Curtea de Apel ORADEA ·

Decizie nr. 1357 din 21.11.2023

Instanță: Curtea de Apel ORADEA
Dosar
Obiect: Revocare numire temporară în funcție de conducere. Principiul simetriei actelor juridice
Soluție
Sursa: portal.just.ro

DREPT CIVIL. LITIGII DE MUNCĂ

Revocare numire temporară în funcție de conducere. Principiul simetriei actelor juridice

- art. 30 alin. 1, art. 31 alin. 1 din Legea nr. 153/2017

- art. 14 alin. 2 Cod civil

- art. 41 alin. 2 și 3 din H.G nr. 286/2011

- art. 13 din H.G. nr. 1336/2022

Spre deosebire de promovarea prin concurs sau examen pe o funcție de conducere vacantă, în sistemul bugetar exercitarea cu caracter temporar a unei funcții de conducere se face prin numire temporară.

Spre deosebire de ipoteza câștigării unei funcții prin concurs organizat în condițiile legii, numirea temporară nu presupune o competitivitate sau o verificare riguroasă a aptitudinilor necesare ocupării funcției de conducere, ci doar un act unilateral de numire temporară, emis de managerul instituției.

Singurele condiții prealabile impuse de lege pentru o numire temporară sunt legate de lipsa unei sancțiuni disciplinare și îndeplinirea condițiilor specifice pentru ocuparea funcției de conducere.

Potrivit legii, numirea temporară se face în principiu până la ocuparea funcției prin concurs sau examen, fiind necesară asigurarea continuității pe funcțiile de conducere.

Însă așa cum legal și temeinic a reținut instanța de fond, nu poate fi negată posibilitatea managerului unității sanitare, care răspunde de buna organizare și funcționare a instituției, de a revoca decizia anterioară de delegare temporară și de a numi temporar un alt salariat pe funcția de conducere respectivă, dacă interesele instituției o impun și apreciază că un alt salariat ar putea exercita mai bine funcția de conducere respectivă.

Decizia de revocare din funcția de conducere temporar ocupată, care este similară unei delegări pe funcția de conducere, este un act unilateral al angajatorului, la fel ca și numirea temporară în funcția respectivă, care însă nu reprezintă o schimbare a contractului individual de muncă și nici a remunerației aferente funcției pentru care a fost angajată persoana respectivă.

Doar pe durata exercitării acestei funcții de conducere, adică temporar, persoana care o ocupă beneficiază de o remunerație superioară, aferentă acestei funcții, ceea ce înseamnă per a contrario că odată revenită pe funcția de execuție ca urmare a încetării numirii, aceasta revine ex lege la salariul aferent funcției sale de execuție, cu privire la care are încheiat un contract individual de muncă cu unitatea sanitară, revenire pentru care nu este necesar un acord, pentru că ea operează în virtutea legii.

Dacă în ceea ce privește ocuparea unei funcții de conducere care presupune atribuții suplimentare și uneori de altă natură decât cele specifice funcției de execuție, este firesc a se solicita acordul prealabil al angajatului, în ceea ce privește revenirea pe funcția de execuție, un asemenea acord nu mai este necesar, deoarece el a fost dat a priori la data încheierii contractului individual de muncă.

În ceea ce privește respectarea principiului bunei credințe, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 2 Cod civil, buna credință se prezumă până la proba contrarie.

Or, apelanta reclamantă nu a făcut dovada relei credințe a angajatorului său, care nu a făcut altceva decât să își exercite atribuțiile manageriale, dispunând în condițiile legii și cu respectarea principiului simetriei actelor juridice, emiterea unei decizii de revocare a unei alte decizii anterioare emise tot de managerul unității, prin care a numit-o în mod unilateral și temporar într-o funcție de conducere.

Numirea a intervenit prin act unilateral al managerului, la fel ca și revocarea din funcție și numai ocuparea funcției de conducere prin examen sau concurs și cu respectarea rigorilor legii, poate duce la o veritabilă promovare pe funcția de conducere în sensul legii și poate conferi stabilitate și siguranță celui care o ocupă.

Neputându-se reține reaua credință a angajatorului în exercitarea atribuțiilor sale manageriale, cu atât mai puțin s-ar putea reține o exercitare abuzivă sau discreționară a atribuțiilor de către acesta.

