Curtea de Apel ORADEA · .

Decizie nr. 1472 din 19.12.2023

Instanță: Curtea de Apel ORADEA
Dosar: .
Obiect: Autoritate de lucru judecat. Prezumpția relativă în lipsa unor probe verosimile, pertinente și concludente în sens contrar. Acoperirea integrală a prejudiciului. Prejudiciul moral. Stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată
Soluție
Sursa: portal.just.ro

DREPT CIVIL. LITIGII DE MUNCĂ

Autoritate de lucru judecat. Prezumpția relativă în lipsa unor probe verosimile, pertinente și concludente în sens contrar. Acoperirea integrală a prejudiciului. Prejudiciul moral. Stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată

- art. 253 alin. 1 și 2, art. 272 art. 39 alin. 1 lit. a), art. 40 alin. 2 lit. c), art. 161, art. 166 cu aplicarea art. 112 și 113 din Codul muncii

- art. 249, art. 453 alin. 1 și art. 477 alin. 1 Cod de procedură civilă

- art. 1531 și art. 1535 Cod civil

Cu privire la limitele investirii, Curtea a reținut în prealabil că soluția instanței de fond cu privire la cererea de acordare a drepturilor salariale neachitate pentru perioada 03.09.2020 - 31.03.2021 în sumă de 9422 lei, a intrat în autoritate de lucru judecat prin neapelare, instanța de apel urmând a se pronunța în baza art. 477 alin. 1 Cod de procedură civilă doar cu privire la ceea ce s-a criticat în mod expres și implicit de către reclamant prin apelul formulat.

Legat de prima critică, Curtea a aplicat prezumpția relativă că angajatul a avut o înțelegere cu angajatorul de a presta activitate 8 ore/zi, potrivit regulii din materia dreptului muncii, așa cum este reglementat în art. 112 alin. 1 și 113 Codul muncii, în lipsa unor probe verosimile, pertinente și concludente în sens contrar, prezentate de intimata pârâtă în condițiile art. 272 Codul muncii și art. 249 Cod de procedură civilă.

Instanța a pornit de la prezumpția că timpul de lucru efectiv lucrat a fost cel reglementat de lege de 8 ore/zi.

Reclamantul a dovedit cu probe pertinente și concludente, respectiv înscrisuri relevante dar și martor, faptul că a prestat activitate în folosul și pe seama societății pârâte intimate în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, pe timpul normal de muncă de 8 ore/zi, respectiv 40 ore/săptămână, fără a i se achita salariul cuvenit, fiind îndreptățit la remunerația aferentă întregii activități desfășurate, respectiv la 13261 lei, pentru întreaga perioadă și nu doar pentru 1326 lei, aferentă unei cote de 10%, cum eronat a reținut instanța de fond.

Intimatul pârât deși a avut sarcina probei în condițiile art. 272 Codul muncii nu a dovedit faptul că în perioada respectivă reclamantul ar fi desfășurat activitatea doar pe timp parțial și nu pe 8 ore pe zi, potrivit regulii recunoscute și prezumate în dreptul muncii și stipulate expres și în contractul încheiat cu acesta ulterior.

Curtea a reținut și că intimatul pârât a dovedit o atitudine reprobabilă negând aspecte dovedite fără echivoc și depunând înscrisuri probatorii la care ulterior a renunțat în momentul în care reclamantul a contestat propria sa semnătură pe statele de plată aferente perioadei septembrie 2020 - martie 2021 (filele 141-142 încheiere de ședință și fila 146 - declarație de renunțare la înscrisuri – dosar de fond).

În drept Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 253 alin. 1 și 2, art. 39 alin. 1 lit. a), art. 40 alin. 2 lit. c), art. 161, art. 166 cu aplicarea art. 112 și 113 din Codul muncii care îl îndreptățesc pe salariat să primească despăgubiri aferente drepturilor salariale neachitate pentru munca prestată, chiar dacă în perioada respectivă nu exista un contract de muncă încheiat în formă scrisă, cu plata accesoriilor cuvenite și a contribuțiilor legale impuse angajatorului prin lege.

Nu au putut fi reținute susținerile intimatei potrivit cărora ar fi prematură obligarea sa la achitarea contribuțiilor cuvenite către bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor sociale și de sănătate pentru aceste salarii în condițiile în care s-a reținut deja de instanța de fond existența contractului de muncă între părți în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, ceea ce creează o obligație legală pentru angajator de a face plata cu caracter retroactiv a tuturor acestor contribuții tocmai pentru ca reclamantul apelant să poată beneficia de toate drepturile legale inclusiv pe viitor de dreptul la pensie aferent perioadei lucrate.

