârât și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de dispozițiile art. 40 alin.2 lit. h Codul Muncii, de a elibera, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului.

De asemenea, potrivit art. 34 alin. 5 Codul Muncii, la solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, durata activității, salariul, vechimea in muncă, in meserie și in specialitate.

Pentru dovedirea neconcordanței între datele cuprinse în adeverințele emise și realitate, instanța de fond a încuviințat, în cadrul probei cu înscrisuri, emiterea unei adrese pârâtei, cu solicitarea expresă in sarcina acesteia, de a comunica un set de înscrisuri, cuprinzând statele de plată din perioada de referință, înscrisuri necomunicate, cu rea credință, de către pârâtă.

La încuviințarea probatoriului s-a reținut că datele prezentate în adeverințele anterior emise nu reflectă fidel realitatea și nu cuprind veniturile încasate de reclamant.

Chiar dacă intimata pârâtă nu a dat curs solicitării instanței, cauza a fost soluționată fără a fi administrată proba deja încuviințată și fără a fi comunicate instanței statele de plată in copie, în baza cărora instanța urma să constate dacă datele cuprinse în adeverințele eliberate reflectă realitatea, cuprinzând veniturile încasate de reclamant, astfel cum acesta le-a indicat.

Apelantul reclamant a învederat instanței că datele furnizate în adeverințele nu reflectă realitatea, neavând o alta pârghie de a obliga angajatorul parat să-i elibereze adeverința solicitată.

In acest context, este lesne de înțeles motivul pentru care parata nu a dat curs solicitării instanței și nu a comunicat copiile aleatorii de pe statele de plată solicitate, câte un stat din fiecare an lucrat, asumându-și chiar si sancțiunile aplicate de instanță (amenda).

Angajatorul nu furnizează relațiile solicitate, apreciind că acestea nu vor fi luate in calcul de către casele de pensii, drepturile bănești respective neavând un caracter permanent.

Cu privire la cel de-al XIII-lea salariu, instanța a apreciat în mod greșit în motivarea hotărârii că reclamantul nu a contestat apărarea paratei și nu a făcut dovada contrară celor susținute de pârâtă.

Or, nici cu privire la orele suplimentare, acord global, acord individual, prime, cel de-al XIII-lea salariu, salariatul ori fostul salariat nu poate dovedi si nu are obligația de a dovedi drepturile bănești realizate și venitul brut realizat, dacă aceste relații nu i se furnizează de către angajator, neavând acces la înscrisurile angajatorului, respectiv pontaj și stat de plată, din care rezultă orele lucrate, modul de stabilire al drepturilor salariale, veniturile brute acordate etc..

Pe de altă parte, in temeiul art. 272 Codul Muncii, sarcina probei revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a arătat că se impune respingerea apelului ca nefondat, cu menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică.

În esență, a susținut că a eliberat reclamantului adeverințele privind veniturile realizate.

În etapa apelului s-a administrat proba cu înscrisuri.

III. Aprecierile Curţii;

Apelul este fondat şi va fi admis, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile apelate, pentru considerentele pe care le vom expune în continuare.

Reclamantul a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte veniturile brute (salariu de bază, spor de vechime, ore suplimentare, acord global acord individual, prime, cel de-al 13 salariu etc.) realizate în perioada în care a desfăşurat activitatea în cadrul societăţii, mai precis pentru intervalul 20.01.1973 – 09.02.1979.

Acesta a susținut că adeverințele emise de către pârâtă sunt incomplete și nu cuprind toate veniturile pe care acesta le-a obținut în perioada în care a fost angajatul pârâtei.

În cauză, faptul că reclamantul a fost angajatul pârâtei nu a fost contestat.

Potrivit dispoziţiilor art.40 alin.1 lit. „h” din Codul Muncii „ angajatorul are obligaţia de a elibera, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului”, precum şi drepturile băneşti de care acesta a beneficiat în perioada în care a desfăşurat activitate în favoarea societăţii, în categoria acestor drepturi fiind incluse şi sporurile acordate angajatului pentru munca prestată.

Printre aceste înscrisuri, se numără şi eliberarea de adeverinţe.

Pârâta intimată s-a apărat susținând că a eliberat reclamantului adeverințele înregistrate sub nr. 1.1/102/23.01.2019 și nr. 1.1/650/18.03.2019, astfel că nu se poate vorbi despre un refuz de eliberare și o neîndeplinire a obligației legale anterior enunțate.