Cât privește lipsa unui temei legal din decizia de revocare, Curtea a reținut că și această critică a apelantei este nefondată în contextul în care decizia de numire temporară cât și decizia de revocare a acesteia, ce face obiectul contestației în cauză, respectă perfect principiul simetriei actelor juridice, fundamentându-se ambele pe același temei legal, cel care reglementează numirea temporară pe o funcție de conducere.

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Decizia civilă nr. 1357 din 21 noiembrie 2023

Prin Sentința civilă nr. (...)/LM/2023, din data de 28 aprilie 2023, pronunțată de Tribunalul (...), a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta (R), în contradictoriu cu pârâtul Spitalul (S).

În considerentele sentinței civile, Tribunalul (...), a reținut următoarele:

În fapt, începând cu anul 1999, reclamanta (R) a avut calitatea de salariată a intimatei pe perioadă nedeterminată, având în 2019 funcția de asistent medical principal în Cadrul secției (...).

Prin Decizia nr. (...)/30.08.2019, reclamanta a fost numită temporar în funcția de asistentă șefă de Secție (...), până la ocuparea postului de conducere prin concurs, în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea cadru nr. 153/2017, urmând a beneficia de drepturile salariale aferente funcției astfel exercitate.

Ulterior, prin Decizia nr. (...)/06.01.2023, intimata a revocat numirea temporară a reclamantei din funcția de conducere, aceasta revenind pe postul ocupat anterior, de asistent medical principal în cadrul Secției (...), cu salarizarea corespunzătoare, fără ca decizia să fi fost fundamentată în fapt sau în drept.

În drept, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 153/2017, pentru personalul contractual sau alte categorii de personal care nu beneficiază de statute speciale, ocuparea unui post vacant sau temporar vacant se face prin concurs sau examen, pe baza regulamentului-cadru care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Potrivit art. 41 alin. 2 și 3 din HG nr. 286/2011, respectiv art. 13 din HG nr. 1336/2022 (care a abrogat HG nr. 286/2011), promovarea personalului contractual din sectorul bugetar într-o funcție de conducere se face pe un post vacant cu respectarea prevederilor referitoare la ocuparea unui post de execuție vacant prin concurs sau examen.

În prezent HG nr. 1336/2022 coroborat cu OMS nr. 1470/2011 stabilesc și criteriile de acces la un astfel de concurs și metodologia aferentă, în unitățile sanitare publice din sectorul sanitar.

De asemenea, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 153/2017, exercitarea cu caracter temporar a unei funcții de conducere se realizează prin numirea temporară a unei persoane angajate/numite care îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției de conducere și care nu a fost sancționată disciplinar, până la ocuparea prin concurs a postului, dacă în statute sau în legi speciale nu se prevede altfel, la alin. 2 prevăzându-se că în perioada în care persoana angajată/numită exercită cu caracter temporar o funcție de conducere, aceasta beneficiază de drepturile salariale aferente funcției de conducere respective.

Potrivit art. 180 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 coroborat cu art. 1 alin. 3 din OMS nr. 17374/2016, în domeniul politicii de personal și al structurii organizatorice managerul are atribuții în ce privește organizarea concursurilor pentru posturile vacante, numirea și eliberarea din funcție a personalului spitalului.

Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că numirea temporară în altă funcție în sensul art. 30 din Legea nr. 153/2017 reprezintă tot o modificare unilaterală a contractului individual de muncă din partea angajatorului, în temeiul căreia salariatul îndeplinește, într-o perioadă determinată, o altă funcție sau meserie decât cea prevăzută în contract și care trebuie să corespundă calificării sale profesionale, drepturile salariale fiind acordate în concordanță cu această nouă funcție, ocupată temporar.

Este adevărat că delegarea, astfel cum a fost reglementată la art. 42 - 44 din Codul muncii, presupune, în esență, modificarea temporară a locului de muncă al salariatului, deosebindu-se așadar de situația juridică a numirii temporare a salariatului într-un post de conducere vacant până la ocuparea acestuia prin examen sau concurs, în care intervine modificarea altui element esențial al contractului de muncă, respectiv felul muncii.

