Decizie nr. 418 din 22.09.2023

DREPT ADMINISTRATIV FISCAL

Recurs. Comunicarea actelor administrativ fiscale

- art. 47 Cod procedura fiscală

În cazul în care comunicarea la domiciliul fiscal prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, ori comunicarea prin mijloace electronice nu este posibilă (în speță, din cauza lipsei opțiunii reclamantului pentru acest mijloc de comunicare), organul fiscal va realiza comunicarea prin publicitate, prin publicarea unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului/plătitorului, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective.

În speță, modalitatea comunicării prin publicitate nu a fost folosită în mod abuziv, cât timp s-a încercat comunicarea directă, prin poștă, la domiciliul fiscal al reclamantei.

Reclamanta nu a anunțat schimbarea domiciliului său fiscal și își invocă propria culpă în apărarea sa, susținând că nu a luat cunoștință de actele administrative fiscale, întrucât și-a schimbat domiciliul, fără însă să aducă acest fapt la cunoștința organelor fiscale, contrar unei minime diligențe în îndeplinirea obligațiilor legale.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 418 din 22 septembrie 2023

Prin Sentința nr. (...) din 08.03.2023, Tribunalul (...) a admis cererea de repunere în termenul de contestare a actelor administrativ-fiscale contestate în prezenta cauză, cerere formulată de reclamanta (R).

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta (R), în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...) și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) – Comisia de Analiză a Soluționării Contestațiilor și, în consecință, a dispus:

A anulat Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. (...)2/30.04.2020 și nr. (...)9/28.05.2021, precum și a actelor de executare subsecvente, ca nelegale.

A anulat Decizia nr. (...)8/26.11.2021, emisă de pârâta DGRFP (...) – Comisia de Analiză a Soluționării Contestației, pe seama reclamantei, prin care a fost respinsă contestația formulată de aceasta împotriva actelor contestate în prezenta cauză.

A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, prin acțiunea formulată de reclamanta (R), în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), Comisia de Analiză a Soluționării Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), a solicitat repunerea acesteia în termen în ce privește dreptul de a contesta Deciziile de angajare a răspunderii solidare, anularea Deciziei nr. (...)8 din 26.11.2021 pronunțată de intimata Comisia de Analiză a Soluționării Contestațiilor împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare, prin care a fost respinsă Contestația formulată sub nr. (...)90/14.10.2021, anularea Deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. (...)92/30.04.2020 și nr. (...)19/28.05.2021, precum șl a tuturor actelor de executare ulterioare.

Instanța a constatat că reclamanta s-a adresat cu o contestație prealabilă pârâtei, la data de 04.10.2021, solicitând anularea deciziilor contestate (filele 12-18), pentru motivele expuse și în cererea de chemare în judecată, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. (...)8/26.11.2021 (filele 19-24), în principal ca tardivă, fiind respinsă cererea de repunere în termenul de contestație formulată de reclamantă.

În prezenta cauză, instanța a deliberat cu prioritate asupra cererii de repunere în termenul de contestare a actelor administrativ fiscale formulată de reclamantă, în temeiul art. 268 din Legea nr. 207/2015, apreciind că excepția tardivității invocată de pârâtă prin întâmpinare este o apărare de fond care poate fi soluționată doar odată cu acesta, după administrarea probațiunii propuse de reclamantă.

Astfel, în ce privește cererea de repunere în termenul de contestare a actelor administrativ-fiscale, respectiv a Deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. (...)92/30.04.2020 și nr. (...)19/28.05.2021, precum și actelor de executare subsecvente, în temeiul dispozițiile art. 186 noul Cod de procedură civilă, instanța a constatat că nedepunerea în termen a Contestației se datorează unor motive temeinic justificate, astfel încât cererea de repunere în termenul de formulare a contestației apare drept justificată.

Din înscrisurile de la dosar depuse de reclamantă, în ce privește modul și locul de comunicare a deciziilor de angajare a răspunderii solidare, instanța a constatat că întreaga corespondență care privea societatea SC (S) SRL, administrată de reclamantă din data de 16.12.2005, până la data de 09.07.2019 a fost comunicată conform art. 47 din Legea nr. 207/2015 reclamantei prin poștă cu scrisoare recomandată, la domiciliul acesteia, declarat conform informațiilor din baza de date FISCNET, respectiv la adresa din localitatea (L), str. (E), nr. (n), Bl. (B), Ap. (xx), județul (...).

Corespondența a făcut însă obiectul returului poștal (cu mențiunea „expirat termen de păstrare”) fiind comunicată prin publicitate pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice în data de 15.10.2020.

Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. (...)9/28.05.2021 a fost comunicată în conformitate cu art. 47 din Legea nr.207/2015, privind Codul de procedură fiscală, reclamantei (R), prin poștă cu scrisoare recomandată, (la domiciliul declarat conform informațiilor din baza de date FISCNET, respectiv la adresa: localitatea (L), str. (E), nr. (n), Bl. (B), Ap. (xx), județul (...).

Și în acest caz corespondența a făcut însă obiectul returului poștal (cu mențiunea ,,expirat termen de păstrare”) fiind comunicată prin publicitate pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice în data de 15.07.2021, toate aceste aspecte fiind susținute de reclamată și confirmate de pârâte prin întâmpinare.

Întrucât din susținerile reclamantei, probate cu înscrisuri a reieșit că în perioada 2009-2019 aceasta nu a condus societatea pe care o administra, neparticipând în niciun fel în administrarea acesteia, atribuție care a fost delegată altei persoane, fiind în cea mai mare parte plecată din țară la muncă, iar în perioadele în care s-a aflat în România a locuit la altă adresă decât cea arătată mai sus, la care a avut loc comunicarea deciziilor contestate, așa cum de altfel reiese și din dovezile de comunicare aflate la dosar (filele 67-68), depuse de pârâtă odată cu întâmpinarea.

În vederea clarificării acestor aspecte, instanța a procedat la administrarea probei testimoniale, aspectele susținute de reclamantă fiind confirmate prin depoziția martorei (M) (fila 133), în sensul că în perioada 2009-2019, reclamanta nu a condus și nici nu a participat la administrarea SC (S) SRL, fiind în cea mai mare parte plecată din țară la muncă în Germania și Elveția.

De asemenea, aceasta nu mai locuiește de câțiva ani la fosta adresă de domiciliu din (L), str. (E) nr. (n), bl. (B), ap. (xx), în puținele perioade în care a fost în România, locuind la alte adrese.