De asemenea, acoperirea integrală a prejudiciului în sensul de damnum emergens și lucrum cessans potrivit art. 1531 Cod civil, presupune actualizarea sumelor datorate și neachitate la termenele scadente ale fiecărei obligații a salariului atât cu indicele de inflație cât și cu dobânda legală aferentă, ce se datorează pentru sumele neachitate la termen de drept fără dovada unui prejudiciu în baza art. 1535 Cod civil sub forma unor daune moratorii.

În ceea ce privește cea de a doua critică din apel vizând respingerea daunelor morale solicitate, Curtea a reținut că acest capăt de cerere a fost în mod corect respins în condițiile în care reclamantul nu a adus probe suplimentare din care să rezulte în mod neechivoc o suferință morală superioară celei care rezultă în mod evident și implicit din inconvenientul neîncheierii unui contract de muncă pe o perioadă mai îndelungată de timp, suferință care a fost însă compensată prin acordarea unor despăgubiri aferente salariilor neachitate de fostul angajator.

Acordarea unor daune morale se fundamentează legal pe dispozițiile art. 253 alin. 1 Codul muncii și reprezintă compensații ce pot fi acordate salariatului numai atunci când se face dovada că, urmare comiterii unei fapte de către angajator, s-au cauzat suferințe psihice părții vătămate, or în cauză nu s-a dovedit că a existat o faptă ilicită care a produs o suferință morală salariatului, ce depășește consecințele unei supărări firești determinate de lipsa plății salariului la timp.

Prejudiciul moral, constă în consecințele negative morale suferite de salariat ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către angajator, având drept consecință lezarea onoarei a reputației salariatului, precum și alte suferințe de ordin psihic ce în mod legal pot fi compensate de către instanță însă numai dacă sunt dovedite, însă în speță apelantul reclamant nu le-a dovedit.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod de procedură civilă partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar potrivit alin. 2 din același text de lege când acțiunea este admisă doar în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Dispozițiile art. 453 Cod de procedură civilă așa cum au fost interpretate în jurisprudența obligatorie a ICCJ prin Decizia 59/2017 dată în mecanismul de pronunțare a unei hotărâri prealabile, dar și prin Decizia 19/2013 a ICCJ dată în RIL, instituie o răspundere delictuală de tip special fundamentată pe culpă procesuală.

Sintagma esențială din text –”partea care pierde procesul (453 Cod procedură civilă)” este sinonimă cu “partea care cade în pretenții (art. 274 vechiul Cod de procedură civilă) “aceasta fiind și concluzia la care ajunge ICCJ când pronunță H.P.-ul 59/2017 statuând că problema nu este nouă, deoarece textul nu s-a schimbat în esența lui, astfel încât întreaga jurisprudență anterioară este valabilă și aplicabilă în materie.

Răspunderea în cazul cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală dar și pe conduita părților. atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este „partea care pierde procesul”, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451 - 455 din Codul de procedură civilă), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă.

Rezultă deci, din interpretarea dispozițiilor legale incidente, că partea care pierde procesul și se află în culpă procesuală trebuie să achite cheltuielile de judecată părții care le-a câștigat.

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Decizia civilă nr. 1472 din 19 decembrie 2023

Prin Sentința civilă nr. (...)/LMA din data de 28 aprilie 2023, pronunțată în dosar nr. (...)/2021, Tribunalul (...) a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantului (R), CNP (...), cu domiciliul în (...), împotriva pârâtei (P) SRL, având CUI (...), J(...)/2018, cu sediul în (...), a constatat încheiat între reclamant în calitate de salariat, respectiv pârât, în calitate de angajator, pentru perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, contract individual de muncă valid, cu conținut identic contractului individual de muncă încheiat între părți și înregistrat sub nr. (...)/02.09.2020 în registrul general de evidență a salariaților și a obligat pârâta să plătească reclamantului: 1.326 lei salariu neachitat, aferent perioadei 15.10.2019 - 01.09.2020 și 9422 lei salariu neachitat, aferent perioadei 03.09.2020 - 31.03.2021.

A respins ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantului.

În considerentele sentinței instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În primul rând, s-a arătat că, din declarația martorului (M) audiat în cauză, coroborat cu copia filelor din registrul de control, depuse de firma (S) SRL (filele nr. 159 - 164 dosar) rezultă că reclamantul a condus autovehiculul firmei pârâte cu nr. de înmatriculare (...) de regulă alături de martor (de asemenea șofer) precum și singur, în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020.

