Hotărâre nr. 268/CM din 20.06.2022

Legiuitorul a avut în vedere acordarea unei compensații pentru persoanele care au fost nevoite, datorită specificul activității prestate, să stea în izolare la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă, fiind supuse astfel unor măsuri restrictive dure, care au impus restrângerea drepturilor legate de viața privată desfășurată împreună cu familia și lipsirea de confortul unei izolări la domiciliu, astfel că în privința lor, izolarea s-a dovedit a fi cu atât mai apăsătoare și restrictivă.

Or, reclamanții nu s-au aflat în această situație; ei s-au aflat la propriul domiciliu, împreună cu familia, având posibilitatea întreținerii relațiilor specifice vieții de familie chiar dacă în acest timp îndeplineau și rolul de asistent personal al unui membru de familie.

Plata nu putea avea loc decât în condițiile prevăzute de art. 7 alin. 8 din OUG nr. 43/2020, nemodificat prin Legea nr. 82/2020 de aprobare și modificare a ordonanței.

Or, în cauză, niciun element probator nu a relevat că reclamanții au fost nominalizați în lista personalului izolat la locul de muncă și că s-ar fi emis vreo decizie sau dispoziție cu privire la această nominalizare.

Decretele Președintelui României nr. 195/16.03.2020 și nr. 240/14.04.2020

Legea nr. 166/2021

Decizia Curții Constituționale nr. 546/2005

Art. 7 alin. 8 din OUG nr. 43/2020

I. Împrejurările faptice ale speţei;

Prin sentința civilă nr. 421/10.02.2022, Tribunalul Constanța a admis acţiunea formulată de reclamanţii ..., prin Sindicatul Asistenţei Sociale şi Protecţia Copilului Constanţa, în contradictoriu cu pârâta Comuna [...] prin Primar.

A obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant stimulentul de risc, în cuantum de 2.500 lei, pe lună, pentru perioada stării de urgență cuprinsă în intervalul 16.03. – 14.05.2020, acordat în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020, aprobată și completată prin Legea nr. 82/2020, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acțiunii, 18.06.2021, până la data plății efective a drepturilor acordate.

A obligat pârâta Comuna [...] prin Primar către Sindicatul Asistenţei Sociale şi Protecţia Copilului Constanţa la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere că în perioada 16.03.2020 – 14.05.2020 pe teritoriul țării a fost decretată starea de urgență, prin Decretele Președintelui României nr.195/16.03.2020 și nr. 240/14.04.2020.

Pe tot parcursul acestei perioade, reclamanţii ... au avut calitate de salariaţi ai pârâtei Comuna [...], în funcţia de asistent personal – persoane cu handicap, astfel cum rezultă din contractele de muncă depuse la dosar şi au desfășurat efectiv activități specifice calității asumate prin contract.

Potrivit acestor contracte, obligația de plată a drepturilor salariale, în condițiile Legii 53/2003 Codul Muncii, revine pârâtei, în calitate de angajator.

În continuare, s-au invocat dispoziţiile art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020 modificat prin Legea nr. 82/2020, în forma în vigoare la data aplicării lor pentru starea de urgență, instanța reținând că acordarea stimulentului de risc în cuantum de 2.500 lei brut/lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență (...) a fost introdus prin Legea 82/2020 – publicată în Monitorul Oficial nr. 520 din 17 iunie 2020 – care a aprobat (cu modificări) OUG nr. 43/2020.

Instanţa a constatat că, dacă în situația sferei persoanelor enumerate de textul art. 8 (1) al OUG 43/2020, acordarea beneficiului stimulentului de risc în cuantum de 2.500 lei brut/lună este condiționată de implicarea, contactul direct cu persoanele infectate cu COVID-19, situații care generează riscul de infectare pentru personalul nominalizat de textul la care s-a făcut trimitere, pentru personalul vizat de disp. art. 7 (5) introdus prin Legea 82/2020 – de aprobare a OUG nr. 43/2020 – versiunea textului condiționează acordarea stimulentului de „implicarea directă în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile – pe perioada stării de urgență...”.

Potrivit art. 8 alin. 8 din același act normativ „Stimulentul de risc în cuantum de 2500 lei, prevăzut de prezenta ordonanță de urgență, se acordă pentru toată perioada stării de urgență, instituită prin decret potrivit art. 93 din Constituția României, republicată”.