De asemenea, din declarația martorei reiese că reclamanta a aflat despre datoriile la fisc doar în urmă cu 2-3 ani, când a cerut sfatul martorei în legătură cu deschiderea procedurii insolvenței la societatea SC (S) SRL, având în vedere datoriile la stat și faptul că societatea nu fusese administrată corespunzător de către persoana desemnată de reclamantă, dar că acest demers nu a fost finalizat, întrucât nu erau întrunite condițiile legale pentru declanșarea procedurii insolvenței.

Având în vedere că reclamanta nu și-a înregistrat domiciliile sau reședințele ulterioare din țară, la administrația locală, pârâta comunicându-i corespondența la ultima adresă cunoscută, reclamanta nu a luat la cunoștință despre emiterea deciziilor contestate în prezenta cauză.

În acest context, instanța a apreciat, văzând prevederile art. 186 Cod procedură civilă, privind condițiile de repunere în termenul procedural, că în cauză au existat motive temeinic justificate datorită cărora reclamanta a fost împiedicată să ia cunoștință despre actele emise de pârâtă și să exercite căile de atac prevăzute de lege în cazul în care există motive de contestație.

De altfel, față de probațiunea administrată, apar verosimile susținerile reclamantei în sensul că aceasta a aflat despre emiterea acestora doar întâmplător, după comunicarea acestora către împuternicita sa, ca urmare a solicitării de comunicare a Titlurilor executorii cuprinse în Certificatului de atestare fiscala din 27.07.2021.

În condițiile în care nu s-a ocupat personal de administrarea societății și nu a cunoscut debitele acesteia, reclamanta nu a putut formula cereri și contestații în legătură cu aceste debite.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că cele două decizii de atragere a răspunderii solidare a reclamantei pentru datoriile societății sunt nelegale, motiv pentru care au fost anulate, împreună cu actele de executare subsecvente.

Legiuitorul nu a definit și nici nu a prevăzut indicii care ar putea contura noțiunea de „rea credință”, condiție sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare.

De aceea, este rolul instanțelor de judecată de a stabili, de la caz la caz, dacă prin probele oferite de organele fiscale se poate stabili indubitabil existența unei legături de cauzalitate între atitudinea culpabilă a persoanei față de care s-a dispus atragerea răspunderii solidare și starea de insolvabilitate a societății.

Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1587/2014 din Dosar nr. 770/54/2012, „ ... pentru a interveni răspunderea solidară, cu caracter special, este necesar a fi îndeplinite condițiile cumulative generale, ale răspunderii civile privind existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, precum și existența unei forme de vinovăție ....

Din analiza normei legale incidente se desprinde concluzia că pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în calitate de asociat și administrator la SC (S) SRL, organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar.

Or, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul motivelor de recurs, se observă că nu se indică în concret și nu se dovedește implicarea intimatei-reclamante în ajungerea în stare de insolvabilitate a societății.

Mai mult, motivele de recurs formulate de recurentă descriu situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității SC (S) SRL și fapta intimatei-reclamante ...”.

În speță, singurele elemente invocate de către inspectorii fiscali în susținerea deciziei de atragere a răspunderii solidare a reclamantei față de datoriile SC (S) SRL, nu sunt în măsură să contureze condiția relei credințe a reclamantei în provocarea stării de insolvabilitate a societății.

Mai mult, această urmare nici măcar nu este afirmată.

Raționamentul organului fiscal este liniar în sensul unei răspunderi obiective, formale, grefată exclusiv pe neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței sau determinarea nedeclarării sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale cu rea credință, condiții prevăzute expres de art. 25 din Legea nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare.

Ori, instanța a reținut că această răspundere nu este obiectivă, ci se bazează pe culpă în forma specială a intenției (reaua credință) și presupune urmărirea și obținerea unui rezultat concretizat prin nerealizarea semnificativă a creanței fiscale tocmai în legătură de cauzalitate directă cu conduita administratorului.

Astfel, în ceea ce privește atragerea răspunderii solidare prin Decizia nr. (...)92/30.04.2020, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. c) din Legea 207/2015, instanța a apreciat că aceasta este nelegală, nefiind dovedită reaua-credință a reclamantei în îndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței.

În ceea ce privește obligația de a solicita instanței deschiderea procedurii insolvenței, după cum s-a reținut mai sus, anterior anului 2019, aceasta nu a avut cunoștință nici de existența obligațiilor fiscale neachitate și nici de raportul dintre activul și pasivul societății, respectiv despre insolvabilitatea societății.

La data la care reclamanta a luat cunoștință despre starea societății din punct de vedere fiscal, respectiv în vara anului 2019, prevederile art. 5 alin. 1 pct. 72 din Legea 85/2014, dispoziții legale aplicabile în acel moment, veneau în contradicție cu obligația stabilită de art. 66 din Legea 85/2014, respectiv nu permiteau introducerea cererii de deschidere a procedurilor de insolvență de către debitor în cazul în care creanțele bugetare sunt mai mari de 50% din totalul creanțelor debitorului.

În aceste condiții, instanța a apreciat că nu se poate reține culpa sau intenția reclamantei pentru nerespectarea obligației de a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru (S) SRL, respectiv nu i se poate imputa că, cu rea-credință nu și-ar fi îndeplinit această obligație legală, fiind practic în imposibilitate legală de a cere insolvența societății, sens în care atragerea răspunderii solidare a reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. c) din Legea 207/2015, apare nejustificată.

În ceea ce privește atragerea răspunderii solidare prin Decizia nr. (...)92/30.04.2020, precum și prin Decizia nr. (...)19/28.05.2021, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. d) din Legea 207/2015, instanța a apreciat că și aceasta este nelegală, nefiind dovedită reaua-credință a reclamantei în a determina nedeclararea și neplata la scadență a obligațiilor fiscale.

Instanța a reținut relevant în acest sens că întrucât în perioada cuprinsă între anii 2009- 2019, reclamanta nu a desfășurat activități și nici nu a administrat în fapt societatea (S) SRL, deținând doar formal funcția de administrator, întreaga activitate a societății fiind condusă în fapt de dl. (A), nu a cunoscut modul de gestionare a activităților societății, nu a cunoscut nici dacă au fost depuse declarațiile fiscale și nici dacă societatea avea, obligații fiscale scadente neachitate.

În aceste condiții, instanța a apreciat că și dacă ar putea fi reținută o culpă a reclamantei în omisiunea de a verifica modul în care societatea este administrată de persoana delegată, nu se poate reține intenția acesteia, formă de vinovăție pe care o implică în mod necesar reaua-credință, respectiv prevederea și urmărirea rezultatului prejudiciabil pentru societatea administrată și, implicit, prejudicierea bugetului statului.