În același timp însă, indiferent de această distincție, sunt incontestabile similitudinile dintre cele două situații, câtă vreme în ambele cazuri, măsura are un caracter temporar, presupune o modificare temporară și unilaterală a contratului individual de muncă al salariatului, este obligatorie pentru salariat și este dispusă de angajator în interesul său exclusiv, justificat de oportunități apreciate ca atare de acesta.

Este necontestat că angajatorul care a dispus unilateral măsura delegării unei persoane pe o altă funcție, în interesul său exclusiv are, în mod corelativ, și posibilitatea revocării deciziei de delegare, atunci când apreciază, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, că această măsură nu mai satisface interesele sale.

Dacă delegarea poate înceta așadar inclusiv prin revocare de către angajator, pentru identitate de rațiune, o asemenea posibilitate trebuie recunoscută angajatorului și în situația numirii temporare a salariatului într-o funcție de conducere, câtă vreme și această măsură este luată tot în considerarea interesului său exclusiv și în exercitarea atribuțiilor legate de organizarea optimă a desfășurării activității.

Or, în cauza de față, managerul spitalului intimat, care a dispus în mod unilateral în 2019, măsura numirii temporare a reclamantei pe funcția de conducere vacantă, de șefă a Secției de (...), în interesul exclusiv al instituției pe care o conduce, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 180 alin. 1 din Legea nr. 965/2006 coroborat cu art. 1 alin. 3 din OMS nr. 1374/2016, are, în mod corelativ, și posibilitatea revocării acestei decizii atunci când apreciază, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, că această măsură nu mai satisface interesele instituției, chiar și înainte de încadrarea unui titular pe postul respectiv de conducere prin concurs, persoana vizată neavând un drept câștigat pentru deținerea postului în sensul HG nr. 1336/2022 (respectiv a HG nr. 286/2011, în vigoare la data emiterii Deciziei nr. (...)/2019).

Ocuparea funcției de către reclamantă s-a efectuat nu prin concurs ci prin numire temporară, managerul spitalului având în vedere la acel moment normativul de personal în vigoare, în raport de care a considerat oportună delegarea atribuțiilor funcției de asistent șef unei persoane deja angajate și bugetul instituției, de care de asemenea este responsabil managerul, suportând astfel ca și costuri suplimentare doar diferențele bănești corespunzătoare funcției de conducere.

Prin urmare, faptul că instituția intimată nu a organizat în perioada 2019 - 2023 un concurs pentru ocuparea postului atribuit temporar reclamantei nu poate profita acesteia, în sensul de a se considera că funcția de șefă de secție a fost dobândită cu caracter definitiv, în măsura în care nu se organizează timp de mai mulți ani concursul prevăzut în mod obligatoriu pentru ocuparea postului de către un titular, potrivit HG nr. 1336/2022.

O asemenea interpretare respectă exigențele prevederilor art. 40 alin. 1 din Codul muncii, din care rezultă că drepturile angajatorului, astfel cum sunt prevăzute de lege, exprimă poziția complexă a acestuia, care dispune de prerogativele organizatorice, de direcționare a salariaților săi și de control.

Din cuprinsul prevederilor legale incidente nu rezultă că măsura numirii temporare în funcție de conducere presupune obligatoriu acordul salariatului, astfel că nu subzistă, din perspectiva cadrului legal aplicabil, ipoteza obligativității unui asemenea acord și în momentul încetării acestei măsuri, prin prisma principiului simetriei actelor juridice.

De altfel, numirea reclamantei în funcția de conducere prin Decizia nr. (...)/30.08.2019 a fost un act unilateral al angajatorului, nefiind încheiat un act adițional în acest sens, ca atare prin emiterea Deciziei nr. (...)/06.01.2023 în mod unilateral de angajator, prin managerul instituției, este respectat și principiul simetriei, invocat în motivare de reclamantă.

Este adevărat că ține de esența activității manageriale buna funcționare a unei instituții publice, iar pentru aceasta este nevoie de competență și profesionalism, însă deciziile luate cu acest scop nu trebuie justificate de manager față de angajați, la finalul contractului de management verificându-se gradul de îndeplinire a sarcinilor acestuia, ca atare, nu era imperativ necesară, în raport cu situația concretă a reclamantei, motivarea măsurii de revocare a Deciziei nr. (...)/2019.

