Curtea de Apel ORADEA · .

Decizie nr. 789 din 22.06.2023

Instanță: Curtea de Apel ORADEA
Dosar: .
Obiect: Obligație de a face. Prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune al reclamantului împotriva fostului angajator pentru refuzul de a emite o adeverință care să constate activitatea desfășurată în grupa superioară de muncă
Soluție
Sursa: portal.just.ro

Obligație de a face.

Prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune al reclamantului împotriva fostului angajator pentru refuzul de a emite o adeverință care să constate activitatea desfășurată în grupa superioară de muncă și care a afectat dreptul reclamantului de a obține drepturi de asigurări sociale, respectiv dreptul la pensie

- art. 253 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii

- art. 2523 Cod civil

- art. 211 alin. 1 lit. c) din Legea 62/2011 a dialogului social

- Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii

Reanalizând excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului apelant, Curtea a reținut că părțile nu contestă caracterul de litigiu de muncă al acțiunii.

De asemenea apelantul nu contestă nici faptul că durata termenului de prescripție extinctivă în prezenta cauză este de 3 ani, așa cum reglementează art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii și curge de la data nașterii dreptului la acțiune, atunci când se solicită despăgubiri de către salariat pentru prejudiciul creat de angajator.

Apelantul susține însă că instanța de fond a stabilit în mod greșit momentul de la care începe să curgă acest termen de prescripție extinctivă.

Curtea a reținut că, chiar dacă adeverința a cărei emitere s-a solicitat fostului angajator era necesară pentru valorificarea dreptului la pensie, nu se poate face o confuziune între drepturile de asigurări sociale și un eventual prejudiciu produs de fostul angajator prin refuzul emiterii adeverinței.

Nu poate fi acceptată condiționarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă de la data stabilirii dreptului la pensie.

Litigiul de muncă, vizează solicitarea reclamantului de a i se acorda despăgubiri de la fostul angajator care în viziunea sa i-a produs un prejudiciu prin refuzul nejustificat de a emite o adeverință care atestă încadrarea acestuia în grupa superioară de muncă.

În consecință, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a angajatorului, invocată în cererea de chemare în judecată, este reprezentată de încălcarea unei obligații de „a face” respectiv de a emite o adeverință la care fostul angajat era îndreptățit.

Cuantificarea efectivă a prejudiciului creat prin pasivitatea fostului angajator, în măsura în care fapta ilicită era dovedită, reprezintă atributul instanței în urma probelor administrate în cauză, însă nu se poate susține că prejudiciul creat prin refuzul emiterii unei adeverințe se identifică întotdeauna cu cuantumul pensiei de care reclamantul ar fi putut beneficia și implicit nici nu se poate susține în mod rezonabil că prescripția nu ar fi putut începe să curgă până când cuantumul pensiei nu era cunoscut.

Pentru a clarifica momentul de început al prescripției extinctive trebuie făcută o distincție clară între pretinsa faptă ilicită a fostului angajator, constând în refuzul eliberării unei adeverințe care să ateste activitatea desfășurată în grupa superioară de muncă, și condițiile cerute de lege pentru valorificarea drepturilor de asigurări sociale, respectiv acordarea efectivă a dreptului la pensie.

În drept instanța de fond, constatând caracterul de litigiu de muncă al prezentei acțiuni vizând plata unor despăgubiri către fostul salariat de fostul angajator, a reținut că termenul de prescripție extinctivă este cel de 3 ani de la data nașterii dreptului, conform articolului 268 alineatul 1 litera c) Codul muncii.

De asemenea s-au aplicat dispozițiile articolului 2523 Cod civil care prevăd că: „prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”, cu aplicarea art. 2528 Cod civil, care vizează repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, caz în care prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Dispozițiile art. 211 alin. 1 lit. c) din Legea 62/2011 a dialogului social, aplicabile în cauză în baza considerentelor Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, prevăd că termenul de prescripție pentru fapta angajatorului începe să curgă de la producerea pagubei, care coincide cu data refuzului eliberării adeverinței, respectiv cel târziu la data la care s-a stabilit de o instanță prin hotărâre definitivă că acest refuz este unul nejustificat.