În acest context, instanța a apreciat că nu pot fi primite apărările pârâtei din întâmpinare, în sensul că reclamanta avea obligația, în calitate de administrator al societății, să se intereseze de situația fiscală a acesteia, întrucât chiar pârâta arată că la data de 25.05.2009, reclamanta a fost revocată din funcția sa de administrator și nu mai avea aceste obligații legale, neputându-i fi imputată omisiunea sa de a acționa în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, dacă aceasta exista, instanței competente pentru deschiderea acestei proceduri.

Împrejurarea că reclamanta nu a declarat obligațiile fiscale ale societății, reprezentând TVA și impozit pe profit nu este în măsură, în opinia instanței, așa cum susține pârâta prin întâmpinare, să demonstreze reaua-credință a reclamantei în scopul sustragerii de la plata datoriilor pentru considerentele expuse.

Din textele legale incidente, respectiv art. 12 alin. 4 și art. 25 alin. 2 lit. c) și d), precum și art. 73 alin. 2, rezultă fără echivoc că angajarea răspunderii administratorului este condiționată de dovedirea de către organul fiscal a încălcării cu rea-credință a obligațiilor privind solicitarea deschiderii procedurii insolvenței, respectiv a determinării, cu rea-credință, a nedeclarării/neplății obligațiilor fiscale.

Simpla constatare a stării de fapt, așa cum se regăsește textual în deciziile contestate, nu reprezintă o dovedire a determinării cu rea-credință a faptei, fie ea nedeclarare și/sau neplată a obligațiilor fiscale fie nesolicitarea deschiderii procedurii insolvenței.

Mai mult, instanța a apreciat pertinente susținerile reclamantei în sensul că dispozițiile art. 12 alin. 4 instituie prezumția de bună-credință a contribuabilului, corelativ cu obligația organului fiscal de a dovedi contrariul, iar dovedirea contrariului nu este similară cu constatarea unei stări de fapt.

Astfel, față de prezumția bunei-credințe a contribuabilului, organul fiscal nu poate trece peste această prezumție printr-o simplă constatare a unei stări de fapt iar pentru angajarea răspunderii solidare, legiuitorul stabilește ca și condiție esențială dovedirea de către organul fiscal a relei-credințe manifestate de către administratorul care a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale debitorului declarat insolvabil.

În doctrină și în practica judiciară se apreciază că reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea unui rezultat negativ și urmărirea obținerii acestuia prin acțiuni sau inacțiuni.

În același timp, conform dispozițiilor art. 73 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, organul fiscal are obligația de a motiva actele administrative fiscale emise, în baza unor probe și/sau constatări proprii.

Așadar, revine organului fiscal emitent obligația, ca, în temeiul art. 25 și în cadrul procedurii prevăzute de Ordinul Președintelui ANAF nr. 127 din 2014, să demonstreze reaua-credință a administratorului în urma analizei concrete a acțiunilor acestuia, săvârșite în mod expres pentru a produce insolvabilitatea societății debitoare, ceea ce în cazul în speță nu s-a întâmplat.

Mai mult, limitarea organului fiscal la a cuprinde în Decizia de angajare a răspunderii solidare (...)92/30.04.2020, pag. 4, alin 2 și 3, a unor simple afirmații de genul „Stabilirea obligațiilor de plată în sumă de 111.916 lei, ..., înseamnă în fapt, reaua-credință a administratorului” și „Fapta fostului administrator de a nu declara obligațiile fiscale .... demonstrează reaua-credință a acestuia în ce privește nedeclararea obligațiilor în scopul de a se sustrage de la plata datoriilor” nu reprezintă o dovadă în sensul răsturnării prezumției legale de bună-credință, ci reprezintă doar descrierea stării de fapt constatată.

Similare sunt și concluziile cuprinse în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. (...)19/28.05.2021, pag. 4 alin. 5, „Stabilirea obligațiilor de plată în sumă de 231.739 lei, (reprezentând debit TVA) conform Deciziei de impunere nr.

F-(...)-(...)39/04.06.2020, emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală (...), înseamnă în fapt reaua-credință a fostului administrator al societății, d-na (R)”.

Practica aproape unanimă a instanțelor de contencios fiscal este în sensul de a reține că în condițiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenția administratorului de a se sustrage obligațiilor de plată, nu se poate prezuma că acesta a acționat cu rea-credință.

Simpla constatare a unor obligații fiscale în sarcina contribuabilului nu implică automat și reaua-credință, fiind necesar sa fie indicate de organul fiscal probele concrete identificate, directe sau indirecte, din care să rezulte atitudinea subiectivă a administratorului societății.

Din această perspectivă, instanța a apreciat, în acord cu practica judiciară, că organului fiscal îi revine sarcina răsturnării, prin argumente concrete a prezumției legale de bună-credință, în caz contrar actele administrativ-fiscale fiind nule, cum este cazul în speța pendinte.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate, și pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate de reclamanta (R).

În motivare, recurenta a arătat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material, instanța de judecată încălcând prevederile legale ale art. 25 alin. 2 lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, arată că organul fiscal a întreprins toate investigațiile legale în legătură cu adresa domiciliului reclamatei (R).

Conform informațiilor din baza de date FISCNET, reclamanta (R) figurează cu domiciliul la adresa din localitatea (L), str. (E), nr. (n), Bl. (B), Ap. (xx), județul (...).

Conform răspunsului nr.

REG DEX (...)/16.10.2018, primit de la Inspectoratul de Poliție Județean (...), reclamanta (R) era înregistrată în evidențele Inspectoratului cu ultimul domiciliu în localitatea (L), str. (E), nr. (n), Bl. (B), Ap. (xx), județul (...), fără reședința declarata.

Astfel, toate adresele care au fost emise înainte de emiterea Deciziilor de angajare a răspunderii solidare, precum și Deciziile de angajare a răspunderii solidare nr. (...)2/30.04.2020 și nr. (...)9/28.05.2021 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), au fost comunicate la singura adresă din evidențele instituțiilor statului la care figura domiciliul reclamantei (R).

Conform art. 47 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedura fiscală, în cazul în care corespondența a făcut obiectul returului poștal, aceasta trebuie comunicată prin publicitate.

Astfel, toate adresele, respectiv deciziile de angajare a răspunderii solidare, au fost comunicate reclamantei (R) și prin publicitate pe site-ul Ministerului Finanțelor.

Totodată, conform art. 73 alin (1) lit. c) și e) din Legea nr. 31/1990, reclamanta (R) în calitate de administrator și asociat din data de 16.12.2005 până în data de 09.07.2019 la societatea SC (S) SRL, CUI (...), era răspunzătoare solidar față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare și materiale pe care legea și actul constitutiv le impun.