Din normele legale mai sus enunțate reiese că de acest stimulent de risc beneficiază și reclamanţii, în calitate de personal din domeniul asistenței sociale și comunitare, neavând relevanță locul desfășurării activității, textul de lege citat reglementând în mod expres că beneficiază de acest stimulent indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale.

De asemenea, rezultă din textul de lege precitat că plata se face din fondul de salarii al unității angajatoare, chiar dacă aceste drepturi se asigură prin transferuri între unități ale administrației publice sau din alte titluri unde sunt bugetate sume de ordonatorii principali de credite sau din fonduri europene, raporturile subsidiare între diferite bugete locale și de stat în baza cărora banii necesari plății vor ajunge în bugetul angajatorului nefiind opozabile reclamanţilor îndreptățiţi la plata drepturilor salariale.

Se observă că art. 7 (5) din Legea nr. 82/2020 cuprinde dispoziții suficient de clare și cu privire la sursa de finanțare a stimulentului de risc în discuție precum și cu privire la autoritățile/instituțiile cu obligații în asigurarea achitării acestor drepturi bănești, nefiind identificate, sub acest aspect, dificultăți de interpretare.

Aşadar, problema fondurilor din care se face plata acestor sume, respectiv dacă ea se face din fondurile proprii ale unității administrativ teritoriale sau din fonduri alocate de la bugetul de stat, nu este în măsură să schimbe sau să anihileze obligația directă de plata drepturilor salariale către reclamanţi, ce revine pârâtei angajatoare, care nu se poate sustrage de la îndeplinirea sa.

S-au invocat art.278 Codul muncii, art.1530 și art.1531 alin.(1) C.civ. care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

În cazul de faţă, pentru remedierea pierderii efectiv suferite de reclamanţii creditori prin neplata drepturilor ce li se cuvin, se impune acordarea sumelor actualizate cu indicele de inflaţie, iar acoperirea beneficiului de care au fost lipsiți se realizează prin acordarea de daune interese moratorii sub forma dobânzii legale, cu aplicarea art.2 din OG nr.13/2011.

II. Susţinerile părților din calea de atac;

Împotriva acestei soluţii a declarat apel pârâta Comuna [...] prin Primar, care a criticat hotărârea din perspectiva motivelor pe care le vom expune în continuare.

Soluția pronunțată în cauza este în contradicție cu materialul probator existent la dosarul cauzei cat si cu temeiurile de drept aplicabile cauzei deduse judecății.

Analizând motivarea expusa la paginile 3-4 de către tribunal, se observă faptul ca se ignora de către instanță o serie de aspecte de ordin legal/tehnic/procedural, care prezintă în mod evident caracterul neîntemeiat al pretențiilor pe care reclamanții le-au formulat prin cererea de chemare în judecată.

Aşa cum s-a arătat şi la fondul cauzei, prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-13, pe perioada stării de urgență, a fost stabilit că angajaţii centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, private sau de stat, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă pot primi, o singură dată, un stimulent de risc în cuantum brut de 2.500 lei.

La data de 04 august 2021 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 757, Ordinul nr. 665/2021 privind aprobarea instrucțiunilor pentru acordarea unitară a stimulentului de risc prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-18, pe perioada stării de urgență.

Astfel, Ministerul Muncii și Protecţiei Sociale a stabilit instrucţiunile pentru acordarea unitară a stimulentului, ceea ce permite plata efectivă a sumelor.

Ordinul amintit stabileşte clar categoriile de beneficiari ai stimulentului de risc.

Ceea ce nu a înțeles instanţa de fond, deși a fost învestită cu analiza in acest sens, este și faptul că legiuitorul a condiționat acordarea acestui spor, în sensul că acele persoane care se încadrează în una din categoriile de beneficiari enumerate va primi stimulentul doar în situația în care au fost izolate preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.

Așa cum reiese atât din cuprinsul Legii nr. 166/2021, dar și din cuprinsul Ordinului nr. 665/2021, reclamanții în calitatea de asistenți personali ai persoanelor cu handicap nu se încadrează în nici una dintre categoriile prevăzute, întrucât nu sunt angajați ai unui centru rezidențial și, mai mult decât atât, legal nu au fost condiționați să se izoleze la domiciliu pe perioada stării de urgentă.