Această activitate nu a putut fi calificată altfel de către instanța de fond, decât prestare de muncă pentru firma pârâtă (și) în perioada respectivă, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 57 alin. 2 din Codul muncii: „constatarea nulității contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor”, respectiv, cele ale alin. 5 din același articol: „persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu”.

Astfel, s-a apreciat că, deși munca s-a prestat, în lipsa unui contract individual de muncă nul pentru lipsa formei scrise (art. 16 alin. 1 din Codul muncii), se impune constatarea existenței raportului juridic de muncă (încheierea contractului de muncă) între reclamant (salariat) și pârâtă (angajatorul).

În privința drepturilor și obligațiilor reciproce din conținutul raportului juridic în discuție, în lipsă de alte probe concludente, în baza art. 329 din Codul de procedură civilă, instanța de fond a recurs la prezumția judiciară că, conținutul contractului – cu precizarea care urmează – este identic cu cel încheiat de părți, având nr. de înregistrare (...)/02.09.2020.

Pe de altă parte, în ceea ce privește orele de muncă efectiv prestate de reclamant în perioada în discuție, tot din declarația testimonială arătată, a rezultat că autovehiculul a fost condus doar în procent de 10% către pârât în perioada vizată.

Prin urmare, reținând o învoială a părților privind timpul de lucru și salarizarea aferentă, s-a concluzionat că ceea ce se cuvine reclamantului este doar 10% din salariul pretins de el pentru timpul de lucru integral al perioadei respective de timp, anume suma de 1.326 lei.

Față de pretenția pecuniară a reclamantului, constând în salariul neachitat aferent perioadei 03.09.2020 - 31.03.2021, instanța de fond a reținut existența contractului de muncă încheiat (existența creanței), respectiv nedovedirea plății salariului datorat reclamantului în baza acestui contract (stingerea creanței), astfel încât a admis acest capăt de cerere.

Totodată, s-a menționat că nu a fost probat un prejudiciu moral care să justifice acordarea daunelor morale pretinse.

Pe de altă parte, s-a precizat că problema obligării angajatorului la plata din salariul brut a contribuțiilor aferente diferitelor bugete publice (C.A.S., etc.) se ridică abia în măsura în care, deși se plătește salariul net, sumele respective nu sunt virate automat către respectivele bugete.

În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului 408 lei cheltuieli de judecată, respectiv, a obligat reclamantul să plătească pârâtei 1.990 lei cheltuieli de judecată și a compensat cheltuielile de judecată, în urma căreia a obligat reclamantul să plătească pârâtei 1.528 lei cheltuieli de judecată.

Asistenții judiciari, participând la deliberare cu vot consultativ, au exprimat aceeași opinie profesională în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul (R), prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Apelantul a considerat că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor legale în materie, respectiv articolele 39 alineatul 1 litera a) și 40 alineatul 2 litera c) din Legea nr. 53/2003 și articolele 166 alineatele 1 și 4 și 253 alineatul 1 din Codul muncii.

În continuare s-a susținut că soluția instanței de fond este urmarea unei interpretări deficitare și eronate a probelor administrate în cauză, cu precădere a declarației martorului (M).

Apelantul a mai arătat că instanța de fond nu a dat valoarea probatorie cuvenită înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, care, coroborate cu celelalte probe, atestă în mod incontestabil faptul că în perioada cuprinsă între 15 octombrie 2019 - 01 septembrie 2020 a muncit în cadrul societății pârâte în calitate de șofer TIR, fără a exista un contract de muncă încheiat în sensul celor prevăzute de articolul 16 din Codul muncii și fără a fi achitate drepturile salariale.

S-a învederat că trimiterea instanței de fond la o pretinsă învoială a părților privind timpul de lucru și salarizarea aferentă, în procent de doar 10% din salariul cuvenit, nu are niciun suport probator, nu a fost invocată de către intimată prin apărările formulate și nici nu există vreo dovadă care să confirme simpla supoziție.

Raportat la proba testimonială, apelantul a apreciat că se confundă activitatea desfășurată de martor pe perioada de un an și jumătate în care i-a fost repartizat autocamionul (x) cu perioada de muncă desfășurată de către apelant, fără a se avea în vedere că și apelantul, începând cu data de 11.12.2019, avea repartizat autocamionul (y) pe care și-a desfășurat activitatea în paralel (nu împreună) cu martorul până la data de 31.03.2021 când și-a prezentat demisia.

Astfel apelantul a subliniat că ambii erau angajații pârâtei, desfășurând activitate de transport internațional fiecare pe autocamionul repartizat de angajator, respectiv martorul pe autocamionul (x), iar apelantul pe autocamionul (y).