Răspunderea administratorului este angajată în orice situație în care acesta a nesocotit contractul de mandat sau o dispoziție legală.

Potrivit art. 1480 alin. (1) din Codul civil răspunderea administratorului implică diligența unui bun proprietar pe care trebuie să o depună în îndeplinirea mandatului său, respectiv de a îndeplini actele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății.

Astfel, și dacă ocazional a venit în țară, 10 ani este o perioadă foarte lungă, în care avea obligația și posibilitatea să se intereseze despre situația fiscală a societății SC (S) SRL, și să întreprindă demersurile legale de actualizare a informațiilor fiscale, având cunoștință de faptul că este administrator la această societate.

Instanța de judecată încalcă prevederile legale ale art. 25 alin.2 lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reținând în mod eronat faptul că, „nefiind dovedită reaua-credință a reclamantei în îndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței în ceea ce privește obligația de a solicita instanței deschiderea procedurii insolvenței, după cum s-a reținut mai sus, anterior anului 2019, aceasta nu a avut cunoștință nici de existența obligațiilor fiscale neachitate și nici de raportul dintre activul și pasivul societății, respectiv despre insolvabilitatea societății.

La data la care reclamanta a luat cunoștință despre starea societății din punct de vedere fiscal, respectiv în vara anului 2019, prevederile art. 5 alin. 1 pct. 72 din Legea 85/2014, dispoziții legale aplicabile în acel moment, veneau în contradicție cu obligația stabilită de art. 66 din Legea 85/2014, respectiv nu permiteau introducerea cererii de deschidere a procedurilor de insolvență de către debitor în cazul în care creanțele bugetare sunt mai mari de 50% din totalul creanțelor debitorului”.

Or, prevederile art. 5 alin. 1 pct. 72 din Legea 85/2014 stipulează că „introducerea cererii de deschidere a procedurilor de insolvență de către debitor în cazul în care creanțele bugetare sunt mai mari de 50% din totalul creanțelor debitorului, au fost dispuse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 840 din 02.10.2018”.

Societatea SC (S) SRL, 1a data de 09.07.2019, dată la care reclamanta (R) este revocată din funcția de administrator, figurează cu obligații față de bugetul general consolidat în sumă de 1.222.127 lei, cu termenele de plată aferente perioadei: 25.05.2009 - 20.05.2019, ceea ce prezumă insolvența acesteia pentru neplata după 60 zile de la scadența datoriilor.

De asemenea, societatea SC (S) SRL a înregistrat obligații fiscale restante scadente încă din data de 25.05.2009, înainte de intrarea în vigoare a prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 88/2018.

Conform fișei pe plătitor, ultima plată efectuată de către societate la bugetul general consolidat este în data 25.01.2018 cu O.P. nr. 1/102 în suma de 1.000 lei.

Astfel, reclamanta (R) avea obligația în calitate de administrator la societatea SC (S) SRL să se intereseze de situația fiscală a societății, respectiv de faptul că societatea înregistra obligații fiscale restante de plată scadente încă din data de 25.05.2009. obligații care la data revocării din funcția sa de administrator erau în sumă de 1.222.127 lei, și astfel societatea aflându-se în incapacitate de plată, era obligată să solicite în baza Legii 85/2014, la Tribunalul (...) deschiderea procedurii de insolvență, înainte de aplicarea prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 88/2018.

Faptul că reclamanta (R), în calitate de administrator al societății SC (S) SRL, nu s-a interesat despre situația fiscală a societății, timp de 10 ani (25.05.2009 - 20.05.2019) perioadă în care societatea înregistra obligații restante datorate bugetului general consolidat, relevă reaua credință a acesteia de a nu solicita deschiderea procedurii insolvenței conform Legii 85/2014, societatea fiind în incapacitate de plată.

De asemenea, instanța de fond, încalcă prevederile legale ale art. 25 alin. 2 lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, considerând, în mod greșit, că „limitarea organului fiscal la a cuprinde în Decizia de angajare a răspunderii solidare (...)92/30,04.2020, pag. 4, alin 2 și 3, a unor simple afirmații de genul „Stabilirea obligaților de plată în sumă de 111.916 lei, ... înseamnă în fapt, reaua-credință a administratorului și „Fapta fostului administrator de a nu declara obligațiile fiscale .... demonstrează reaua-credință a acestuia în ce privește nedeclararea obligațiilor în scopul de a se sustrage de la plata datoriilor” nu reprezintă o dovadă în sensul răsturnării prezumției legale de bună-credință, ci reprezintă doar descrierea stării de fapt constatată.”

Or, potrivit înregistrării în vectorul fiscal, pentru perioada în care administratorul societății a fost reclamanta (R), societatea SC (S) SRL nu figurează cu toate declarațiile depuse la organul fiscal, respectiv: Decontul 300 TVA pentru perioada iulie 2018; Declarația 100 cu impozit pe veniturile microîntreprinderilor, pentru perioada decembrie 2018 - martie 2019; Declarația 112, cu impozit pe veniturile din salarii și contribuții salariate pentru perioada octombrie 2018 - decembrie 2018 - ianuarie 2019, octombrie 2019 - martie 2020.

Stabilirea obligațiilor de plată în sumă de 111.916 lei (reprezentând impozit pe veniturile microîntreprinderilor, impozit pe veniturile din salarii și contribuții salariate), conform deciziilor de impunere din oficiu nr. (...)3/14.03.2019, (...)6/14.03.2019, (...)73/04.06.2019, (...)4/04.06,2019, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), înseamnă în fapt, reaua - credință a fostului administrator al societății, reclamanta (R), privind nedeclararea la scadență a obligațiilor fiscale ale societății SC (S) SRL la organul fiscal.

Din cele prezentate mai sus rezultă că reclamanta (R), fost administrator al societății SC (S) SRL, nu a depus la organul fiscal Declarațiile fiscale D100, D112, D300, pentru societatea SC (S) SRL, aferente perioadei de administrare.

De asemenea, arată recurenta că obligațiile stabilite de către Activitatea de Inspecție Fiscală (...) societății SC (S) SRL prin Decizia de impunere nr.

F-(...)-(...)39/04.06.2020, în sumă de 231.769 lei, sunt aferente perioadei: Trim.

I și II 2017 și Trim.

III 2018, perioadă în care societatea era administrată de către reclamanta (R).

Stabilirea obligațiilor fiscale, de plată în sumă de 231.739 lei (reprezentând debit TVA) conform Deciziei de impunere nr.

F-(...)-(...)39/04.06.2020, emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală (...), înseamnă că fostul administrator al societății, reclamanta (R), nu a declarat corect obligațiile fiscale ale societății SC (S) SRL, la organul fiscal, faptă ce se încadrează în prevederile art. 25, alin. 2, lit. d), din Legea nr. 207/2015.