Bugetarea acordării acestui stimulent de risc asistenților personali ai persoanelor cu handicap excedă legii, ordonatorul de credite fiind pasibil a i se imputa aceste sume cu ocazia controalelor periodice efectuate de Curtea de Conturi a României și în mod incorect tribunalul retine în motivare ca ar exista o pretinsă „sustragere” de la plata acestor drepturi salariale.

Instanţa de fond eronat a efectuat o analiză și o interpretare a articolului în baza căruia reclamanții au solicitat pretențiile evocate în cererea de chemare in judecată.

Urmează a se avea în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut faptul că acest stimulent se acordă ”prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI Transferuri între unități ale administrației publice sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite sau din fonduri europene”.

Or, analizând semantic textul de lege, se observă că în cauză nu există obligativitatea instituţiei de a achita stimulentul de risc solicitat de către părţi.

Pârâta nu a efectuat vreun demers administrativ (emitere de HCL)/financiar (alocare bugetară), astfel încât să se nască in sarcina sa o obligație de plată a stimulentului de risc solicitat de către pârâți, Mai mult, pentru perioada pe care reclamanta o invoca, nu exista a prevedere bugetara asupra acestor cheltuieli nu exista sursa de finanțare asupra acestor cheltuieli, nu exista alocate de la bugetul de stat aceste sume privind stimulentul de risc, după cum prevede însăși textul de lege evocat de către reclamanți.

Bugetul anual de venituri si cheltuieli al instituției publice reprezintă totalitatea sumelor/cheltuielilor efectuate de entitate în cursul anului respectiv, iar dacă suma era datorată de către instituţie trebuia sa fie inclusă în bugetul de venituri și cheltuieli, aferent anului 2021.

Mai mult, aceste sume de bani trebuie alocate către unitățile administrativ teritoriale, de către autoritățile centrale.

În nici un paragraf al textelor de lege evocate de către pârâți nu exista o obligație corelativa a instituției în a plăti drepturile salariale, ci prezenta cerere de chemare în judecata reprezintă o „invenție” ce - nu are nici o legătură judiciar/procedurală cu o pretinsa obligație de a face (a acorda acest stimulent) a comunei, în calitate de instituție publică locală.

În sensul celor expuse mai sus, se arată ca instituția s-a adresat ANAF-DGRFP Galați încă din anul 2020 din perspectiva clarificării asupra modului de acordare a stimulentului de risc de 2500 lei pentru categoriile de beneficiari, astfel cum acestea sunt definite prin Legea 82/2020, sens în care ANAF comunicat faptul că nu s-au înregistrat transferuri de la bugetul de stat şi nici nu s-au derulat prin trezorerie fonduri europene cu aceasta destinație.

Mai mult, prin răspunsul Ministerului Muncii si Protecției Sociale-Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii si Adopții, cu privire la punctul de vedere privind acordarea stimulentului de risc, precizează în mod concret faptul ca nu s-au identificat surse de finanțare.

Or, sumele pe care le achita instituţia către asistenții personali reprezintă sume cu destinație specială, sume bugetate prin bugetul anual de venituri si cheltuieli, însă pentru sumele de bani solicitate prin cererea de chemare în judecată nu există sursa de finanțare eligibila nefiind bugetate de comună, tocmai din considerentul ca aceasta sursa bugetara (de la nivel de buget de stat) nu exista.

Mai mult, având în vedere lipsa fondurilor bugetare, cât şi lipsa actului normativ care reglementează procedura de acordare şi finanţare a stimulentului de risc, instituţia nu poate fi obligată la plata stimulentului de risc.

De altfel, reclamanții nici nu au temei de drept in concret, care să prevadă aceasta obligație a pârâtei.

Deși invocă diverse articole din legi, instanţa de fond nu indică nici un text de lege din care sa rezulte obligația legală a instituţiei, corelativa din perspectiva acordării acestui stimulent de risc.

Cu atât mai nefondat, cu cât instanţa analizează în pagina 4 și „problema” fondurilor acestei sume, precizând fără nici un fundament faptul ca ar exista o sustragere la plata din partea pârâtei.

Atât Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale cât şi Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene au emis adrese către unitățile administrativ teritoriale, din care rezultă că dispoziţiile normative invocate de reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată sunt neclare, echivoce sub aspectul destinatarilor drepturilor şi a surselor de finanțare.

În aceste condiții, se observă că responsabilitatea finanţării acestor stimulente este a Guvernului şi nu neapărat a bugetului local, aşa cum este de fapt descris şi de către dispoziţia legală în materie.