Singura perioadă în care apelantul și-a desfășurat activitatea împreună cu martorul a fost de 2 luni cuprinsă între 15 octombrie 2019 – 10 decembrie 2019 și 18 decembrie 2019 – 02 ianuarie 2020 când la cererea angajatorului au transportat marfă în Italia cu autocamionul (...), conform celor invocate de către apelant.

În ceea ce privește daunele morale solicitate s-a făcut trimitere la articolul 253 alineatul 1 Codul muncii, articol ce a fost redat la fila 5 dosar apel.

În continuare apelantul a subliniat că daunele solicitate sunt destinate a compensa pecuniar suferințele psihice ca urmare a faptei prejudiciabile săvârșită de către intimata pârâtă care nu a procedat la încheierea contractului de muncă astfel atât el, cât și întreaga sa familie au fost privați de dreptul la asistență medicală gratuită, fiind nevoit să plătească consultațiile medicale ori de câte ori a fost nevoie.

Tot raportat la acest motiv de apel, apelantul a învederat instanței de control judiciar că pentru a-și întreține familia a fost nevoit să se împrumute de la rude și prieteni, fapt care în mod evident i-a creat o stare de disconfort psihic, dar și umilință, iar pe fondul amânării plății salariului un disconfort material și o stare de nesiguranță în ceea ce privește restituirea datoriilor.

Despre soluția în ceea ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligat în primă instanță, apelantul a apreciat că este netemeinică având în vedere că instanța nu a prezentat niciun argument rezonabil în sprijinul acestei soluții, după cum nu a prezentat niciun argument rezonabil care să sprijine compensarea vădit disproporționată între suma de 408 lei la care a fost obligată pârâta în favoarea apelantului și suma de 1990 pusă în favoarea pârâtei.

În drept, apelantul, a invocat articolul 470 și următoarele Cod de procedură civilă.

În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și proba testimonială.

Prin întâmpinare intimata S.C. (P) S.R.L., a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.

Pentru început, raportat la apelul formulat, intimata a solicitat instanței să constate că apelantul a înțeles să limiteze efectul devolutiv al apelului la soluțiile din dispozitivul hotărârii apelate prin care au fost soluționate petitele nr. 2 și nr. 4 din acțiunea introductivă, precum și în ceea ce privește soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată, prin urmare, nefiind apelate soluțiile pronunțate cu privire la petitele nr. 1 și nr. 3 din cererea de chemare în judecată, acestea au dobândit autoritate de lucru judecat.

Apoi s-a arătat că vehiculul cu numărul de înmatriculare (x) a fost predat în cursul anului 2019 numitului (M) în calitate de șofer angajat pentru desfășurarea activității, iar aceasta din urmă în calitate de martor în prezenta cauză a precizat prin depoziția sa că din anul 2019 timp de un an și jumătate el a avut în dotare mașina respectivă, iar reclamantul doar l-a însoțit cu titlu de perioadă de probă în deplasări externe, fiind vorba de 3 - 4 curse ceea ce înseamnă aproximativ 3 - 4 săptămâni în total din perioada invocată de către reclamant.

S-a apreciat că în mod temeinic și legal, în baza probatoriului administrat în cauză, prima instanță, pentru pretențiile reclamantului ce vizează perioada 15 octombrie 2019 - 01 septembrie 2020, a statuat că în ceea ce privește orele de muncă efectiv prestate de către reclamant în perioada anterior precizată din declarația martorului rezultă că autovehiculul pe care reclamantul susține că a prestat activitate a fost condus doar în procent de 10% de către aceasta, prin urmare în raport de timpul de lucru considerat ca fiind dovedit și salarizarea aferentă ce se cuvine este tot de 10% din salariul pretins.

Astfel s-a considerat că susținerea apelantului potrivit căreia instanța de fond a interpretat în mod eronat probatoriul administrat în cauză nu este fondată, aceasta fiind în concordanță cu cele declarate de către martor, cât și cu susținerile reclamantului chiar din cererea sa de chemare în judecată.

Raportat la plata contribuțiilor cuvenite către bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor sociale și de sănătate, această cerere este prematur formulată în condițiile în care astfel cum temeinic și legal a reținut și prima instanță, problema obligării angajatorului la plata din salariul brut a contribuțiilor aferente diferitelor bugete publice se ridică abia în măsura în care deși se plătește salariul net, sumele respective nu sunt virate automat către respectivele bugete.

În ceea ce privește daunele morale, intimata a subliniat că, pentru a fi acordate, acestea trebuie dovedite prin orice mijloc de probă, deoarece prin derogare de la regula general instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de către reclamant este în sarcina acestuia, acordarea daunelor morale neputând interveni automat, ci trebuie să își găsească un suport probator, iar neplata salariului pentru o anumită perioadă nu este suficientă prin ea însăși pentru a se concluziona că au fost produse consecințe vătămătoare de natura celor invocate de către reclamant.