Curtea a reținut că momentul inițial de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost acela în care intimata din prezenta cauză a refuzat eliberarea unei adeverințe pe seama apelantului, prin care să i se fi recunoscut încadrarea în zona I de expunere la radiații în procent de 100%, moment la care apelantului reclamant i s-a produs un prejudiciu, prejudiciul prelungindu-se în timp până la momentul la care acest drept a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă.

Cum corect a reținut și instanța de fond, începutul curgerii prescripției nu se poate prelungi până la data stabilirii pensiei prin hotărâre judecătorească definitivă în anul 2022, deoarece acordarea acestui drept nu depinde de atribuțiile sau inacțiunea fostului angajator și în situația particulară nici măcar de activitatea desfășurată în grupa superioară de muncă așa cum apare în cuprinsul adeverinței, refuzul acordării pensiei fiind determinat de nerecunoașterea perioadei de ucenicie de 60 zile ca fiind lucrată în grupa superioară de muncă.

Este indubitabil faptul că eliberarea adeverinței a necesitat declanșarea de către reclamant a unui proces, finalizat în 14 decembrie 2017, adeverința fiind eliberată în 23.02.2018 de fostul angajator în baza unei hotărâri judecătorești definitive, moment după care acordarea dreptului la pensie nu mai depindea în nici un fel de atitudinea fostului angajator și nu mai exista nici un motiv care să împiedice ca termenul de prescripție extinctivă într-o acțiune fundamentată de atitudinea fostului angajator ce a refuzat emiterea adeverinței, să înceapă să curgă.

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Decizia civilă nr. 789 din 22 iunie 2023

Prin Sentința civilă nr. (...)/LM/2023, din data de 08 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul (...), a fost admisă excepția prescripției invocată de pârâta Compania Națională a Uraniului S.A., în contradictoriu cu reclamantul (R) și în consecință a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă.

În considerentele sentinței civile, Tribunalul a reținut următoarele:

S-a precizat că acțiunea, introdusă la data de 5.10.2022, are ca obiect obligarea fostului angajator la plata unor despăgubiri materiale către reclamant, evaluate de acesta ca fiind egale cu contravaloarea pensiei pe care reclamantul nu a încasat-o în perioada 2.10.2014 - 1.03.2018, fapta imputată pârâtei fiind refuzul acesteia de a elibera reclamantului o adeverință care să ateste încadrarea activității desfășurate de reclamant în zona I de radiații în procent de 100%, adeverință care ar fi permis ca reclamantul să beneficieze de pensie.

În fapt, pârâta a eliberat reclamantului, în baza documentelor aflate în arhiva unității, adeverințele nr. (...)/18.01.2001 și nr. (...)/11.09.2012, însă acestea nu cuprindeau încadrarea activității reclamantului în zona I de radiații în procent de 100%, pentru anumite intervale de timp.

În urma Sentinței civile nr. (...)/LM/2016 a Tribunalului (...), prin care a fost admisă acțiunea reclamantului, rămasă definitivă prin Decizia nr. (...)/14.12.2017 a Curții de Apel (...), pârâta a eliberat adeverința nr. (...)/23.02.2018.

Ulterior, reclamantul a fost înscris la pensie pentru limită de vârstă, cu acordarea drepturilor de la data de 1.03.2018.

Față de obiectul litigiului – despăgubiri către salariat, au fost incidente în speță disp. art. 268 alin. 1 Codul muncii, în raport de care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Potrivit dreptului comun prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2.523 din Codul civil), respectiv în cazul faptei ilicite, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde pentru ea (art. 2.528 din Codul civil).

În raport de aceste texte legale, în speță, paguba materială, echivalată cu cuantumul pensiei neîncasate, s-a produs la data scadenței fiecărui drept de pensie din perioada 2.10.2014 - 1.03.2018, iar reclamantul cunoștea lipsa adeverinței de la angajator privind zona I de radiații în procent de 100%, astfel că termenul de prescripție a început să curgă la data scadenței eventualelor drepturi de pensie, cel mai târziu la data la care angajatorul a fost obligat prin hotărâre definitivă la eliberarea adeverinței.

Așa fiind, la data introducerii acțiunii, 5.10.2022, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit pentru toate prejudiciile echivalente cu drepturile de pensie de care susține reclamantul ca fost lipsit în perioada 2.10.2014 - 1.03.2018.