Totodată, reclamanta fiind numită doar temporar pe funcția de conducere, și-a păstrat încadrarea sa inițială, respectiv postul pe care l-a ocupat conform contractului individual de muncă, de asistent medical principal, angajat în cadrul secției (...).

Este extrem de important a se constata că nici în contractul de muncă inițial și nici în actele adiționale ulterioare, reclamanta nu a fost niciodată încadrată în funcția de asistentă șefă a Secției (...), ca atare nu se poate reține că prin Decizia nr. (...)/06.01.2023, s-au încălcat prevederile art. 41 alin. 1 și 3 din Codul muncii, situația reclamantei încadrându-se la prevederile art. 41 alin. 2 din Codul muncii, prin raportare la art. 30 din Legea nr. 153/2017, cum s-a detaliat anterior.

O dată cu emiterea Deciziei nr. (...)/06.01.2023, reclamanta și-a menținut încadrarea ca asistent medical principal în cadrul Secției (...), menționată în contractul individual de muncă, fiindu-i acordate drepturile salariale aferente acestui post.

S-a încercat de către reclamantă a se acredita ideea că la baza eliberării din funcție nu au stat criterii obiective, măsura fiind luată în mod abuziv, or instanța a constatat că prin decizia atacată, intimata nu a invocat nicio carență în activitatea reclamantei sau faptul că și-ar fi îndeplinit defectuos atribuțiile, pentru ca această decizie să poată fi apreciată ca o măsură mascată de sancționare a acesteia.

Totodată, prin decizia în discuție nu au fost reținute abateri disciplinare și nu au fost aplicate sancțiuni, care să determine procedura de urmat în cazul angajării răspunderii disciplinare, revocarea numirii din funcție nefiind echivalentă cu o sancțiune disciplinară cât timp cel numit temporar și-a păstrat încadrarea sa inițială – postul său inițial din statul de funcții – executând doar temporar o altă muncă și primind pentru aceasta o remunerație mai mare.

S-a avut în vedere și împrejurarea că, o dată cu reclamanta, au fost revocate cel puțin alte trei asistente medicale care au ocupat funcții de conducere cu caracter temporar în aceleași condiții, măsura luată nefiind intuitu personae.

Nu poate fi imputată managerului instituției, recent numit în această funcție, dorința de a-și întocmi o echipă proprie de lucru care să corespundă criteriilor de exigență și eficiență propuse pe durata mandatului său, atât timp cât nici reclamanta, ca de altfel, nici colegele sale, nu erau numite pe post cu caracter definitiv, în condițiile legii.

Instanța nu este investită să analizeze legalitatea numirii unei alte persoane în locul anterior ocupat de reclamantă, cum s-a solicitat prin concluziile scrise de către reclamantă, din această perspectivă fiind irelevant că cea care a fost ulterior numită în funcția de conducere îndeplinește sau nu criteriile legale pentru a ocupa funcția de asistentă șefă de Secție (...).

În final, instanța a găsit oportun a preciza că soluția de față este în concordanță cu practica judiciară identificată în țară, la nivelul Curții de Apel Cluj (Decizia civilă nr. 961/29.09.2020), a Curții de Apel Timișoara (Decizia civilă nr. 66/27.01.2021), a Curții de Apel Craiova (Decizia civilă nr. 1444/24.06.2020 și Decizia civilă nr. 98/16.09.2020) și a Curții de Apel Alba Iulia (Decizia civilă nr. 470/25.03.2021), respectiv a Tribunalului Olt (Sentința civilă nr. 425/16.10.2019 – definitivă prin neapelare).

De menționat că prin Decizia civilă nr. 98/16.09.2020, Curtea de Apel Craiova a modificat tocmai Sentința civilă 456/13.03.2020 pronunțată de Tribunalul Dolj, depusă ca practică judiciară la dosar de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, (R), prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Pentru început apelanta a reiterat starea de fapt din dosar, fiind redate și o parte dintre considerentele pronunțate de către instanța de fond.