Precizează recurenta faptul că, deși, reclamanta (R) susține că nu s-a ocupat efectiv de administrarea societății SC (S) SRL, persoana care este trecută pe Deconturile de TVA D300, Declarațiile Informative D394, Bilanțurile contabile, depuse de către societate la organul fiscal, este (R) - administrator.

Având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 82/1991, neținerea contabilității în mod corect, nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență, care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect ce ar permite administratorului să ia masurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații.

În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, care constă în datoriile societății către creditori.

Prin săvârșirea cu vinovăție de către administrator a faptelor analizate mai sus, în patrimoniul societății debitoare s-a cauzat un prejudiciu evident, reprezentat de cuantumul datoriilor acumulate de către debitoare.

Obligația conducerii și organizării evidenței contabile, în conformitate cu prevederile Legii 82/1991, revine administratorului statutar.

Neținerea unei evidențe contabile în conformitate cu prevederile legale, nu reprezintă în principiu activități direct producătoare de prejudiciu, însă ele pot favoriza starea de insolvabilitate prin ascunderea unor active sau prin plata cu întârziere a unor creanțe, ceea ce generează dobânzi și penalități de întârziere, mărind pasivul societății.

Organul fiscal apreciază că societatea nu poate funcționa viabil, în condițiile în care administratorii săi manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condiției minime pentru funcționarea societății, în sensul că nu au ținut o contabilitate conform prevederilor legale.

Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se prezumă, atâta timp cât există încetarea de plăți. De altfel, administratorul societății avea posibilitatea de a răsturna aceasta prezumție, însă nu au făcut-o.

Raportul de cauzalitate intre neținerea contabilității în conformitate cu legea și prejudiciul cauzat societății debitoare, este de ordinul evidenței, întrucât nu se poate urmări situația intrărilor și ieșirilor din patrimoniul societății.

Daca evidența contabilă era ținută conform prevederilor legale, s-ar fi cunoscut starea în care se afla patrimoniul societății debitoare.

Reclamanta (R) nu a fost împiedicată în niciun fel să-și îndeplinească obligațiile ce îi reveneau pe linia respectării obligațiilor contabile/fiscale ale societății.

Toate aceste aspecte duc la înlăturarea prezumției de bună credință în ceea ce o privește pe administratoare.

Prin urmare, dat fiind, pe de o parte, existența elementului nedeclarării/neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale societății și, pe de altă parte, reaua-credință a administratorului/reclamant în acest sens, în mod corect a fost dispusă atragerea răspunderii solidare de către organul fiscal competent.

Totodată, în cuprinsul Deciziilor de angajare a răspunderi solidare nu este menționată data de 25.05.2009, ca fiind data la care reclamanta a fost revocată din funcția sa de administrator al societății SC (S) SRL.

Data revocării din funcția de administrator al societății SC (S) SRL este data de 09.07.2019.

Potrivit informațiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...) doar la data de 09.07.2019 încetează calitatea de administrator a reclamantei (R), iar calitatea de asociat încetează abia la data de 03.11.2021.

De aici rezultă faptul că reclamanta (R) avea posibilitatea să solicite revocarea din funcția sa de administrator la SC (S) SRL și numirea ca și administrator al societății pe dl. (A), încă din anul 2009 și nu la data de 09.07.2019, când societatea figura cu obligații fiscale de plată în sumă totală de 1.535.892 lei.

Astfel, reaua credința rezultă din același comportamentul fiscal al reclamantei (R) de a nu declara obligațiile fiscale ale societății, cu scopul de a se sustrage de la plata datoriilor, faptă ce se încadrează în art. 25 alin. 2 lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Susține recurenta că instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a dispus obligarea sa la plata în favoarea reclamantului a sumei de 150 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Conform art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli, ori în contextul celor prezentate mai sus, nu se justifică obligarea instituției la cheltuieli de judecată.

În drept, recurenta a invocat art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă și art. 20 pct. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare, intimata (R) a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.

În motivare, arată intimata că, în fapt, după anii 2008-2009, deși a rămas administrator al societății în mod formal, în realitate nu a mai desfășurat activități comerciale prin intermediul SC (S) SRL, întreaga activitate fiind desfășurată și coordonată de dl. (A).

Practic nu a avut nicio cunoștință despre modul în care se desfășoară activitatea și, implicit, nici despre modul în care sunt gestionate obligațiile fiscale ale societății.

În toată această perioadă a fost asigurată de dl. (A) că situația societății (S) SRL este în regulă din toate punctele de vedere.

Prin prisma dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. c) din Legea 207/2015, privind obligația de a solicita instanței deschiderea procedurii insolvenței, intimata subliniază că anterior anului 2019 nu a avut cunoștință nici de existența obligațiilor fiscale neachitate și nici de raportul dintre activul și pasivul societății, respectiv despre insolvabilitatea societății.

Imediat ce a aflat despre datoriile fiscale ale societății a contactat un practician în insolvență pentru a deschide procedurile de insolvență, care însă i-a comunicat că în conformitate cu dispozițiile legii insolvenței din acel moment, debitoarea nu poate solicita deschiderea procedurii în cazul în care obligațiile fiscale sunt mai mari de 50% din totalul obligațiilor societății.

Ca atare, la momentul în care a cunoscut situația fiscală a societății, respectiv în vara anului 2019, prevederile art. 5 alin. 1 pct. 72 din Legea 85/2014, dispoziții legale aplicabile în acel moment, veneau în contradicție cu obligația stabilită de art. 66 din Legea 85/2014, respectiv nu permiteau introducerea cererii de deschidere a procedurilor de insolvență de către debitor în cazul în care creanțele bugetare sunt mai mari de 50% din totalul creanțelor debitorului.

Față de starea de fapt descrisă mai sus, intimata susține că nu este vinovată pentru nerespectarea obligației de a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru (S) SRL, respectiv nu i se poate imputa că, cu rea-credință nu și-ar fi îndeplinit această obligație legală, fiind chiar interzisă prin lege solicitarea deschiderii procedurii insolvenței de către debitor în cazul în care creanțele bugetare sunt mai mari de 50% din totalul creanțelor debitorului, sens în care atragerea răspunderii sale solidare în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. c) din Legea 207/2015 este nelegală.

Apoi, tot nelegală este și atragerea răspunderii prin Decizia nr. (...)92/30.04.2020, precum și prin Decizia nr, (...)19/28,05.2021, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. d) din Legea 207/2015, nefiind dovedit făptui că, cu rea-credință ar fi determinat nedeclararea și neplata la scadență a obligațiilor fiscale.