S-a mai menționat că antrenarea răspunderii angajatorului potrivit articolului 253 alineatul 1 din Codul muncii pentru prejudiciile materiale sau morale cauzate salariaților săi presupune întrunirea cumulativă a anumitor condiții, redate la fila 13 dosar apel, însă reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiții prevăzute de lege pentru a putea fi angajată răspunderea civilă a intimatei pentru daune morale, iar astfel s-a solicitat respingerea acestei cereri a reclamantului apelant ca fiind nefondată.

Raportat la cheltuielile de judecată s-a susținut că, având în vedere că atât reclamantul, cât și pârâta au solicitat cheltuieli de judecată, iar admiterea parțială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părți, soluția pronunțată de către prima instanță este temeinică și legală, fiind compensate solicitările admise până la concurența celei mai mici.

În drept, intimata, a invocat articolele 205, 4711 alineatul 3 și art. 453 din Codul de procedură civilă și dispozițiile legale la care s-a făcut trimitere în cuprinsul întâmpinării.

În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și orice alte probe a căror utilitate ar rezulta din dezbateri.

Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel invocate, în lumina articolelor 476-478 Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

În esență apelantul reclamant contestă hotărârea instanței de fond sub aspectul cuantumului drepturilor bănești acordate prin sentința apelantă, pentru perioada 15.10.2019 - 01.09.2020 când a prestat activitate fără a i se încheia un contract individual de muncă, apreciind că reținerea instanței de fond în sensul că a prestat activitate doar în procent de 10% este netemeinică și nu ține de cont de toată perioada lucrată, instanța de fond limitându-se a-și fundamenta hotărârea pe declarația unui sigur martor, fără a analiza înscrisurile relevante depuse la dosarul cauzei și care îl îndreptățesc la plata întregii sume solicitate în cadrului primului petit al cererii.

De asemenea s-a apreciat ca fiind netemeinică și soluția de respingere a daunelor morale solicitate, cât și soluția de acordare doar în parte a cheltuielilor de judecată și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată față de partea adversă, care a căzut în pretenții.

Cu privire la limitele investirii Curtea a reținut în prealabil că soluția instanței de fond cu privire la cererea de acordare a drepturilor salariale neachitate pentru perioada 03.09.2020 - 31.03.2021 în sumă de 9422 lei, a intrat în autoritate de lucru judecat prin neapelare, instanța de apel urmând a se pronunța în baza art. 477 alin. 1 Cod de procedură civilă doar cu privire la ceea ce s-a criticat în mod expres și implicit de către reclamant prin apelul formulat.

Legat de prima critică, Curtea a reținut că instanța de fond a reținut ca fiind dovedită împrejurarea că reclamantul a prestat muncă în calitate de șofer în cadrul societății pârâte (P) SRL, în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, fără a i se încheia un contract individual de muncă, astfel încât este îndreptățit la o remunerație, pe care a raportat-o la salariul acordat ulterior reclamantului prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr. (...)/02.09.2020 dar a apreciat, potrivit unei probe testimoniale administrate în dosar, că orele efectiv lucrate în această perioadă au fost de 10%, acordând drepturi salariale reduse în sumă de 1326 lei proporțional cu acest procent.

Criticile apelantului reclamant în sensul că instanța de fond a redus în mod nejustificat timpul efectiv lucrat la 10% pe baza unei singure probe testimoniale, ignorând alte probe relevante, în special înscrisuri depuse la dosar, se dovedesc a fi întemeiate.

Nu pot fi reținute apărările intimatei pârâte în sensul că reclamantul ar fi solicitat instanței acordarea drepturilor bănești pentru perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, când nu i s-a încheiat un contract individual de muncă, doar pentru activitatea de șofer prestată conducând TIR-ul cu numărul de înmatriculare (...), nu și pentru restul activităților lucrative prestate în perioada respectivă.

Drepturile bănești aferente salariului se datorează pentru toată perioada lucrată iar din primele două petite ale cererii de chemare în judecată rezultă clar că reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că a prestat activitate în cadrul societății pârâte în calitate de șofer de TIR în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, fără a i se încheia un contract individual de muncă și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 13261 lei, cu titlu de drepturi salariale, pentru aceeași perioadă lucrată.

Rezultă astfel cu claritate atât din petit cât și din cuantumul sumei solicitate că s-a investit instanța cu plata aferentă timpului normal de muncă de 8 ore zilnic, adică în procent de 100%.

