Curtea de Apel ORADEA · .

Decizie nr. 159 din 28.02.2023

Instanță: Curtea de Apel ORADEA
Dosar: .
Obiect: Evaziune fiscală în formă continuată și complicitate la evaziune fiscală în formă continuată. Aplicarea legii penale mai favorabile. Intervenirea prescripției răspunderii penale. Nemotivarea hotărârii. Dreptul la dublul grad de jurisdicție
Soluție
Sursa: portal.just.ro

DREPT PROCESUAL PENAL

Evaziune fiscală în formă continuată și complicitate la evaziune fiscală în formă continuată. Aplicarea legii penale mai favorabile. Intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Nemotivarea hotărârii. Dreptul la dublul grad de jurisdicţie

- art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal

- art. 48 alin. (1) Cod penal rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal

- art. 396 alin. (6) Cod procedură penală rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală, art. 154 alin. (1) lit. b) Cod penal și art. 5 Cod penal, cu referire la art. 155 alin. (1) Cod penal interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum şi a celor statuate prin Decizia nr. 67/25.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

- art. 6 și art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale

- Decizia Curții Constituționale nr. 233/2021

Motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti constituie un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional.

Hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care se regăsesc în motivarea hotărârii judecătoreşti.

Ca proces al judecăţii realizate în cauză, motivarea hotărârii judecătoreşti implică o demonstraţie, ce presupune folosirea logicii juridice pentru fundamentarea soluţiei.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este cea care conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

A motiva înseamnă a demonstra, a pune în evidenţă datele concrete care, folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice.

Simpla afirmare a unei concluzii, fără a arăta în ce mod s-a ajuns la acea concluzie/soluţie, nu creează transparenţă asupra actului de justiţie, nu înlătură suspiciunea de arbitrariu şi nu permite o bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti.

Doar motivarea în fapt şi în drept explică şi justifică soluţia (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecăţii şi este cea care convinge în legătură cu justeţea soluţiei.

Fixarea, prin redactare, la data pronunţării soluţiei, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia, reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

Redactarea motivelor în fapt şi în drept la momentul pronunţării permite urmărirea raţionamentului care conduce judecătorul la soluţie, reduce prejudecăţile cognitive şi creşte probabilitatea ca judecătorul să pronunţe o soluţie corectă.

Soluţia se întemeiază pe un raționament juridic, care este expus în motivare, motivarea hotărârii judecătoreşti constituind o garanţie puternică contra arbitrariului, instanţa fiind obligată să-şi dezvăluie raţionamentele de ordin factual şi juridic care au determinat adoptarea soluţiei.

Partea din hotărâre care cuprinde considerentele proprii ale instanţei ar trebui să fie cea mai amplă, atât din punct de vedere cantitativ, dar mai ales calitativ, fiind necesar să se arate în concret care este situaţia de fapt reţinută, cu trimitere punctuală la probatoriul administrat în cauză, iar analiza făcută în legătură cu motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluţii, trebuie să fie, aşa cum s-a reţinut în doctrină, clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere.

Modalitatea în care o instanţă îşi îndeplineşte obligaţia de motivare a hotărârii pronunţate trebuie apreciată prin raportare la calitatea argumentelor prezentate.

Dacă în aceeaşi cauză penală, pentru aceeaşi faptă şi acelaşi inculpat se ivesc mai multe cazuri de inaptitudine funcţională a acţiunii penale se face aplicarea cazului mai întâi ivit, deoarece fiecare caz îşi produce efectul chiar din momentul când a intervenit (ex tunc), iar nu de la data aplicării (ex nunc), aşa încât cazurile ivite ulterior nu mai au ce stinge, procesul fiind virtual stins de la data apriţiei primului caz, cu excepţia situaţiei în care cazul ivit ulterior produce efecte mai favorabile decât cazul anterior, când se va aplica cazul mai favorabil.

Instanţa de fond trebuia să facă o analiză a probelor administrate în cauză şi doar în cazul în care reţinea că inculpaţii au comis infracţiunile ce li se impută, putea să dispună încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Instanţa de fond nu a expus motivele avute în vedere la luarea soluţiei în mod suficient de clar pentru a o justifica.