La momentul apariției legii de modificare a OG nr. 43/2020, bugetul local anual al U.A.T. [...] „era aprobat, în conformitate cu dispoziţie art. 2 alin 1 pct. 1 din Legea nr. 273/2006 modificată prin Legea nr. 5/2020 şi doar prin rectificarea bugetară pot fi prevăzute suplimentări ale capitolelor bugetare cu obligativitatea menţinerii echilibrului bugetar, conform art. 2 pct. 47 din Legea 273/2006.

Pe de altă parte, în raport de textul de lege invocat de contestatoare, urmează a se avea în vedere faptul că unitatea nu poate decide asupra constituirii unui supliment bugetar, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat bugetul anual al comunei fiind constituit şi aprobat, doar rectificarea bugetară venită de la bugetul de stat poate acoperi aceste necesităţi, însă de la bugetul de stat (Guvern) aceste sume nu au fost bugetate/alocate către instituțiile publice locale.

Urmează a se reţine că reclamanţii și-au desfăşurat activitatea la domiciliu, nefiind supuşi nici unui risc de infectare.

De asemenea, nu s-au aflat în carantină şi nu le-au fost impuse nici un fel de măsuri de restricţii.

Pentru activitatea desfăşurată, au fost remunerate lunar.

Dispoziţiile art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020 sunt aplicabile doar în cazul persoanelor aflate în carantină, izolare, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități şi copiilor din centrele de îngrijire şi asistenţă socială.

Stimulentul de risc se acordă doar personalului care își desfăşoară activitatea în cadrul centrelor instituţionalizate, unde există risc de infectare cu SARS COV 2, și nu reclamanților.

OUG nr. 43/2020 a avut în vedere acordarea stimulentului de risc acelor salariați din domeniul asistenței sociale implicaţi în sprijinirea a două mari categorii de populație: sprijinirea persoanelor (copii aflați în îngrijirea unor asistenți maternali, persoane cu dizabilități aflați in îngrijirea unor asistenţi personali la domiciliu) aflate in carantină, izolare, autoizolare, pentru care trebuie să se facă dovada că s-au aflat în această situație şi că reclamanţii au desfăşurat activitate pentru aceștia pe perioada carantinei, a izolării, a autoizolării; sprijinirea copiilor, a persoanelor vârstnice sau cu dizabilităţi, din centrele de tip rezidențial, indiferent dacă sunt sau nu in carantină, izolare, autoizolare, pentru care trebuie să se facă dovada că reclamanţii au desfăşurat activitate pentru aceștia pe perioada stării de urgenţă.

Dispoziţiile OUG nr. 43/2020 invocate ca temei juridic al acţiunii au fost aprobate prin Legea nr 82/2020, fără ca legiuitorul să modifice, să adauge alte categorii de persoane „aflate în nevoie”, precum şi alte criterii pentru acordarea acestor sume de bani ca stimulent de risc decât cele avute în vedere de Guvern.

Apelanta invocă art.61 din Legea nr 24/2000, solicitând a se avea în vedere și împrejurarea că din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată lipseşte justificarea acestei condiţionalități, reclamanţii rezumându-se doar la a afirma necesitatea efectuării plăţilor stimulentului doar pe baza prevederilor legale şi doar în baza unei caracterizări generale a atribuţiilor asistenţilor sociali „dar fără a menţiona în concret în ce a constat implicarea directă a contestatoarelor în sprijinirea persoanelor vulnerabile, aşa cum acestea sunt definite de textul de lege.

Instituția nu este acreditata ca serviciu social și nici ca furnizor de servicii sociale (după cum în mod nefondat se menționează în cererea de chemare în judecata).

Având în vedere că reclamanții sunt asistenţi personali a unor persoane cu handicap, persoane pe care le îngrijesc la domiciliu, deci nu îşi desfăşoară activitatea într-un centru rezidențial şi nu au făcut dovada că s-au aflat în carantină, izolare, autoizolare în perioada stării de urgenţă, reglementată de Decretele nr. 195/2020 şi 240/2020, aceştia nu pot beneficia de stimulentul de risc prevăzut de art. 7 alin.5, după cum în mod greşit a reținut prima instanţă.