Împrejurarea că ulterior eliberării adeverinței nr. (...)/23.02.2018 între reclamant și Casele de pensii județeană și națională a existat un litigiu cu privire la acordarea pensiei nu este de natură să întrerupă termenul de prescripție, prejudiciul reclamat producându-se în patrimoniul reclamantului la data la care ar fi fost scadente drepturile de pensie, când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât existența prejudiciului cât și îndreptățirea sa la eliberarea adeverinței de către angajator.

Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă a fost întemeiată și a fost admisă, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, (R), prin care a solicitat, admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanțe și respingerea excepției prescripției extinctive, iar în urma rejudecării admiterea acțiunii și obligarea intimatei la plata contravalorii pensiei ce ar fi trebuit să o încaseze în perioada 02.10.2014 - 01.03.2018.

Pentru început apelantul a reiterat starea de fapt existentă în speța dedusă judecății, apoi a afirmat că este de acord cu faptul că intimata nu are nicio culpă că nu a acceptat Casa Județeană de Pensii (...) cererea sa de pensionare în anul 2018, fiind pensionat abia în 2022, însă a apreciat că intimata este în culpă pentru că nu i-a eliberat adeverința atunci când a solicitat în anul 2014 și astfel nu a putut să formuleze cererea de pensionare numai în anul 2018 la finalizarea procesului pe care l-a avut cu intimata.

Astfel apelantul a considerat că dacă intimata i-ar fi eliberat adeverința în anul 2014 atunci ar fi putut formula cererea de pensionare cel târziu în data de 02.10.2014 și ar fi primit pensia retroactiv de la acel moment.

S-a opinat că prima instanță în mod eronat a admis excepția prescripției extinctive și a respins acțiunea fără a intra în judecata fondului, determinând în mod greșit momentul de început al cursului prescripției extinctive.

Astfel apelantul a fost de părere că prescripția a început să curgă de la data când apelantul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că poate să formuleze o cerere de chemare în judecată prin care să solicite obligarea intimatei la plata contravalorii pensiei pe care trebuia să o încaseze în perioada 02.10.2014 - 01.03.2018.

Apelantul a învederat instanței că dreptul său la pensie a fost stabilit abia prin pronunțarea Deciziei civile nr. (...)/A/01.02.2022 a Curții de Apel (...), astfel apelantul a arătat că anterior datei de 01.02.2022 nu avea cum să solicite obligarea intimatei la contravaloarea unor drepturi de pensie întrucât se stabilise că nu avea dreptul la pensie nici măcar pentru perioada de după 01.03.2018.

Apelantul a mai menționat că în măsura în care intimata i-ar fi eliberat de bună voie adeverința solicitată încă de la momentul solicitării sau cel târziu la momentul formulării cererii de chemare în judecată din dosarul nr. (...)/2014 atunci ar fi putut să formuleze cerere de pensionare și să încaseze pensia începând cu data de 02.10.2014, însă intimata a eliberat adeverința abia în urma soluționării definitive a primului litigiu, în 23.02.2018, astfel încât apelantul abia la data de 28.02.2018 a putut să formuleze cerere de pensionare.

Astfel s-a considerat că termenul de prescripție pentru acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar a început să curgă la 01.02.2022, iar cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 05.10.2022 a rezultat că termenul de prescripție nu s-a împlinit, iar excepția se impune a fi respinsă.

Pe fondul cauzei s-a precizat că faptul că apelantul îndeplinea condițiile pentru încadrarea în zona I de expunere la radiații în perioadele 16.03.1981 - 21.04.1982 și 14.12.1983 - 11.05.1993 a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. (...)/LM/07.06.2016 a Tribunalului (...), definitivă prin Decizia civilă nr. (...)/14.12.2017 pronunțată de către Curtea de Apel (...).

Astfel s-a subliniat că acțiunea fiind admisă a fost dovedită culpa intimatei pentru faptul că nu i s-a eliberat adeverința solicitată, iar această culpă a intimatei nu poate fi pusă în discuție în prezentul dosar.

S-a invocat faptul că trebuie observat că intimata avea obligația legală de a stabili în mod corect care este încadrarea condițiilor de muncă în care își desfășoară activitatea angajații.

Cum aceasta a stabilit în mod eronat încadrarea condițiilor de muncă ale apelantului îi revine răspunderea pentru prejudiciul creat ca urmare a încălcării respectivei obligații.