Apoi apelanta a considerat important de menționat faptul că asistenții judiciari au făcut opinie separată în sensul admiterii cererii, raportat la faptul că decizia contestată nu respectă principiul bunei credințe în cadrul raporturilor de muncă și astfel s-a săvârșit un abuz prin încălcarea articolului 8 din Codul muncii.

Apelanta a solicitat instanței de control judiciar să constate că Decizia nr. (...)/30.08.2019, prin care a fost numită temporar în funcția de asistent șef până la ocuparea postului de conducere prin concurs, reprezintă o numire neputând fi vorba de o delegare sau detașare a atribuțiilor.

Apelanta a precizat că pe lângă studiile postliceale are și studii de specialitate, fiind absolventă a facultății de medicină și farmacie, iar pe postul său fără concurs sau examen a fost numită o persoană cu studii inferioare, prin aceasta revocare apelanta fiind privată de anumite drepturi salariale, anume de indemnizația de 15% din salariul de bază.

În susținerea cererii de apel s-a făcut referire la articolul 30 din Legea cadru nr. 153/2017, acesta fiind redat la fila 6 dosar apel, apoi s-a susținut că prin Decizia nr. 2 din data de 06.01.2023 a fost modificat în fapt contractul individual de muncă inițial al apelantei, această schimbare vizând atât funcția, cât și drepturile salariale ale acesteia, sub acest aspect juridic și al consecințelor practice această decizie reprezintă un act unilateral al angajatorului prin care este modificată funcția deținută.

Apelanta a apreciat că intimatul pârât a abuzat de prerogativele sale prevăzute la articolul 40 din Codul muncii deoarece acestea trebuie exercitate cu bună credință și cu respectarea principiului consensualismului în cadrul raporturilor de muncă, în concret principiile menționate anterior nu permit modificarea unor elemente esențiale ale contractului individual de muncă decât cu acordul părților, în acest sens fiind și dispozițiile articolului 41 din Codul muncii.

S-a arătat că prin decizia contestată intimatul a încălcat și principiul simetriei de drept, al simetriei actelor juridice, în condițiile existenței unui acord prealabil între apelantă și pârât la momentul emiterii Deciziei nr. (...)/30.08.2019 de numire în funcția de conducere, iar acest acord ar fi trebuit să existe și la momentul întocmirii deciziei contestate în prezenta cauză, în condițiile în care prin aceasta din urmă a avut loc o modificare esențială a contractului individual de muncă sub două aspecte, respectiv funcția și cuantumul salariului.

În continuare s-a subliniat că în litigiile de muncă sarcina probei îi revine angajatorului conform articolului 272 din Codul muncii, însă aceasta din urmă nu a produs nicio probă din care să fi rezultat că s-ar fi justificat revocarea apelantei din funcția în care a fost numită, această decizie contestată fiind total arbitrară.

Apelanta a mai susținut că decizia a cărei anulare o solicită reprezintă în realitate o încetare abuzivă și discreționară a efectelor Deciziei nr. (...)/30.08.2019 care prevede expres în cuprinsul său că este valabilă până la ocuparea postului prin concurs, fiind astfel o măsură abuzivă și discreționară.

Deși decizia de numire în funcția de conducere nu are dată certă de încetare, apelanta a apreciat totuși că este pe durată determinată, angajatorul individualizând momentul încetării numirii ca fiind ocuparea postului prin concurs, termen acceptat de către apelantă prin executarea atribuțiilor specifice funcției de conducere.

În drept, apelanta, a invocat articolul 466 din Codul de procedură civilă și Legea nr. 53/2003.

În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosarul cauzei și a probei cu martori, respectiv audierea martorelor (M1) și (M2).

Prin întâmpinare intimatul, Spitalul (S), a solicitat respingerea apelului și menținerea în totalitate a sentinței atacate.

Ca temei legal al Deciziilor nr. (...)/06.01.2023 și 134/29.12.2017 intimatul a făcut trimitere la articolul 40 alineatul 1 literele a) - f) din Codul muncii, Legea cadru nr. 153/28.06.2017 și OMS nr. 1374/05.12.2016.