Menționează intimata că a învederat instanței de fond faptul că AJFP (...), prin Serviciul Colectare Executare Silită P.J., a procedat la emiterea celor două Decizii de angajare a răspunderii sale solidare, cu ignorarea dispozițiilor legale aplicabile fără a proba condiția obligatorie pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv săvârșirea faptelor cu rea-credință.

Analizând textele legale incidente, respectiv art. 12 alin. 4 și art. 25 alin. 2 lit. c) și d), precum și art. 73 alin. 2, concluzia este cât se poate de clară și neechivocă: angajarea răspunderii administratorului este condiționată de dovedirea de către organul fiscal a încălcării cu rea-credință a obligațiilor privind solicitarea deschiderii procedurii insolvenței, respectiv a determinării, cu rea-credință, a nedeclarării/neplății obligațiilor fiscale.

Simpla constatare a stării de fapt, așa cum se regăsește textual în Deciziile contestate nu reprezintă o dovedire a determinării cu rea-credință a faptei, fie ea nedeclarare și/sau neplată a obligațiilor fiscale, fie nesolicitarea deschiderii procedurii insolvenței.

Raportat la dispozițiile legale incidente, fiind instituită prezumția bunei-credințe a contribuabilului, organul fiscal nu poate trece peste această prezumție printr-o simplă constatare a unei stări de fapt.

Pentru angajarea răspunderii solidare, legiuitorul stabilește ca și condiție esențială dovedirea de către organul fiscal a relei-credințe manifestate de către administratorul care a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale debitorului declarat insolvabil.

Reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea unui rezultat negativ și urmărirea obținerii acestuia prin acțiuni sau inacțiuni.

În același timp, conform dispozițiilor art. 73 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, organul fiscal are obligația de a motiva actele administrative fiscale emise, în baza unor probe și/sau constatări proprii.

Așadar, revine organului fiscal emitent obligația, ca, în temeiul art. 25 și în cadrul procedurii prevăzute de Ordinul Președintelui ANAF nr. 127 din 2014, să demonstreze reaua- credință a administratorului în urma analizei concrete a acțiunilor acestuia, săvârșite în mod expres pentru a produce insolvabilitatea societății debitoare.

Reaua-credință a administratorului presupune existența vinovăției acestuia sub forma intenției directe sau indirecte, atitudine subiectivă care înseamnă că administratorul prevede rezultatul conduitei sale, pe care îl urmărește sau cel puțin îl acceptă.

În speță, intimata susține că, raportat la starea de fapt, respectiv la faptul că nu a urmărit activitatea societății al cărui administrator formal era, neasigurându-se astfel de respectarea obligațiilor legale, i se poate reține doar o vinovăție sub forma culpei, nicidecum sub forma intenției, directe sau indirecte, condiție a relei-credințe.

Evident, limitarea organului fiscal la a cuprinde în Decizia de angajare a răspunderii solidare (...)92/30.04.2020, pag. 4, alin 2 și 3, a unor simple afirmații de genul „Stabilirea obligațiilor de plată în sumă de 111.916 lei, ..., înseamnă în fapt, reaua-credință a administratorului” și „Fapta fostului administrator de a nu declara obligațiile fiscale ... demonstrează reaua-credință a acestuia în ce privește nedeclararea obligațiilor în scopul de a se sustrage de la plata datoriilor” nu reprezintă o dovadă în sensul răsturnării prezumției legale de bună-credință, ci reprezintă doar descrierea stării de fapt constatate.

Similare sunt și concluziile cuprinse în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. (...)19/28.05.2021, pag. 4 alin. 5, „Stabilirea obligațiilor de plată în sumă de 231.739 lei, (reprezentând debit TVA) conform Deciziei de impunere nr.

F-(...)-(...)39/04.06.2020, emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală (...), înseamnă în fapt reaua-credință a fostului administrator al societății, d-na (R)”.

Nu în ultimul rând, practica deja aproape unanimă a instanțelor de contencios fiscal este în sensul de a reține că în condițiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenția administratorului de a se sustrage obligațiilor de plată, nu se poate prezuma că acesta a acționat cu rea-credință.

De asemenea, se reține de către instanțele de judecată că reaua-credință a administratorului presupune existența vinovăției acestuia sub forma intenției directe sau indirecte, atitudine subiectivă care înseamnă că administratorul prevede rezultatul conduitei sale, pe care îl urmărește sau cel puțin îl acceptă.

Simpla constatare a unor obligații fiscale în sarcina contribuabilului nu implică automat și reaua-credință, fiind necesar să fie indicate de organul fiscal probele concrete identificate, directe sau indirecte, din care să rezulte atitudinea subiectivă a administratorului societății.

În concluzie, practica judiciară statuează că organului fiscal îi revine sarcina răsturnării, prin argumente concrete a prezumției legale de bună-credință, în caz contrar actele administrativ-fiscale fiind nule.

Analizând sentința recurată, raportat la probele administrate și la textele legale incidente, aceasta este legală și temeinică, în acord cu practica judiciară.

Pentru a pronunța această soluție, în lumina Deciziei nr. 1.587/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 770/54/2012, instanța a reținut că pentru a interveni răspunderea solidară, organului fiscal îi revine obligația de a dovedi modalitatea prin care asociatul sau administratorul a provocat starea de insolvență și reaua-credință, în concret, cu care acesta a acționat.

În speță, instanța de fond a apreciat că simplele constatări afirmate de organul fiscal în susținerea celor două decizii nu sunt în măsură să dovedească reaua-credință a reclamantei.

În mod corect a apreciat că raționamentul organului fiscal a fost unul formal, bazat pe o răspundere obiectivă, limitat la constatarea neîndeplinirii unor obligații legale.

Concret, raportat la angajarea răspunderii solidare în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. c) din Legea 207/2015, instanța de fond a reținut corect că nu a fost dovedită reaua-credință a reclamantei în îndeplinirea obligației dea cere deschiderea procedurii insolvenței.

Mai arată intimata că, în baza probelor administrate, instanța a constatat că anterior anului 2019 nu a avut cunoștință de existența obligațiilor fiscale și insolvabilitatea societății, iar în momentul în care a aflat situația fiscală a societății, Legea 85/2014 interzicea expres cererea debitorului în cazul în care creanțele bugetare depășeau 50% din totalul creanțelor societății, situație în care se afla societatea (S) SRL.

A concluzionat deci corect instanța de fond că nu doar că nu i se putea reține reaua-credință ci mai mult, era chiar în imposibilitatea de a cere deschiderea procedurii, sens în care atragerea răspunderii sale solidare era nejustificată și deci nelegală.