Apelantul a susținut că în mod eronat intimata a considerat că a îndeplinit condițiile de pensionare abia la 01.03.2018 când în realitate dacă i s-ar fi emis adeverința solicitată ar fi îndeplinit condițiile de pensionare cel târziu la data de 02.10.2014, când a promovat acțiunea prin care a solicitat obligarea sa la emiterea adeverinței.

În drept, apelantul, a invocat articolele 466 și următoarele și 480 alineatul 3 Cod de procedură civilă.

Prin întâmpinare intimata, Compania Națională a Uraniului S.A., a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Intimata a precizat că raportat la temeiul legal invocat de către apelant, respectiv articolul 253 din Codul muncii, antrenarea răspunderii angajatorului poate fi invocată și acționată în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective puteau fi solicitate.

În continuare s-a subliniat că solicitarea apelantului a vizat perioada 02.10.2014 - 01.03.2018, astfel la momentul introducerii acțiunii termenul de 3 ani a fost împlinit, iar solicitarea era prescrisă, mai mult și în situația în care s-ar lua ca reper termenul rămânerii definitive a Sentinței civile nr. (...)/LM/2016, respectiv data de 17.01.2018, trecuseră 4 ani de la nașterea dreptului la acțiune al apelantului.

Condițiile de muncă ale apelantului au fost trecute în cuprinsul carnetului de muncă și astfel unitatea nu a putut să elibereze documente care să contravină condițiilor de muncă înscrise în acesta și verificate de actele administrative ale unității.

Pe fondul cauzei s-a menționat că pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a angajatorului, condiție impusă de articolul 253 alineatul 1 din Codul muncii, trebuie să existe în primul rând o faptă comisivă a angajatorului prin care s-a încălcat o obligație contractuală, o îndeplinire sau neîndeplinire defectuoasă a unei obligații contractuale.

În continuare s-a susținut că răspunderea angajatorului pentru neîndeplinirea obligației anterior precizată intervine atunci când salariatul a formulat o cerere administrativă în sensul eliberării unui document, iar angajatorul a refuzat în mod nejustificat emiterea acestui document care să ateste activitatea desfășurată de angajat, însă intimata s-a conformat prevederilor legale privind obligația de a elibera documente care să ateste date cu privire la înscrierile existente în arhiva unității privind activitatea desfășurată de reclamant, iar acest lucru a fost dovedit în instanță.

S-a învederat instanței că obligația la care se referă articolele 34 și 40 din Codul muncii trebuie privită și din prisma responsabilității pe care angajatorul o are în corectitudinea datelor cuprinse în adeverințele pe care le eliberează, date care trebuie să se fundamenteze strict pe documentele pe care angajatorul le deține și care pot fi verificate.

Intimata a arătat că prin adeverințele eliberate unitatea a răspuns solicitărilor reclamantului apelant, întocmind și eliberând acestuia adeverințe care cuprind date extrase din arhiva unității, potrivit articolului 125 din H.G. nr. 257/2011 angajatorii sau orice alți deținători de arhive sunt direct răspunzători, în condițiile legii, de legalitatea, exactitatea și corectitudinea datelor, elementelor și informațiilor pe care le înscriu, în baza documentelor deținute, în adeverințele pe care le eliberează în vederea stabilirii, recalculării sau revizuirii drepturilor de pensie.

Astfel unitatea a considerat că nu își poate asuma eliberarea unor documente care contravin elementelor care rezultă din documentele pe care le deține, respectiv contracte individuale de muncă, state de plată, fișele cu evidența retribuției și actele administrative care reglementează încadrarea activității pentru fiecare loc de muncă (sector, secție, atelier).

În cuprinsul întâmpinării s-a făcut trimitere la Ordinul nr. 50/1990, articolul 158 din Legea nr. 263/2010, H.G. nr. 257/2011 și H.G. nr. 1025/28.08.2003.

S-a mai precizat că reclamantul apelant nu îndeplinea condițiile de pensionare în anul 2014 așa cum greșit a înțeles acesta, condițiile de pensionare fiind acordate prin voința legiuitorului în baza Deciziei civile nr. (...)/A/01.02.2022 a Curții de Apel (...) începând cu data de 01.03.2018.

S-a mai susținut că data de 28.02.2018 este data la care reclamantul apelant a solicitat înscrierea la pensie.