Faptul că în motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul, făcând trimitere la probe, susține că pe cardul tahograf este înregistrat ca prestând activitate pe TIR-ul înmatriculat cu nr. (...), nu este în măsură să restrângă investirea instanței doar la perioada lucrată pe acest TIR, aprecierile intimatei în acest sens fiind vădit eronate.

În consecință este firesc și legal ca reclamantul apelant să beneficieze de despăgubiri bănești aferente drepturilor salariale pentru toată activitatea prestată în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020.

Mai mult, odată dovedită prestarea activității de către reclamant în cadrul societății pârâte pe o perioadă de aproape un an de zile fără contract de muncă încheiat în formă scrisă, perioadă urmată de încheierea unui contract individual de muncă din 01.09.2020, pentru timpul normal de muncă de 8 ore/zi, s-a reținut că în acest caz operează o prezumpție relativă că și pentru prima perioadă pentru care nu există un act scris voința părților a fost aceea ca reclamantul apelant să presteze activitate pentru timpul normal de muncă de 8 ore pe zi,.

Astfel, Curtea a aplicat prezumpția relativă că angajatul a avut o înțelegere cu angajatorul de a presta activitate 8 ore/zi, potrivit regulii din materia dreptului muncii, așa cum este reglementat în art. 112 alin. 1 și 113 Codul muncii, în lipsa unor probe verosimile, pertinente și concludente în sens contrar, prezentate de intimata pârâtă în condițiile art. 272 Codul muncii și art. 249 Cod de procedură civilă.

Sunt aspecte necontestate în apel, în lipsa unei căi de atac a pârâtei, faptul că reclamantul a prestat activitate fără a i se plăti drepturile salariale cuvenite, în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020 și fără a i se încheia un contract individual de muncă, precum și faptul că raportarea la drepturile bănești aferente salariului, pentru această perioadă trebuie să se facă, în lipsa altor elemente relevante probatorii, la contractul individual de muncă înregistrat sub nr. (...)/02.09.2020 (filele 54-57 dosar de fond) al reclamantului în baza căruia a prestat societății pârâte aceeași activitate de șofer autocamion, pe o durată de 8 ore/zi, 40 ore/săptămână, pentru un salariu de bază lunar brut de 2230 lei.

De altfel este evident și faptul că salariul lunar datorat reclamantului pentru 8 ore lucrate pe zi, respectiv 40 ore/săptămână, nu ar putea fi coborât sub minimumul pe economie fără încălcarea legii.

În consecință, singurul aspect litigios cu privire la acest prim capăt de cerere vizează timpul efectiv lucrat de reclamant în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, când nu i s-a încheiat un contract individual de muncă.

Așa cum s-a reținut în cele de mai sus în acest caz instanța a pornit de la prezumpția că timpul de lucru efectiv lucrat a fost cel reglementat de lege de 8 ore/zi.

Instanța de fond a reținut însă, în baza declarației martorului (M) (declarația de la fila 175 dosar de fond), că acesta ar fi condus autovehiculul doar în procent de 10% în perioada vizată, acordându-i-se drepturile doar în acest procent.

Într-adevăr martorul (M) a declarat în fața instanței de fond că el a fost cel care l-a dus pe reclamant la firma pârâtă și împreună cu acesta a făcut câteva deplasări comune cu camionul, deplasări ce au avut loc cu cunoștința firmei pârâte.

De asemenea martorul a arătat că în ceea ce privește camionul cu număr de înmatriculare (...) cu cap tractor și semiremorcă (...), cursele externe au fost efectuate în procent de 90% de martor și în procent de 10% de reclamantul apelant.

Martorul a arătat că activitatea sa nu este legată de un singur camion existând și situații în care a condus și alte autocamioane.

Așa cum susține însă apelantul reclamant în cererea de apel, în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, în care nu a avut încheiat un contract individual de muncă, activitatea nu s-a limitat doar la a conduce camionul cu număr de înmatriculare (...) cu cap tractor și semiremorcă (...), ci a condus și alte autocamioane în cursele sale externe, aspecte dovedite cu înscrisurile de la dosar.

În concret acesta arată că numai două luni și 15 zile a lucrat împreună cu martorul (M), conducând autocamionul cu număr de înmatriculare (x), însă ulterior din 11.12.2019, i-a fost repartizat autocamionul cu număr de înmatriculare (y), cu care a efectuat transporturi internaționale și în perioada 03.01.2019 - 31.03.2021, aspecte dovedite cu actele de la dosar.