Verificând adeverințele menționate, Curtea constată că acestea au fost eliberate pentru intervalul ianuarie 1973 – februarie 1979 și atestă doar salariul realizat, aceasta fiind unica rubrică completată a adeverinței tipizate.

Celelalte rubrici referitoare la salariu realizat în acord, vechime, spor de muncă grea și toxicitate, prime, al 13-lea salariu, spor de fidelitate și feroviar, ore noapte nu cuprind niciun fel de mențiune.

Instanța de fond, deși a dispus administrarea de probe, constând în copii ale statelor de plată cerute prin sondaj, s-a mărginit la a reține imposibilitatea de administrare a probei ca urmare a împrejurării că pârâta a refuzat să răspunsă solicitărilor acesteia.

Aceste solicitări au fost reiterate în cadrul administrării probelor în calea de atac iar timp de mai multe termene de judecată solicitările instanței de judecată au fost ignorate.

Prin adresa nr. 938 din 11.11.2021 (emisă la mai bine de un an și jumătate de la debutul judecății în apel) intimata a arătat că a căutat ștatele de plată cerute, însă acestea nu au fost găsite.

Ulterior, prin adresa înregistrată la instanță la data de 02.12.2021, intimata a susținut că statele de plată din perioada 1973 - 1979 nu există în arhivă, că reclamantul a fost salariatul său în meseria de muncitor necalificat și electrician și că a eliberat adeverințele nr. 1.1/102/23.01.2019 și nr. 1.1/650/18.03.2019 pe baza datelor și salariilor tarifare rezultate din copia carnetului de muncă și din dosarul personal cu numărul matricol indicat.

Apoi, prin adresa din 19.01.2022 (emisă la aproape doi ani de la debutul judecății în apel) intimata a arătat că în arhiva sa sunt peste 12.000 de dosare personale și că nu au certitudinea că documentele au fost arhivate corespunzător în perioada 1973 - 1979.

În raport de precizările fostului angajator, Curtea va reține, în primul rând, că adeverințele eliberate de către angajator nu relevă toate veniturile pe care reclamantul le-a obținut din prestarea activității în cadrul unității pârâte, susținerile acestuia din cererea de chemare în judecată și apel fiind întărite de răspunsul intimatei care a relevat că veniturile atestate au fost culese din copia carnetului de muncă și din dosarul personal al fostului angajat.

În al doilea rând, oscilațiile intimatei în justificarea neonorării obligației de a emite adeverința de salarizare în varianta completă, conduc instanța către concluzia unui refuz nejustificat privind atestările veniturilor obținute de reclamant în perioada de referință.

Potrivit dispoziţiilor art.40 alin.2 lit. h) anterior redate şi art.34 alin. 5 din Codul muncii potrivit cu care ,,la solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate", angajatorului îi revine obligaţia de a elibera solicitantului pensiei, fost salariat, actele doveditoare din care rezultă câştigul salarial brut/venitul lunar brut sau, după caz, venitul lunar asigurat, respectiv nu doar salariul tarifar sau de încadrare, sporul de vechime în muncă şi sporurile cu caracter permanent, ci toate sporurile şi adaosurile reglementate prin lege sau prin contractul colectiv/individual de muncă.

Cu alte cuvinte, singura obligație pe care o avea pârâta era aceea de a elibera adeverințe în care să se menționeze - conform statelor de plata deținute de aceasta - salariile brute sau nete încasate de reclamant cât a activat în societate, sporurile şi orele suplimentare pentru care a fost plătit şi pentru care s-au virat contribuții CAS.

În cauză pârâta intimată nu a dovedit, dincolo de orice îndoială, că nu mai deține statele de plată pentru perioada de referință, ci doar că îi este greu să identifice documentele care îl privesc pe reclamant din cele ,,12.000 de dosare personale” pe care arhiva sa le cuprinde, iar acest aspect transpare din justificările inserate în răspunsurile înaintate instanței.

Ca urmare, Curtea constată că în mod greșit prima instanţă a respins acțiunea, întemeindu-și soluția pe imposibilitatea de administrare a probei cu înscrisuri, situație care a fost înlăturată în apel, astfel că, găsind întemeiate motivele de critică, va admite apelul, va schimba soluţia instanţei de fond în sensul admiterii acțiunii și al obligării pârâtei la emiterea, în favoarea reclamantului, unei adeverințe care să ateste toate veniturile salariale realizate de către acesta în perioada 20.01.1973 - 09.02.1979.