Drepturile de pensie conform solicitării s-au concretizat prin însumarea activității în zonă de radiații a unei alte perioade desfășurate la un alt angajator, prin urmare în mod corect instanța a apreciat data îndeplinirii condițiilor de pensionare ca fiind 01.03.2018, deoarece, în sistemul public, pensiile se cuvin de la data îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, în funcție de categoria de pensie solicitată.

În drept, intimata, a invocat dispozițiile Codului de procedură civilă și ale Codului muncii, Legea nr. 263/2010, Anexa nr. 14 din H.G. nr. 257/2011, Ordinul nr. 590/2008, Ordinul nr. 50/1990 și H.G. nr. 1025/28.08.2003.

În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel invocate, în lumina articolelor 476-478 Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta, Compania Națională a Uraniului S.A., reclamantul, (R), a solicitat instanței de judecată pronunțarea unei sentințe prin care să dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii pensiei pe care ar fi trebuit să o încaseze în perioada 02.10.2014 - 01.03.2018 dacă pârâta și-ar fi îndeplinit obligația legală de a-i elibera o adeverință privind încadrarea în grupe superioare de muncă, urmând ca sumele să fie actualizate cu dobânda legală penalizatoare și cu indicele de inflație de la momentul în care s-ar fi încasat fiecare sumă în parte și până la data plății efective.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând în esență că la data introducerii acțiunii, respectiv la data de 05.10.2022, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit pentru toate prejudiciile echivalente cu drepturile de pensie de care a susținut reclamantul că a fost lipsit în perioada 02.10.2014 - 01.03.2018.

Prin apelul formulat în prezentul dosar, reclamantul (R) a susținut că prima instanță a stabilit în mod corect faptul că termenul de prescripție pentru o acțiune în răspundere patrimonială formulată de salariat împotriva fostului angajator este de 3 ani, însă a apreciat că s-a determinat în mod greșit momentul de început al cursului prescripției extinctive.

În continuare apelantul a invocat faptul că pensia sa a fost stabilită abia în urma pronunțării Deciziei civile nr. (...)/A/01.02.2022 de către Curtea de Apel (...).

Astfel a considerat că anterior acestei date nu avea posibilitatea de a solicita obligarea intimatei la plata contravalorii unor drepturi de pensie, întrucât nu avea încă stabilit un drept la pensie.

În fapt, ca urmare a nevalorificării de către Compania Națională a Uraniului S.A. a unor perioade ca fiind desfășurate în zona I de radiații, apelantul din prezentul litigiu a formulat o acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului (...) în dosarul civil nr. (...)/2014 soluționată prin Sentința civilă nr. (...)/LM/2016, pronunțată în data de 07 iunie 2016 de către Tribunalul (...) (filele 5 - 11 dosar fond), rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. (...)/A/2017 pronunțată în data de 14 decembrie 2017 de către Curtea de Apel (...) (filele 12 - 18 dosar fond) prin care s-a constatat că apelantul reclamant din prezentul litigiu în perioadele 16.03.1981 - 21.04.1982, 14.12.1983 - 11.05.1993 și-a desfășurat activitatea în zona I de radiații în procent de 100% și astfel a fost obligată Compania Națională a Uraniului S.A. la eliberarea unei adeverințe în acest sens.

Aceasta din urmă s-a conformat dispozițiilor legale reținute de către instanța de judecată și a emis pe numele apelantului, (R), adeverința nr. (...)/23.02.2018 (fila 19 dosar fond) prin care s-a precizat că: „în perioada de la 16.03.1981 până la 21.04.1982 și de la 14.12.1983 până la 11.05.1993 având meseria/funcția de electrician subteran și suprafață, a fost încadrat în zona I de radiații în procent de 100%”.

Însă, ulterior, Casa Teritorială de Pensii (...) prin Decizia nr. (...)/12.04.2018 (fila 20 dosar fond) a respins solicitarea de acordare a pensiei pentru limită de vârstă stabilind că: „înscrierea la pensie pentru limită de vârstă se respinge întrucât nu sunt îndeplinite prevederile articolului 52 din Legea nr. 263/2010, în sensul că nu a fost îndeplinită vârsta standard de pensionare de 65 de ani”.