Or, absenţa motivării hotărârii are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un proces echitabil şi determină nulitatea relativă a hotărârii, inculpatului fiindu-i adusă o vătămare prin încălcarea dreptului la apărare, întrucât această situație creează o restrângere disproporționată, care nu poate fi compensată prin analiza instanţei de control judiciar.

Chiar dacă apelul este o cale de atac integral devolutivă, instanţa de control judiciar având plenitudine de jurisdicţie şi putând reaprecia şi statua asupra vinovăţiei inculpaţilor, acest efect al apelului nu echivalează cu a statua în primă şi ultimă instanţă asupra acestor aspecte, cu respectarea tuturor garanțiilor dreptului la un proces echitabil.

Apelul este, în principal, o cale de atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar.

Or, controlul judiciar nu poate fi realizat în concret în condiţiile nemotivării hotărârii.

Câtă vreme această nemotivare a hotărârii atestă lipsa unei judecăţi efective în faţa instanţei de fond şi face iluzoriu dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, Curtea a considerat că este necesar să se desfiinţeze hotărârea şi să se trimită cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori

Decizia penală nr. 159/A din 28 februarie 2023

Prin Sentinţa penală nr. (...) din 01 noiembrie 2022, Tribunalul (...), în baza art. 5 Cod penal, s-a reţinut ca fiind mai favorabilă inculpaților (I1) şi (I2), legea penală în vigoare după data publicării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), până la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 (30.05.2022).

În baza art. 396 alin. (6) Cod procedură penală rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală, art. 154 alin. (1) lit. b) Cod penal și art. 5 Cod penal, cu referire la art. 155 alin. (1) Cod penal interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum şi a celor statuate prin Decizia nr. 67/25.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaților (I1) pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal (20 de acte materiale descrise la pct.

I 1-3 din rechizitoriu) şi (I2) pentru comiterea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală continuată în modalitatea evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea unor operaţiuni fictive, prevăzută de art. 48 alin. (1) Cod penal rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal (20 de acte materiale descrise la pct.

I 1-3 din rechizitoriu), ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.

S-a admis acţiunea civilă alăturată procesului penal şi în consecinţă, în baza art. 19 şi art. 25 alin. (1), (5) Codul de procedură penală raportat la art. 397 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 1349 Cod civil, s-a dispus obligarea inculpatului (I1), în solidar cu partea responsabilă civilmente societatea (Prc) SRL prin lichidator (Lj) RO IPURL şi cu coinculpatul (I2) la plata sumei totale de 1.040.030 lei, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat (T.V.A. şi impozit pe profit), cu accesoriile aferente (dobânzi şi penalităţi de întârziere), calculate potrivit Codului de procedură fiscală, până la data plăţii efective, în favoarea părții civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...) cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune materiale.

În baza art. 393 alin. (3) raportat la art. 249 Cod procedură penală, s-a menţinut sechestrul asigurator instituit de către procuror în cursul urmăririi penale prin ordonanţa din data de 8.06.2017 şi pusă în executare potrivit procesului verbal de aplicare a sechestrului din 4.07.2017, până la concurenţa sumei ce face obiectul despăgubirii în prezenta cauză.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 7 din Legea nr. 26/1990 s-a dispus comunicarea unei copii de pe hotărâre, la rămânerea definitivă, către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, pentru efectuarea cuvenitelor menţiuni în registrul comerţului.

În baza art. 274 Cod procedură penală au fost obligaţi inculpaţii (I1) şi (I2), să plătească statului suma de 10.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În considerentele hotărârii atacate prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în perioada mai 2010 - iunie 2011, inculpatul (I1), în calitate de administrator de fapt al societăţii (Prc) SRL (...), jud. (...), a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii a mai multor facturi fiscale emise în numele a trei societăţi, toate având un comportament de tip „fantomă”, în scopul diminuării bazei impozabile, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat, după cum urmează:

(i) în perioada decembrie 2010 – iunie 2011, inculpatul (I1) a dispus în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, înregistrarea în contabilitatea societăţii a unui număr de 8 (opt) facturi fiscale (nr. 016/22.12.2010, 38/22.04.2011, 42/29.04.2011, 43/16.05.2011, 45/25.05.2011, 48/30.05.2011, 54/6.06.2011 şi 60/24.06.2011) în valoare totală de 2.181.111 lei, reprezentând achiziţia fictivă de materiale de construcţii, transport bunuri şi lucrări de pregătire teren, facturi emise în numele societăţii (S1) SRL (...), jud. (...) şi au fost puse la dispoziţia inculpatului (I1) de către inculpatul (I2) care ştia că societatea furnizoare de facturi nu are nici o posibilitate de a efectua lucrările facturate;