În ceea ce privește obligarea instituţiei la plata cheltuielilor de judecată, apelanta invocă împrejurarea că este o autoritate publică locală finanțată în integralitate de la bugetul de stat, in scopul exercitării misiunii constituționale, respectiv de a hotărî în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege in competenta altor autorități ale administrației publice locale sau centrale.

Este firesc ca resursele financiare alocate funcționarilor acestei autorități publice sa fie utilizate în concordanță cu misiunea sa legală pe care aceasta o are prin efectul legii, iar obligarea la suportarea unor eventuale cheltuieli de judecată de natura celor solicitate de reclamantă echivalează cu o utilizare nelegitimă, ineficientă și contrară interesului public acestor resurse.

În cauza de față nu sunt incidente dispozițiile art. 453 alin 1 Cod procedură civilă, în ceea ce privește o eventuală obligare a instituției la suportarea cheltuielilor de judecată, astfel cum se solicita prin intermediul cererii de chemare in judecată.

Comuna [...] nu poate fi considerată o „parte care pierde procesul”, pentru că apărarea pe care intimata o formează in litigiul de faţă s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice pârâtei și misiunii pe care o îndeplinește, care consta în apărarea în instanță de judecata a intereselor legitime ale Primăriei Comunei [...].

A obliga primăria să plătească cheltuieli de judecata pentru activitatea pe care o desfășoară, echivalează cu o sancțiune implicita ca își face datoria sa formuleze apărările obligatorii prevăzute de lege (precum cea din speță dedusa judecății), în orice activitate pot exista și aspecte pe care o instanță judecătorească să le cenzureze în virtutea independentei ce guvernează puterea judecătorească, însă nici unul din aceste argumente nu justifica obligarea instituției sa plătească cheltuieli de judecata.

Aceasta este si rațiunea pentru care Legea 148/1997 şi ulterior OUG nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru, scutesc primăriile de la plata taxei de timbru.

Mutatis mutandis, aceleași raționamente obliga ca instituțiile publice sa fie scutite si de plata cheltuielilor de judecata.

Are în acest sens aplicație principiul „idem jus edem ratio”, respectiv aceeași soluție juridică pentru aceeași situație de fapt.

Pentru aceste motive, apelanta pârâtă solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Intimaţii reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

În etapa apelului nu s-au administrat alte probe.

III. Aprecierile Curţii;

Apelul este fondat şi va fi admis cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile apelate, pentru considerentele pe care le vom expune în continuare.

Reclamanții au calitatea de asistenți personali ai propriilor copii sau alți membri ai familiei, fiind angajați cu contract de muncă de către Primăria [...], potrivit contractelor atașate la dosarul cauzei.

În perioada 16.03.2020 – 14.05.2020, pe teritoriul țării, a fost decretată starea de urgență, prin Decretele Președintelui României nr. 195/16.03.2020 și nr. 240/14.04.2020.

În acest interval, reclamantele şi-au desfăşurat activitatea la domiciliu, nu s-au aflat în carantină şi nu le-au fost impuse măsuri de restricţii, aspect necontestat în cauză.

La art. 7 alin. (5) din OUG nr. 43/2020, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, s-a prevăzut acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgenţă, din fondul de salarii al unităţii angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI - Transferuri între unităţi ale administraţiei publice sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinaţie, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene.

În expunerea de motive a OUG nr. 43/2020 s-a arătat că măsurile dispuse, printre care și cea referitoare la stimulentul de risc, au în vedere: evoluţia situaţiei epidemiologice pe teritoriul României şi evaluarea riscului de afectare a sănătăţii publice; necesitatea adoptării actului normativ care conduce la luarea unor măsuri urgente, cu caracter excepţional, în domeniul social şi economic, care să sprijine populaţia afectată şi persoanele aflate în nevoie, respectiv persoane aflate în carantină, în izolare, autoizolare, precum şi copiii şi persoanele din centre de tip rezidenţial; necesitatea finanţării cheltuielilor salariale, transport, echipamente de protecţie medicală, precum şi alte categorii de cheltuieli cu personalul în domeniul asistenţei sociale şi comunitare implicat în sprijinirea persoanelor în vârstă aflate în izolare la domiciliu sau cu restricţii de deplasare, a persoanelor cu dizabilităţi şi a familiilor care au în îngrijire persoane cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile identificate, pe perioada de epidemie cu Covid-19, precum şi acordarea unui stimulent de risc pentru medici, personalul medico-sanitar, personalul paramedical, inclusiv personalul auxiliar, implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentul pacienţilor infectaţi cu Covid-19; neadoptarea tuturor măsurilor necesare pentru sprijinirea persoanelor aflate în prezent într-o situaţie de vulnerabilitate, şi anume aflate în carantină, în izolare, autoizolare, precum şi a persoanelor vârstnice din centre de îngrijire şi asistenţă, a copiilor şi a persoanelor adulte cu dizabilităţi instituţionalizate în centre rezidenţiale, a copiilor din sistemul de protecţie specială ar avea un impact deosebit de grav, în principal asupra dreptului la viaţă şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate a populaţiei României.