Astfel împotriva acestei decizii apelantul a formulat contestație în dosarul nr. (...)/2020 care a fost respinsă în primă instanță de către Tribunalul (...) prin Sentința civilă nr. (...)/LM/2021 (filele 32 - 35 dosar fond), dar care a fost admisă în apel de către instanța de control judiciar prin Decizia civilă nr. (...)/A/2022 (filele 36 - 40 dosar fond), Curtea de Apel (...) dispunând anularea deciziei de pensionare contestată și obligând Casa Județeană de Pensii (...) la emiterea unei noi decizii de pensionare cu valorificarea perioadei de 60 de zile în care acesta a desfășurat activitate ca elev practicant la Compania Națională a Uraniului S.A.

În urma statuărilor instanței de control judiciar, în anul 2022 apelantul a fost înscris la pensie pentru limită de vârstă prin Decizia nr. (...)/28.04.2022 (fila 44 dosar fond).

În prezentul litigiu apelantul reclamant solicită contravaloarea pensiei de care a fost lipsit în perioada 02.10.2014 - 01.03.2018, considerând că dacă intimata i-ar fi eliberat o adeverință din care să fi rezultat că și-a desfășurat activitatea în zona I de radiații în procent de 100% pentru toate perioadele solicitate, ar fi putut beneficia de drepturile aferente pensiei încă din anul 2014.

În drept, conform articolului 248 Cod de procedură civilă: „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”, respectiv asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost de altfel invocată și în fața primei instanțe de intimată, admisă de către instanța de fond și criticată în fața instanței de control judiciar de apelantul reclamant prin motivele de apel.

Reanalizând excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului apelant, din perspectiva criticilor formulate și a considerentelor instanței de fond, ce au stat la baza admiterii acestei excepții, Curtea a reținut că părțile nu contestă caracterul de litigiu de muncă al prezentei acțiuni, care vizează acordarea unor despăgubiri de către fostul angajator ce a refuzat emiterea unei adeverințe necesare pentru valorificarea dreptului la pensie al fostului angajat, reclamantul din cauză.

Apelantul susține însă că instanța de fond a stabilit în mod greșit momentul de la care începe să curgă acest termen de prescripție extinctivă, considerând că acesta începe doar de la data de la 01.02.2022 când s-a stabilit îndreptățirea reclamantului la acordarea pensiei prin Decizia civilă nr.(...)/A/01.02.2022 a Curții de Apel (...) care a modificat în tot sentința Tribunalului (...) prin care acțiunea fusese inițial respinsă.

Apelantul reclamant susține în esență că orice acțiune anterioară datei de 01.02.2022 când s-a stabilit îndreptățirea sa la acordarea pensiei, cu valorificarea adeverinței, ar fi fost respinsă deoarece până la acel moment nu fusese stabilită îndreptățirea la pensie și nici cuantumul acestei pensii astfel încât pensia aferentă perioadei 02.10.2014 - 01.03.2018 nu putea fi cunoscută și în consecință nici prejudiciul nu putea fi cuantificat.

Curtea a reținut că, deși la o primă vedere raționamentul apelantului reclamant pare să urmeze o logică coerentă, totuși el nu poate fi primit, având în vedere argumentele ce succed.

În primul rând, chiar dacă adeverința a cărei emitere s-a solicitat fostului angajator era necesară pentru valorificarea dreptului la pensie, nu se poate face o confuziune între drepturile de asigurări sociale și un eventual prejudiciu produs de fostul angajator prin refuzul emiterii adeverinței.

Or, tocmai condiționarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă de la data stabilirii dreptului la pensie reprezintă principala eroare de raționament a apelantului reclamant, ce nu poate fi primită.

Prezenta acțiune, ca litigiu de muncă, vizează solicitarea reclamantului de a i se acorda despăgubiri de la fostul angajator care în viziunea sa i-a produs un prejudiciu prin refuzul nejustificat de a emite o adeverință care atestă încadrarea acestuia în grupa superioară de muncă.

Cuantificarea efectivă a prejudiciului creat prin pasivitatea fostului angajator, în măsura în care fapta ilicită era dovedită, deși se impune a fi indicat în petitul cererii, reprezintă atributul instanței în urma probelor administrate în cauză, însă nu se poate susține că prejudiciul creat prin refuzul emiterii unei adeverințe se identifică întotdeauna cu cuantumul pensiei de care reclamantul ar fi putut beneficia și implicit nici nu se poate susține în mod rezonabil că prescripția nu ar fi putut începe să curgă până când cuantumul pensiei nu era cunoscut.