Raportat la Decizia nr. (...)/06.01.2023 s-a precizat faptul că nu s-a modificat unilateral contractul individual de muncă al reclamantei în sensul invocat de către aceasta deoarece a fost emisă în vederea revocării delegării atribuțiilor de coordonare dispuse suplimentar prin Decizia nr. (...)/30.08.2019.

În speță prin emiterea celor două dispoziții nu s-a modificat felul și locul muncii reclamantei, dovada fiind lipsa oricărui act adițional, conform celor susținute de către intimat.

Intimatul a invocat faptul că susținerea reclamantei că în speță este vorba de o modificare unilaterală a contractului individual de muncă al acesteia în sensul articolului 41 alineatul 3 nu poate fi primită, întrucât contractul individual de muncă al acesteia era și este în vigoare pentru funcția de asistent medical principal PL, la data emiterii celor două dispoziții, atât Decizia nr. (...)/30.08.2019 prin care au fost dispuse prin delegare atribuții de coordonare în cadrul secției de (...), cât și a emiterii Deciziei nr. (...)/06.01.2023 prin care au fost retrase aceste atribuții de coordonare delegate, contestatoarea ocupând aceeași funcție.

S-a învederat instanței de control judiciar că retragerea atribuțiilor de coordonare pe care le-a exercitat reclamanta nu au semnificația modificării unilaterale a contractului individual de muncă al acesteia, atât timp cât nu a fost angajată pe funcția de asistent medical coordonator, fiind prerogativa conducerii acordarea sau retragerea unor atribuții care nu sunt specifice funcțiilor existente în statul de funcții al unității, dar a căror îndeplinire este stric necesară pentru organizarea activității în cadrul spitalului.

S-a mai menționat că nici decizia prin care reclamanta a fost numită asistent coordonator și nici decizia prin care i s-au retras atribuțiile nu au schimbat felul muncii și nici locul muncii, reclamanta având doar atribuții suplimentare care ulterior i-au fost retrase, delegarea acestor atribuții de coordonare neavând la bază un act adițional, ci doar o dispoziție unilaterală a managerului, astfel aplicând principiul simetriei din punct de vedere juridic angajatorul care dispune delegarea are posibilitatea revocării unilaterale a acesteia.

Intimatul a mai solicitat și respingerea celui de-al doilea motiv de apel deoarece începând cu data de 09.01.2023 reclamanta nu a mai exercitat atribuții suplimentare, drepturile salariale fiind plătite pentru munca pe care o prestează salariatul.

În final intimatul a considerat că retragerea unor sarcini atribuite reclamantei prin emiterea Deciziei nr. (...)/06.01.2023 nu echivalează cu o sancționare disciplinară, astfel cum a susținut apelanta, nefiind astfel aplicabile prevederile articolelor 248 și 251 alineatul 1 din Codul muncii deoarece prin emiterea acestei decizii nu a intervenit o modificare a contractului de muncă, în sensul retrogradării, întrucât prin decizia legal emisă s-a revocat de către angajator delegarea atribuțiilor dispuse prin Decizia nr. (...)/30.08.2019, ca atare retragerea atribuțiilor de coordonare nu trebuie motivată, neconstituind o sancțiune în lumina articolului 248 alineatul 1 din Codul muncii, în acest condiții a fost considerat nerelevantă proba cu martori solicitată de către apelantă.

În drept, intimatul, a invocat articolul 40 alineatul 1 literele a) - f) din Codul muncii, Legea cadru nr. 153/28.06.2017 și OMS nr. 1374/05.12.2016.

Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel invocate, în lumina articolelor 476-478 Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

În esență apelanta reclamantă susține că în mod nelegal și netemeinic a fost respinsă de către instanța de fond cererea sa de anulare a Deciziei nr. (...) din 06.01.2023 în baza căreia au încetat efectele Deciziei nr. (...)/30.08.2019, privind exercitarea cu caracter temporar a unei funcții de conducere, dată de către managerul Spitalului (S), deși în accepțiunea acesteia decizia respectivă încalcă atât legislația muncii cât și Legea 153/2017, fiind o decizie arbitrară, care modifică unilateral contractul individual de muncă al apelantei atât sub aspectul muncii cât și a remunerației salariale, fără însă a i se solicita acordul expres pentru aceste modificări; încalcă principiul simetriei actelor juridice; nu conține un temei legal, reprezentând un adevărat abuz de drept și o încălcare a principiului bunei credințe protejat de art. 8 din Codul muncii.