Din interpretarea scopului pentru care a fost stabilită măsura plății unui ajutor financiar sub forma stimulentului de risc prin OUG nr. 43/2020, în forma anterior indicată, dedusă din expunerea redată anterior rezultă că legiuitorul a avut în vedere ca dispoziţiile art. 7 alin. 5 să se aplice personalului din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, angajaţi ai unui furnizor de servicii sociale și nu tuturor categoriilor de personal implicat în acordarea asistenței sociale.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 ,,La ordonanţele de urgenţă preambulul este obligatoriu şi cuprinde prezentarea elementelor de fapt şi de drept ale situaţiei extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare.”

În speță, reclamantele nu sunt angajate ale unui astfel de furnizor, ci sunt angajatele autorităţilor administraţiei publice locale care, potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr 448/2006, au doar atribuţii în organizarea, administrarea şi finanţarea serviciilor sociale destinate persoanelor cu handicap, în condiţiile legii.

Pârâta nu poate fi asimilată unui furnizor de servicii sociale.

Că aceasta este interpretarea corectă rezultă și din enumerarea prevăzută la art. 4 din Legea nr. 448/2006 potrivit căreia ,,Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele fizice şi juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să garanteze drepturile persoanei cu handicap(...)”.

Cu alte cuvinte, autoritățile publice cu atribuții în domeniul asistenței sunt diferite de furnizorii de servicii la care se referă OUG nr. 43/2020 în preambulul său.

De altfel, Primăria [...] nu este acreditată nici ca serviciu social și nici ca furnizor de servicii sociale.

Ulterior, după sesizarea instanței, dispozițiile art. 7 din OUG nr. 43/2020 au fost modificate și completate prin Legea nr. 166/2021, în vigoare din data de 26 iunie 2021.

Astfel, la art. 7 alin. (5) din OUG nr. 43/2020, în forma la data pronunțării hotărârii de fond, se prevede că se acordă, o singură dată, un stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajaţii centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă.

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (6) din OUG nr. 43/2020, stimulentul de risc acordat potrivit dispoziţiilor alin. (5) se plătește din fondul de salarii al furnizorului de servicii sociale.

Sumele necesare plăţii stimulentului de risc se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii şi Protecției Sociale, de la poziții distincte de cheltuieli, respectiv transferuri către bugetele locale pentru furnizorii de servicii sociale publice şi transferuri către furnizorii de servicii sociale private.

Instanța de fond nu a făcut aplicarea acestei din urmă norme, așa cum era ea modificată la data pronunțării hotărârii.

În speță ne aflăm în situația unei acțiuni în justiție, aflată în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.166/2021 de modificare a OUG nr. 43/2020 privind delimitarea sferei angajaților care beneficiază de stimulentul de risc.

Această situație este asimilabilă unei situații juridice legale, în desfășurare, surprinsă de legea nouă înaintea definitivării ei și de aceea, în mod corect, instanța de fond a apreciat că intră sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în speță, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul îndeplinirii criteriilor de acordare prevăzute de lege și al apartenenței la sfera persoanelor îndreptățite) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Curtea învederează că, ţinând cont de principiul neretroactivităţii, cât şi de posibilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea legii vechi, pot fi deosebite trei categorii de situaţii juridice:

1. facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest moment; în privinţa acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

În consecinţă, faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii juridice potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat nu pot să fie socotite de o lege ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.

2. facta pendentia, adică situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare. În privinţa acestora, legiuitorul poate opta între aplicarea legii noi şi ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi.

3. facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice.

În speță, pentru a determina situația juridică în care reclamanții se află, trebuie avute în vedere prevederile art.