În alți termeni, pentru a clarifica momentul de început al prescripției extinctive trebuie făcută o distincție clară între pretinsa faptă ilicită a fostului angajator, constând în refuzul eliberării unei adeverințe care să ateste activitatea desfășurată în grupa superioară de muncă, și condițiile cerute de lege pentru valorificarea drepturilor de asigurări sociale, respectiv acordarea efectivă a dreptului la pensie.

Adeverința pe care angajatorul a refuzat să o emită era într-adevăr necesară pentru valorificarea efectivă a dreptului la pensie al reclamantului însă nu era nici pe departe singurul element care să ducă la nașterea efectivă a dreptului, Legea nr. 263/2010 sub imperiul căreia s-a născut dreptul la pensie al reclamantului reglementând mai multe condiții care trebuie întrunite în mod cumulat, raportat la situația particulară și la întreaga activitate lucrativă a reclamantului.

De altfel, așa cum rezultă cu claritate din hotărârile pronunțate în dosarul nr. (...)/2020 în care a fost respinsă în primă instanță de către Tribunalul (...) prin Sentința civilă nr. (...)/LM/2021 (filele 32 - 35 dosar fond) contestația la decizia de respingere a cererii de pensionare a reclamantului, dar care a fost admisă în apel de către instanța de control judiciar prin Decizia civilă nr. (...)/A/2022 (filele 36 - 40 dosar fond), Curtea de Apel (...) dispunând anularea deciziei de pensionare contestată și obligând Casa Județeană de Pensii (...) la emiterea unei noi decizii de pensionare cu valorificarea perioadei de 60 de zile în care acesta a desfășurat activitate ca elev practicant la Compania Națională a Uraniului S.A., motivul nevalorificării dreptului la pensie nu era legat de nevalabilitatea sau lipsa adeverinței emise de Compania Națională a Uraniului S.A. în care s-a atestat activitatea desfășurată în grupa superioară de muncă, ci era legat de nevalorificarea unei perioade de 60 de zile cât timp acesta și-a desfășurat activitatea de elev practicant, deoarece cumularea acestei perioade era absolut necesară pentru a se ajunge la 15 ani lucrați în zona I de radiații, activitatea efectivă lucrată așa cum rezultă din adeverință fiind de 14 ani, 11 luni și 22 de zile.

Rezultă cu claritate că motivul nevalorificării dreptului la pensie nu a fost legat de lipsa adeverinței ci de nevalorificarea perioadei de 60 de zile cât timp reclamantul a fost elev în cadrul Companiei Naționale a Uraniului S.A., element pe care fostul angajator nu-l putea influența în nici un fel prin propriile atribuții sau acțiuni, respectiv inacțiuni, ele ținând de aprecierile proprii ale Casei Județene de Pensii (...) care au fost contestate și invalidate în condițiile legii.

Revenind la fapta ilicită a fostului angajator așa cum este învederată în petitul cererii de chemare în judecată în prezentul dosar, ea constă într-o inacțiune apreciată ca fiind culpabilă, respectiv refuzul eliberării unei adeverințe care să ateste activitatea desfășurată în grupa superioară de muncă, iar efectele acestei fapte se nasc la momentul săvârșirii și nu ulterior și condiționat de alte elemente legate de un alt drept de asigurări sociale.

Se pune astfel întrebarea din perspectiva începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă în cauză, de când a cunoscut sau trebuia să cunoască reclamantul că această inacțiune a fostului angajator este o faptă culpabilă ce i-ar putea produce prin ea însăși un prejudiciu.

Din această perspectivă sunt corecte reținerile instanței de fond care a arătat că „dreptul la acțiune s-a născut cel târziu la data la care angajatorul a fost obligat prin hotărâre definitivă la eliberarea adeverinței.”