Criticile formulate de apelantă sunt în totalitatea lor nefondate, pentru argumentele legale ce succed:

În fapt, așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamanta apelantă a fost numită temporar, fără examen sau concurs, pe funcția de asistentă șefă la Secția (...), până la ocuparea postului prin concurs, prin Decizia nr. (...)/30.08.2019 emisă de managerul instituției de la acea dată.

De la data numirii sale temporare pe funcția de conducere și până la data emiterii deciziei de revocare din funcție, Decizia nr. (...) din 06.01.2023, timp de peste 3 ani de zile unitatea sanitară nu a organizat concurs sau examen pentru funcția de conducere respectivă, intervenind ulterior și o schimbare la nivelul managerial al spitalului.

Așa cum legal și temeinic a reținut instanța de fond, faptul că o perioadă îndelungată de timp de mai mulți ani de zile, instituția angajatoare nu a organizat un concurs sau examen pentru ocuparea funcției de conducere respective, nu este în măsură să transforme numirea temporară într-o funcție de execuție într-o numire pe perioadă nedeterminată.

Dispozițiile legale corect invocate de instanța de fond, respectiv art. 31 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 precum și art. 41 alin. 2 și 3 din H.G nr.286/2011 cât și reglementarea ulterioară respectiv art. 13 din H.G. nr. 1336/2022 (care abrogă H.G nr. 286/2011) prevăd toate în mod neechivoc că promovarea personalului contractual în sectorul bugetar pe o funcție de conducere se face pe un post vacant cu respectarea prevederilor legale referitoare la ocuparea unui post vacant prin concurs sau examen.

Rezultă deci că numai ocuparea unei funcții de conducere prin concurs sau examen, organizat cu respectarea tuturor rigorilor legii, poate conferi celui care ocupă acest post stabilitate și siguranță pe postul ocupat.

În ceea ce privește însă exercitarea cu caracter temporar a unei funcții de conducere, așa cum prevede art. 30 alin. 1 din Legea 153/2017:

”1) Exercitarea cu caracter temporar a unei funcții de conducere se realizează prin numirea temporară a unei persoane angajate/numite care îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției de conducere și care nu a fost sancționată disciplinar, până la ocuparea prin concurs a postului, dacă în statute sau în legi speciale nu se prevede altfel.

(2) În perioada în care persoana angajată/numită exercită cu caracter temporar o funcție de conducere, aceasta beneficiază de drepturile salariale aferente funcției de conducere respective.”

Rezultă deci că spre deosebire de promovarea prin concurs sau examen pe o funcție de conducere vacantă, în sistemul bugetar exercitarea cu caracter temporar a unei funcții de conducere se face prin numire temporară.

Este adevărat că potrivit legii numirea temporară se face în principiu până la ocuparea funcției prin concurs sau examen, fiind necesară asigurarea continuității pe funcțiile de conducere.

Astfel, potrivit contractului individual de muncă al apelantei reclamante, aceasta este angajata intimatului Spitalul (S) pe funcția de execuție de asistent medical principal în cadrul Secției de (...) din anul 2019, cu un salariu aferent funcției de execuție ocupate, stabilit în condițiile Legii nr. 153/2017.

Aceste elemente esențiale ale contractului individual de muncă nu au suferit nici o modificare.

Însă ocuparea temporară a unei funcții de conducere, care presupune în mod evident și atribuții în plus aferente acestei funcții presupune în mod evident un acord expres al salariatului, care are posibilitatea de a-și evalua propriile calități și de a decide dacă dorește sau nu să ocupe o funcție de conducere.

Aferente acestor atribuții în plus, specifice funcției de conducere ocupate, legea reglementează în mod expres în art. 30 alin. 2 din Legea nr.153/2017 redat în cele de mai sus și o retribuție suplimentară, aferentă funcției de conducere respective, subliniind totodată în textul legii că această sumă suplimentară se plătește doar temporar atâta timp cât funcția de conducere este efectiv ocupată, așa cum este și firesc.