Într-adevăr, din înregistrările aparatului Tahograf, concretizate în înscrisurile depuse la dosarul de fond de reclamant (filele 8-25) rezultă că apelantul reclamant a condus în perioada 16.10.2019 - 09.12.2019, în mod constant aproape zilnic autocamionul cu număr de înmatriculare (...), însă ulterior, în perioada 10.12.2019 - 30.04.2020 apare cu aceeași constanță aproape zilnică conducând succesiv și alte autocamioane, respectiv cele cu număr de înmatriculare (y) și cele cu număr de înmatriculare (z) și (w) (potrivit înscrisurilor de la filele 14-24 dosar de fond).

Aceste înscrisuri se coroborează și cu filele din registrul de control autovehicul depuse de (S) SRL, înscrierile de la punctele 50, 94 și 80, din care rezultă că apelantul reclamant a desfășurat activitate de șofer de TIR în folosul societății pârâte, cu autocamionul cu număr de înmatriculare (...), în datele de 29.10.2019, 07.11.2019 și 09.12.2019 (filele 159-164 dosar de fond).

Astfel rezultă că acesta s-a prezentat la societatea (S) SRL în zilele indicate în registrul de control autovehicule, a încărcat marfă în numele și pe seama societății pârâte, urmând ca aceasta să fie transportată în Italia din dispoziția aceleiași societăți.

În acest contest, Curtea a reținut că reclamantul a dovedit cu probe pertinente și concludente, respectiv înscrisuri relevante dar și martor, faptul că a prestat activitate în folosul și pe seama societății pârâte intimate (P) SRL, în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, pe timpul normal de muncă de 8 ore/zi, respectiv 40 ore/săptămână, fără a i se achita salariul cuvenit, fiind îndreptățit la remunerația aferentă întregii activități desfășurate, respectiv la 13261 lei, pentru întreaga perioadă și nu doar pentru 1326 lei, aferentă unei cote de 10%, cum eronat a reținut instanța de fond.

Față de probele evidente cu înscrisuri și martori administrate în cauză la cererea reclamantului, apar ca lipsite în mod vădit de onestitate susținerile angajatorului în sensul că acesta nu a permis vreunui alt șofer să desfășoare activitate pe vehiculele sale, reclamantul neavând acordul și încuviințarea sa pentru a conduce autocamioanele în cursele externe pe care apărea în tahografele societății și în registrele de control ale societăților de la care intimata ridica marfă pentru a fi transportată.

Esențial este însă faptul că angajatorul intimat deși avea sarcina probei, nu a adus nici o probă care să contrazică aspectele susținute și dovedite de reclamant și nici măcar nu a susținut că acesta ar fi desfășurat activitate doar parțial în proporție de 10%, cum a reținut în mod total eronat, cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond.

Mai mult, Curtea a reținut că intimatul pârât a dovedit o atitudine reprobabilă negând aspecte dovedite fără echivoc și depunând înscrisuri probatorii la care ulterior a renunțat în momentul în care reclamantul a contestat propria sa semnătură pe statele de plată aferente perioadei septembrie 2020 - martie 2021 (filele 141-142 încheiere de ședință și fila 146 - declarație de renunțare la înscrisuri – dosar de fond).

În consecință reclamantul apelant este îndreptățit a fi despăgubit în mod integral în condițiile art. 253 alin. 1 Codul muncii, urmând ca pârâta să fie obligată față de acesta la plata sumei de 13261 lei net, reprezentând drepturi salariale datorate pe perioada 15 octombrie 2019 - 1 septembrie 2020, cu actualizarea creanței cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărei prestații periodice până la data plății efective, precum și la plata contribuțiilor cuvenite către bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor sociale și de sănătate pentru aceste salarii.

Mai mult este evident și faptul că reclamantul avea sau trebuia să aibă cunoștință de faptul că în perioada 15.10.2019 - 01.09.2020, nu avea un contract de muncă încheiat în formă scrisă atâta timp cât nu a susținut că ar fi semnat vreun contract individual de muncă pentru perioada respectivă, astfel încât situația juridică defavorabilă îi era sau trebuia să îi fie cunoscută, dar a decis benevol continuarea activității lucrative în aceste condiții, sperând că situația se va remedia, ceea ce s-a și întâmplat deoarece din 2 septembrie 2020 i-a fost încheiat un contract individual de muncă.

Simpla neplată a salariului pe perioada în care apelantul reclamant nu a beneficiat de un contract de muncă efectiv, nu îl îndreptățește implicit la acordarea unor daune morale, pe lângă despăgubirile reprezentând drepturi salariale care i s-au acordat deja, cu actualizările aferente.