Într-adevăr, refuzul emiterii adeverinței a fost urmat de o acțiune în instanță a reclamantului care a fost admisă prin Sentința civilă nr. (...)/LM/2016, pronunțată în data de 07 iunie 2016 de către Tribunalul (...), rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. (...)/A/2017 pronunțată în data de 14 decembrie 2017 de către Curtea de Apel (...) prin care s-a constatat în urma probațiunii administrate că apelantul reclamant din prezentul litigiu în perioadele 16.03.1981 - 21.04.1982, 14.12.1983 - 11.05.1993 și-a desfășurat activitatea în zona I de radiații în procent de 100% și astfel a fost obligată Compania Națională a Uraniului S.A. la eliberarea unei adeverințe în acest sens.

Rezultă deci că cel târziu la 14 decembrie 2017 reclamantul avea cunoștință de faptul că refuzul angajatorului a fost nejustificat și era îndreptățit la eliberarea unei adeverințe, astfel încât la acest moment a început să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru repararea pretinsului prejudiciu rezultat din acest refuz (și care nu se identifică cu dreptul la pensie) ci se circumscrie doar unei fapte culpabile a angajatorului, astfel încât la data introducerii cererii de chemare în judecată la 05 octombrie 2022, termenul de 3 ani de zile de prescripție extinctivă era deja împlinit.

Instanța de apel, pentru a asigura o acuratețea juridică a temeiului de drept al prescripției, fără însă ca aceste aspecte să ducă la o schimbare a soluției asupra excepției prescripției extinctive, a pus în discuție contradictorie a părților prezente în ședința publică din 30 mai 2023 eventuala incidență a Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii sub aspectul aplicabilității în cauză a dispozițiilor Legii 62/2011 a dialogului social, în prezent abrogată dar aflată în vigoare la data pretinsei fapte ilicite invocate.

În cadrul concluziilor scrise reclamantul apelant a făcut trimitere el însuși la incidența în cauză a dispozițiilor art. 211 alin. 1 lit. c) din Legea 62/2011 a dialogului social prin care se arată că: Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

În interpretarea apelantului, ce nu poate fi primită aplicarea acestui text ar duce la nașterea pagubei în anul 2022 când s-a stabilit dreptul la pensie prin hotărâre definitivă.

În realitate însă dispozițiile art. 211 alin. 1 lit. c) din Legea 62/2011 a dialogului social, aplicabile în cauză în baza considerentelor Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, prevăd că termenul de prescripție pentru fapta angajatorului începe să curgă de la producerea pagubei, care coincide cu data refuzului eliberării adeverinței, respectiv cel târziu la data la care s-a stabilit de o instanță prin hotărâre definitivă că acest refuz este unul nejustificat respectiv la 14 decembrie 2017, dată raportat la care prezenta acțiune introdusă în instanță la 05.10.2022 este prescrisă extinctiv.

În consecință având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea a reținut că momentul inițial de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost acela în care intimata din prezenta cauză a refuzat eliberarea unei adeverințe pe seama apelantului, în anul 2014, prin care să i se fi recunoscut încadrarea în zona I de expunere la radiații în procent de 100% pentru perioadele 16.03.1981 - 21.04.1982, 14.12.1983 - 11.05.1993, acesta este momentul la care apelantului reclamant i s-a produs un prejudiciu, prejudiciul prelungindu-se în timp până la momentul la care acest drept a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă, respectiv prin Decizia civilă nr. (...)/A/2017.

Ultimul moment de la care apelantul putea cunoaște în concret paguba produsă în dauna sa a fost acela în care instanța i-a recunoscut încadrarea în grupa I de muncă într-un litigiu cu fostul angajator, intimata eliberând în acest sens adeverința nr. (...)/23.02.2018, dar și în raport de această dată, în condițiile în care acțiunea din prezenta cauză a fost introdusă în 05 octombrie 2022 este evident că s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă de 3 ani.

În aceste condiții, având în vedere că perioada pentru care se solicită despăgubiri în cuprinsul cererii de chemare în judecată a fost 02.10.2014 - 01.03.2018, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului (...) la data de 05 octombrie 2022 este evident că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani s-a împlinit, instanța de fond reținând în mod legal și temeinic că acțiunea prezentă este prescrisă extinctiv.

Având în vedere considerentele mai sus-expuse, reținând că motivele invocate de apelant sunt neîntemeiate, în baza articolului 480 alineatul 1 Cod de procedură civilă, instanța a respins ca nefondat apelul, menținând în totalitate sentința apelată ca legală și temeinică.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Loreley Emese MIREA-GAJDO)