Odată ce persoana numită temporar revine pe funcția de execuție ea va fi remunerată potrivit acestei funcții, în condițiile legii și a contractului său de muncă, nemaiexistând nici o justificare pentru a primi o salarizare superioară aferentă unei funcții de conducere pe care nu o mai exercită.

Principiul simetriei actelor juridice a fost întrutotul respectat deoarece numirea temporară s-a produs prin decizia unilaterală a managerului unității, fără alte examinări sau condiționări prealabile.

În același sens și revocarea din funcția temporară s-a produs tot prin decizia unilaterală a managerului unității angajatoare.

Pe de altă parte, este greu de închipuit că salariatul care dorește să se mențină cât mai mult timp pe o funcție de conducere ocupată prin numire temporară, cu o remunerație superioară celei aferente funcției de execuție și care contestă decizia de revocare, și-ar da acordul la schimbarea din funcția de conducere, ceea ce înseamnă că în realitate se tinde la permanentizarea într-o funcție temporară, contrar dispozițiilor legale.

În ceea ce privește respectarea principiului bunei credințe, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 2 Cod civil, buna credință se prezumă până la proba contrarie.

Or, apelanta reclamantă nu a făcut dovada relei credințe a angajatorului său, care nu a făcut altceva decât să își exercite atribuțiile manageriale dispunând în condițiile legii și cu respectarea principiului simetriei actelor juridice emiterea unei decizii de revocare a unei alte decizii anterioare emise tot de managerul unității, prin care a numit-o în mod unilateral și temporar într-o funcție de conducere.

Desigur că pierderea unei funcții de conducere temporare presupune în mod implicit și diminuarea remunerației salariale cu acel procent aferent funcției, pe care nu o va mai exercita ca efect al revocării, dar nu trebuie uitat că numirea a intervenit prin act unilateral al managerului, la fel ca și revocarea din funcție și numai ocuparea funcției de conducere prin examen sau concurs și cu respectarea rigorilor legii, poate duce la o veritabilă promovare pe funcția de conducere în sensul legii și poate conferi stabilitate și siguranță celui care o ocupă.

În concret Decizia nr. (...) din 30.08.2019 (fila 28 vol.

I dosar de fond) prin care apelanta reclamantă a fost numită temporar în funcția de conducere, prin voința unilaterală a managerului unității medicale, se fundamentează pe art. 30 din Legea nr. 153 din 2017.

În același sens și în mod simetric și Decizia nr. (...) din 06.01.2023 (fila 8 vol.

I dosar de fond) prin care apelanta reclamantă a fost revocată din funcția de conducere, în care a fost numită temporar, dispunându-se încetarea cu data de 09.01.2023, prin voința unilaterală a managerului unității medicale, se fundamentează tot pe dispozițiile art. 30 din Legea nr. 153 din 2017.

Acest act normativ reglementează atât condițiile numirii temporare într-o funcție de conducere cât și faptul că doar pe durata exercitării acestei funcții de conducere, adică temporar, persoana care o ocupă beneficiază de o remunerație superioară, aferentă acestei funcții, ceea ce înseamnă per a contrario că odată revenită pe funcția de execuție ca urmare a încetării numirii, aceasta revine ex lege la salariul aferent funcției sale de execuție, cu privire la care are încheiat un contract individual de muncă cu unitatea sanitară, revenire pentru care nu este necesar un acord al angajatorului, pentru că ea operează în virtutea legii.

Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, reținând că toate criticile de nelegalitate și netemeinicie ale apelantei reclamante cu privire la sentința apelantă sunt nefondate, Curtea, în baza art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul civil formulat de către apelanta reclamantă (R) - având CNP (...), în contradictoriu cu intimatul pârât SPITALUL (S), împotriva Sentinței civile nr. (...)/LM/2023 din data de 28 aprilie 2023, pronunțată de Tribunalul (...).

În baza art. 453 alin. 1 Cod de procedură civilă, față de căderea în pretenții și culpa procesuală a apelantei, Curtea a respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel reprezentând onorariu avocat ales, dovedite prin chitanța și factura fiscală depusă la dosarul de apel.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Loreley Emese MIREA-GAJDO)