Și în ce privește angajarea răspunderii în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. d) din Legea 207/2015, instanța de fond a reținut nelegalitatea Deciziilor, constatând nedovedirea în concret a relei credințe.

Învederează intimata că, plecând de la starea de fapt, respectiv de la faptul că în realitate nu a administrat societatea (S) SRL, în perioada 2009-2019, implicit necunoscând situația fiscală a societății, instanța a apreciat că și dacă această necunoaștere a stării de fapt i-ar fi imputabilă, totuși nu se poate reține vinovăția sa sub forma intenției, formă a vinovăției în cazul relei-credințe.

Prin raportare la dispozițiile art. 12 alin. 4 și art. 25 alin. 2 lit. c) și d) precum și la cele ale art. 73 alin. 2 din Legea 207/2015, instanța de fond a concluzionat că angajarea răspunderii solidare a administratorului este condiționată de dovedirea de către organul fiscal a încălcării cu rea-credință a obligațiilor privind solicitarea deschiderii procedurii insolvenței și respectiv a determinării, cu rea-credință, a nedeclarării sau neplății obligațiilor fiscale.

Organul fiscal nu poate trece peste prezumția legală de bună-credință a contribuabilului prin simple constatări ale unor stări de fapt, constatarea unei stări de fapt nefiind similară cu răsturnarea prezumției de bună-credință prin dovedirea contrariului.

De asemenea instanța de fond și-a întemeiat concluziile și pe doctrina și practica judiciară care apreciază că reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea și urmărirea unui rezultat negativ prin acțiuni sau inacțiuni concrete ce trebuie argumentate și dovedite de organul fiscal prin probe concrete.

Prin motivarea recursului, invocând motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta își menține poziția avută la emiterea Deciziilor atacate și își reia practic argumentele dezvoltate prin întâmpinarea depusă la fond.

Astfel, recurenta dovedește încă odată că nu înțelege sensul sintagmei „cu rea credință” și sensul ideii de prezumție de nevinovăție ce poate fi răsturnată doar prin probe nu și prin constatări a unor stări de fapt, inserate de legiuitor în Codul de procedură fiscală.

Tot la fel cum nu înțelege că reaua-credință presupune o vinovăție sub forma intenției.

Cu privire la critica recurentei referitoare că a încălcat obligația de a supraveghea activitatea societății și de a se interesa de starea acesteia chiar dacă nu s-a ocupat de conducerea societății, intimata învederează că în ciuda aparenței, nesupravegherea activității societății și necunoașterea situației fiscale a acesteia îi poate fi imputată doar sub forma de vinovăție a culpei, însă nicidecum ca o vinovăție sub forma intenției.

Dovada greșitei înțelegeri a legii de către recurentă este concluzia argumentării privind temeinicia, în opinia sa, a aplicării art. 25 alin. 2 lit. c), aflată la pagina 4 alin. 2 din recurs, în care aceasta arată „Faptul că reclamanta (R), în calitate de administrator al (S) SRL nu s-a informat despre situația fiscală a societății timp de 10 ani .... este reaua-credință a acesteia ....”

Prin urmare, aceste critici nu pot fi primite ca motiv de nelegalitate a sentinței în sensul încălcării sau greșitei aplicări a normei de drept material.

Apoi, privind atragerea răspunderii în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2 lit. d) din Legea 207/2015, recurenta opinează, la pagina 4 alin. 3 din recurs, că instanța de fond ar fi greșit reținând că „limitarea organului fiscal la a cuprinde în Decizia de angajare a răspunderii ... a unor simple afirmații ... nu reprezintă o dovadă în sensul răsturnării prezumției legale de bună-credință, ci reprezintă doar o descriere a stării de fapt constatată în „argumentarea” acestei critici de nelegalitate, recurenta, la alin. 4-9 din pagina 4 din recurs, efectiv doar reia aceleași afirmații, aceleași constatări ale stării de fapt, fără a indica probe și argumentări în sensul dovedirii intenției intimatei de a urmări și realiza rezultatul negativ constatat, dovedind astfel reaua-credință.

Acest „raționament”, vădit greșit, este punctat la alin. 5 din pagina 4 din recurs „Stabilirea obligațiilor de plată în sumă de ..., emise de Administrația Finanțelor Publice (...), înseamnă în fapt, reaua-credință a fostului administrator”.

Deci stabilirea (adică constatarea și calcularea unor obligații) reprezintă reaua-credință.

În drept, intimata a invocat art. 12, alin. 4, art. 25 alin. 2 lit. c) și d), art. 73 alin. 2 și art. 268 și urm. din Legea 207/2015, OPANAF 127/2014 precum și art. 205 Cod procedură civilă.

Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat recursul ca fiind întemeiat din următoarele considerente:

Sunt întemeiate motivele de recurs ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor de drept material fiscal cu referire la procedura de comunicare a actelor administrativ fiscale și termenul de contestare a acestora, motive ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Instanța de recurs a reținut că prin Decizia nr. (...)8/26.11.2021, a fost respinsă ca nedepusă în termen contestația formulată de intimata reclamantă împotriva deciziilor de impunere (...)9/28.05.2021 și nr. (...)2/30.04.2020, de angajare a răspunderii sale solidare.

Prima instanță a reținut că Decizia nr. (...)9/28.05.2021, de angajare a răspunderii solidare, a fost inițial comunicată reclamantei prin poștă, la adresa domiciliului fiscal din (L), str. (E), nr. (n), Bl. (B), ap. (xx), județul (...).

De asemenea a reținut că operațiunea de comunicare nu a fost posibilă, comunicarea fiind restituită cu mențiunea că a expirat termenul de păstrare, ca urmare a faptului că destinatarul nu a ridicat corespondența.

În aceste condiții, pârâta a procedat la comunicarea actului administrativ-fiscal reclamantei prin publicitate.

Instanța de fond a reținut faptul că reclamanta, în perioada 2009 - 2019 a fost mai mult plecată din țară, situație în raport de care a apreciat în mod nelegal, că nu a luat la cunoștință despre emiterea deciziei contestate în prezenta cauză întrucât nu și-a înregistrat domiciliile sau reședințele ulterioare la administrația locală, iar pârâta a comunicat corespondența la ultima adresă cunoscută.

În acest context, instanța a apreciat, văzând prevederile art. 186 Cod procedură civilă, privind condițiile de repunere în termenul procedural, că în cauză au existat motive temeinic justificate datorită cărora reclamanta a fost împiedicată să ia cunoștință despre actele emise de pârâtă și să exercite căile de atac prevăzute de lege în cazul în care există motive de contestație.