Deși susține că în perioada respectivă a fost supus unui stres continuu și a beneficiat de asistență medicală contra cost atât apelantul cât și familia sa, acesta nu depune nici un fel de înscrisuri probatorii în acest sens care să facă dovada clară a afectării sănătății sale cât și a familiei în acest interval de timp, pe fondul lipsei contractului de muncă, astfel încât aceste afirmații au rămas simple susțineri nedovedite.

Curtea a reținut că acordarea unor daune morale se fundamentează legal pe dispozițiile art. 253 alin. 1 Codul muncii și reprezintă compensații ce pot fi acordate salariatului numai atunci când se face dovada că, urmare comiterii unei fapte de către angajator, s-au cauzat suferințe psihice părții vătămate, or în cauză nu s-a dovedit că a existat o faptă ilicită care a produs o suferință morală salariatului, ce depășește consecințele unei supărări firești determinate de lipsa plății salariului la timp.

Cea de a treia critică a apelantului vizează modul de soluționare de instanța de fond a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, invocându-se faptul că soluția de compensare a acestor cheltuieli urmată de obligarea reclamantului la plata sumei de 1528 lei față de pârât este netemeinică în condițiile în care partea care a avut câștig de cauză este reclamantul și a dovedit cu înscrisuri cheltuielile de judecată, instanța de fond neprezentând nici un argument rezonabil pentru soluția de compensare și de obligare a sa la cheltuieli față de pârât.

Analizând aceste critici Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod de procedură civilă partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar potrivit alin. 2 din același text de lege când acțiunea este admisă doar în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Răspunderea în cazul cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală dar și pe conduita părților.

Arată astfel Înalta Curte în considerentele Deciziei 59/2017, următoarele;

„82.

Cea de-a treia observație pornește chiar de la conținutul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă care, doar într-o terminologie nouă, consacră, întocmai ca și art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plății cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din Codul de procedură civilă.

83.

Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este „partea care pierde procesul”, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451 - 455 din Codul de procedură civilă), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă.”

Rezultă deci din interpretarea dispozițiilor legale incidente că partea care pierde procesul și se află în culpă procesuală trebuie să achite cheltuielile de judecată părții care le-a câștigat.

În speță este evident că pârâtul intimat a pierdut procesul și se află în culpă procesuală, urmând a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Este adevărat că acțiunea reclamantului este admisă doar în parte, în urma modificării soluției instanței de fond potrivit prezentei decizii primele două petite vizând salariul aferent perioadei 15.10.2019 - 1.09.2020 cât timp nu a existat un contract de muncă scris, se vor admite în totalitate, rămâne admis și cel de al treilea capăt de cerere pentru suma de 9422 lei așa cum a dispus instanța de fond.

Singurul capăt de cerere respins este cel vizând daunele morale solicitate, pentru care se vor reduce proporțional cheltuielile de judecată ale reclamantului.

În mod total eronat, cu aplicarea greșită a art. 453 Cod de procedură civilă a acordat instanța de fond cheltuieli chiar mai mari pârâtului care a căzut în pretenții și se află în culpă procesuale, mai mult acesta nu a formulat o cerere reconvențională care să fie admisă chiar și în parte, pentru a se putea aplica instituția compensării chiar și în parte a cheltuielilor de judecată.

Pârâtul intimat a pierdut procesul se află în culpă procesuală astfel încât nu este îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată proprii însă nu va fi obligat la plata acestora în întregime doar în parte, instanța ținând cont de împrejurarea că petitul reclamantului vizând daunele morale a fost respins.

Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, Curtea în baza art. 480 alin. 2 Cod de procedură civilă, a admis ca fondat, apelul civil formulat de către de apelantul reclamant (R), în contradictoriu cu intimatul pârât (P) SRL, împotriva Sentinței civile nr. (...)/LMA din data de 28 aprilie 2023, pronunțată de Tribunalul (...), pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâta angajatoare la plata către reclamantul (R) a sumei de 13261 lei net, reprezentând drepturi salariale datorate pe perioada 15 octombrie 2019 - 1 septembrie 2020, cu actualizarea creanței cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărei prestații periodice până la data plății efective, precum și la plata contribuțiilor cuvenite către bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor sociale și de sănătate pentru aceste salarii.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în fond și a respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată în fond.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate ce nu contravin prezentei decizii.

În baza art.453 alin 1 Cod de procedură civilă față de căderea în pretenții și culpa procesuală a intimatei, Curtea a obligat-o la plata către apelant a sumei de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, dovedite cu chitanța depusă în original în termen legal la dosarul cauzei de avocat (...) în ședința publică din 05.12.2023.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Loreley Emese MIREA-GAJDO)