III alin. 2 din Legea nr. 166/2021 care statuează expres că ”în situația în care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost efectuate plăți în temeiul dispozițiilor art.7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020 cu modificările ulterioare, sumele acordate nu se recuperează”.

De aici rezultă, folosind argumentul de interpretare per a contrario, că persoanelor cărora aceste sume nu le-au fost acordate până la data intrării în vigoare a legii noi, li se aplică art. 7 din OUG nr.43/2020, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr.166/2021, adică legea nouă.

Prin urmare, legiuitorul a stabilit că în privința acordării stimulentului de risc, pentru plata acestuia unor categorii de persoane, suntem în prezența unor facta pendentia cărora li se aplică legea nouă, așa cum rezultă fără echivoc din cuprinsul art.

III alin. 2 din Legea nr. 166/2021.

Dispozițiile legii noi, în speță ale Legii nr. 166/2021, sunt aplicabile întrucât situația juridică dedusă judecății era în curs de constituire la momentul apariției noului act normativ, ea nu fusese finalizată sub imperiul legii vechi, constituind facta pendentia, căreia îi este aplicabilă legea în vigoare la data tranșării acestei situații pe cale jurisdicțională.

Este de menționat, în acest context, și Decizia Curții Constituționale nr. 546/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1.004 din 11 noiembrie 2005, prin care Curtea a statuat că, dacă reglementarea în discuţie se referă la o situaţie juridică cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul poate interveni în viitor, nu poate fi vorba de o încălcare a principiului neretroactivităţii.

Așa fiind, Curtea va reține că instanța de fond a făcut o aplicare greșită în timp a prevederilor legale incidente situației reclamanților.

Chiar și în măsura în care s-ar aprecia că în cauză trebuie aplicată norma legală, astfel cum era ea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv: Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgenţă, din fondul de salarii al unităţii angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unităţi ale administraţiei publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinaţie, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene (art. 7 alin.5 după aprobarea prin Legea nr. 82 din 17 iunie 2020 a modificărilor și completărilor OUG nr. 43/2020), Curtea observă că în speță, criteriile impuse de această prevedere nu sunt îndeplinite de către reclamanți.

În primul rând, așa cum am arătat și în precedent, unitatea administrativ teritorială nu are calitatea de furnizor de servicii sociale în înțelesul legii.

În al doilea rând, reclamanții nu au dovedit prin niciun mijloc de probă că au fost implicați direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor menționate de norma anterior redată.

În al treilea rând, Curtea învederează că plata nu putea avea loc decât în condițiile prevăzute de art. 7 alin. 8 din OUG nr. 43/2020, nemodificat prin Legea nr. 82/2020 de aprobare și modificare a ordonanței, respectiv: (8) Pentru a beneficia de sumele de la bugetul de stat prevăzute la alin. (6), furnizorul de servicii sociale transmite agenţiei pentru plăţi şi inspecţie socială judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi are sediul social, în format electronic, direct sau prin punctul de contact unic electronic, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 922/2010 privind organizarea şi funcţionarea Punctului de contact unic electronic, o solicitare de alocare a fondurilor însoţită de lista nominală a personalului izolat la locul de muncă, stabilită prin decizie a conducătorului serviciului social sau, după caz, prin dispoziţie a autorităţii administraţiei publice locale.

Or, în cauză, niciun element probator nu a relevat că reclamanții au fost nominalizați în lista personalului izolat la locul de muncă și că s-ar fi emis vreo decizie sau dispoziție cu privire la această nominalizare.

Curtea observă că legiuitorul a avut în vedere acordarea unei compensații pentru persoanele care au fost nevoite, datorită specificului activității prestate, să stea în izolare la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă, fiind supuse astfel unor măsuri restrictive dure, care au impus restrângerea drepturilor legate de viața privată desfășurată împreună cu familia și lipsirea de confortul unei izolări la domiciliu, astfel că în privința lor, izolarea s-a dovedit a fi cu atât mai apăsătoare și restrictivă.

Or, reclamanții nu s-au aflat în această situație; ei s-au aflat la propriul domiciliu, împreună cu familia, având posibilitatea întreținerii relațiilor specifice vieții de familie chiar dacă în acest timp îndeplineau și rolul de asistent personal al unui membru de familie.

Pentru considerentele expuse, reținând că nu se mai impune și analiza motivului privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea va admite apelul, cu consecința schimbării soluției instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.