Art. 47 din Legea nr. 207/2015, este aplicabil procedurii de comunicare a Deciziilor nr. (...)2/30.04.2020 și nr. (...)9/28.05.2021, potrivit căruia:

(1) Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi este destinat.

În situația contribuabilului/plătitorului fără domiciliu fiscal în România, care și-a desemnat împuternicit potrivit art. 18 alin. (4), precum și în situația numirii unui curator fiscal, în condițiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului, după caz.

(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi comunicat fie prin poștă potrivit alin. (3) - (7), fie prin remitere la domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau curatorului acestuia potrivit alin. (8) - (12), fie prin remitere la sediul organului fiscal potrivit alin. (13), iar actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin mijloace electronice de transmitere la distanță potrivit alin. (15) - (17).

(3) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau curatorului acestora, la domiciliul fiscal, prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(4) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (3) nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate potrivit alin. (5) - (7).

(5) Comunicarea prin publicitate se efectuează prin afișarea unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului/plătitorului, după cum urmează:

a) în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal central prin afișarea anunțului, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a A.N.A.F.;

b) în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local prin afișarea anunțului, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective.

(6) Anunțul prevăzut la alin. (5) se menține afișat cel puțin 60 de zile de la data publicării acestuia și conține următoarele elemente:

a) numele și prenumele sau denumirea contribuabilului/plătitorului;

b) domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului;

c) denumirea, numărul și data emiterii actului administrativ fiscal.

(7) În cazul în care actul administrativ fiscal se comunică prin publicitate, acesta se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului.

Din analiza dispozițiilor legale enunțate, rezultă că regula este dată de comunicarea actului pe suport hârtie, la domiciliul fiscal al destinatarului, direct, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal, sau prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

O altă regulă stabilită constă în comunicarea prin mijloace electronice a actelor administrativ fiscale emise în formă electronică, dar numai în situația în care contribuabilul/plătitorul a optat pentru această modalitate de emitere și de comunicare.

În cazul în care comunicarea în unul din cele două moduri, după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate, prin afișarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a ANAF, a unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului.

Actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului.

În interpretarea normelor de drept indicate, în cazul în care comunicarea la domiciliul fiscal prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, ori comunicarea prin mijloace electronice nu este posibilă (în speță, din cauza lipsei opțiunii reclamantului pentru acest mijloc de comunicare), organul fiscal va realiza comunicarea prin publicitate, prin publicarea unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului/plătitorului, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective.

Față de imposibilitatea comunicării directe, organele fiscale au procedat corect la comunicare prin publicitate, actul administrativ considerându-se comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului.

De remarcat este faptul că scrisorile recomandate cu confirmare de primire, în cazul ambelor decizii (fila 67 și 90 dosar fond) au fost restituite cu mențiunea expirării termenului de păstrare și nu ca urmare a unei eventuale schimbări a domiciliului fiscal, adusă la cunoștința autorității fiscale, demolării imobilului, imobilul a devenit nelocuibil sau alte împrejurări asemănătoare.

Din contră, domiciliul fiscal al reclamantei a rămas cel inițial declarat, (L), str. (E), nr. (n), Bl. (B), ap. (xx), județul (...), deși se impunea în situația concretă a speței, în care reclamanta a înțeles să își schimbe domiciliul temporar, plecând din țară, să declare noul domiciliu autorităților fiscale.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 536/2011, se arată că modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menționate într-o ordine de prioritate în ceea ce privește aplicarea lor.

Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoștință a contribuabilului de conținutul actului administrativ fiscal, este prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură.

De asemenea, un grad înalt de certitudine îl conferă și remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal.

Urmează, comunicarea prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia.

În fine, urmează comunicarea prin publicitate, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective.

Curtea Constituțională a observat, cu acele prilejuri, că este apanajul exclusiv al instanțelor judecătorești constatarea folosirii abuzive a acestui mod de comunicare a actelor administrative.

Or, în speță, modalitatea comunicării prin publicitate nu a fost folosită în mod abuziv, cât timp s-a încercat comunicarea directă, prin poștă, la domiciliul fiscal al reclamantei.

Reclamanta nu a anunțat schimbarea domiciliului său fiscal, fiind un fapt recunoscut că acesta se află în (L), str. (E), nr. (n), Bl. (B), ap. (xx), județul (...).

În fapt, se observă că reclamanta își invocă propria culpă în apărarea sa, susținând că nu a luat cunoștință de actele administrative fiscale, întrucât și-a schimbat domiciliul, fără însă să aducă acest fapt la cunoștința organelor fiscale, contrar unei minime diligențe în îndeplinirea obligațiilor legale.

Prin urmare, în mod corect s-a constatat de către organele fiscale că se află în imposibilitate de a comunica actele administrative fiscale, din motive obiective, ce nu depind de voința sa, fiind astfel îndeplinite condițiile pentru comunicarea prin publicitate a actelor administrativ fiscale.

Procedura de comunicare prin publicitate a fost corect îndeplinită, deciziile de antrenare a răspunderii socotindu-se comunicate în termen de 15 zile de la data publicării anunțului, termen ce a început să curgă de la data de 30.06.2021 în cazul Deciziei nr. (...)9/28.05.2021 (fila 66 verso dosar fond) și de la data de 30.09.2020 în cazul Deciziei nr. (...)2/30.04.2020 (fila 88 dosar fond).

Conform prevederilor art. 470 Cod procedură fiscală, contestația împotriva actului administrativ fiscal se depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului, sub sancțiunea decăderii.

Reclamanta a formulat contestația la data de 04.10.2021, după împlinirea termenului de 45 de zile, în cazul ambelor decizii de impunere contestate.

Prin urmare, față de considerentele reținute, prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material, referitoare la comunicarea actului administrativ fiscal și termenul lui de contestare, dar și prin prisma aprecierii ca motiv temeinic de repunere în termen schimbarea domiciliului fără o prealabilă înștiințare, Curtea constatând că în mod just au apreciat organele fiscale că este tardiv formulată contestația administrativă.

Față de motivele de recurs considerate întemeiate, ce au condus la concluzia respingerii corecte a contestațiilor ca fiind tardive, Curtea a apreciat că nu se mai impune examinarea celorlalte motive de recurs ce vizează fondul contestațiilor administrative.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 498 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat ca fiind întemeiat, a casat sentința în totalitate și rejudecând fondul, a respins cererea de repunere în termen formulată de reclamanta (R) și a respins ca neîntemeiată acțiunea.

(Decizie redactată de judecător Dorinela ROȘU și rezumată de judecător Claudia Carmen ORBAN)