(ii) în perioada decembrie 2010 – iunie 2011, inculpatul (I1) a dispus în baza aceleiaşi rezoluţii infracționale, înregistrarea în contabilitatea societăţii a unui număr de 4 (patru) facturi fiscale (nr. 030/6.12.2010, 024/17.12.2010, 35/28.04.2011 şi 45/29.06.2011) în valoare totală de 1.134.730 lei reprezentând achiziţia fictivă de prestări servicii, facturi obţinute cu complicitatea inculpatului (I2) – administrator de fapt la societăţii (S2) SRL (...), societate în numele căreia au fost emise facturile;

(iii) în perioada mai 2010 – decembrie 2010, inculpatul (I1) a dispus în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, înregistrarea în contabilitatea societăţii a unui număr de 8 (opt) facturi fiscale (nr. 14/31.05.2010, 18/16.06.2010, 21/24.06.2010, 24/30.06.2010, 21/1.08.2010, 25/14.10.2010, 26/22.10.2010 şi 30/20.12.2010) în valoare totală de 1.183.854 lei reprezentând achiziția fictivă de piatră spartă, materiale de construcţii şi prestări servicii, facturi care au fost obţinute cu complicitatea inculpatului (I2) – administrator de fapt la societatea (S3) SRL (...), societate în numele căreia au fost emise facturile.

Instanţa de fond a constatat că din luna iunie 2011 (data epuizării activității infracționale de evaziune fiscală) a început să curgă, conform art. 154 alineat (2) Cod penal, termenul general al prescripției răspunderii penale de 10 ani, care s-a împlinit față de cei doi inculpați în luna iunie 2021.

S-a reţinut că, la termenul de judecată din data de 23.06.2022, la care au avut loc dezbaterile judiciare, inculpatul (I1), prin apărător ales a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 18 Cod de procedură penală, privind continuarea procesului penal, considerent pentru care s-a procedat la analiza elementelor de tipicitate ale faptelor ce fac obiectul actului de acuzare, din perspectiva specificității situației faptice şi a normelor juridice aplicabile.

Astfel, prima instanţă a considerat că susținerile inculpatului (I1) privitoare la realitatea operațiunilor economice în discuție, invocate atât în cursul urmăririi penale cât și cu prilejul cercetării judecătorești, precum şi datele reliefate de probele testimoniale divergente cu situația faptică existentă, sunt nerelevante din perspectivă probatorie, fiind înlăturate ca atare.

S-a mai arătat că, fără vreun suport probator, inculpatul (I1) a susţinut că cele trei societăţi au dispus nu doar de forţă de muncă ci şi de utilaje şi de materiale de construcţii, dar, apărarea formulată de către inculpatul (I1) nu a putut fi coroborată cu nicio altă probă administrată în dosar, dimpotrivă, probele existente conturează o stare de fapt contrară celei prezentate de către acesta.

Prima instanţă a opinat că aspectele constatate de inspectorii fiscali în cadrul procesului verbal de control (...)/19.06.2015, potrivit căreia societatea (S1) SRL (...), jud. (...), societatea (S2) SRL (...) şi societatea (S3) SRL (...) au avut un comportament de tip „fantomă” se coroborează cu răspunsurile formulate de Inspectoratele Teritoriale de Muncă (...) şi (...) care arată că cele trei societăți nu au dispus de forţă de muncă pentru a derula lucrări de anvergura celor descrise de inculpatul (I1).

De asemenea, s-a arătat că niciuna dintre cele trei societăţi nu figurează cu active-utilaje sau ca având în gestiune materiale de construcţii pentru comercializare.

Instanţa de fond a reţinut că un alt element probator care indică o fictivitate a acestor relaţii, se regăseşte în înscrisurile bancare obţinute în baza încheierii nr. (...)/CC/15.06.2017 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului (...).

Astfel, inculpaţii (I1) şi (I2) au simulat în cazul relaţiilor societăţii (Prc) SRL cu societatea (S1) SRL şi societatea (S2) SRL, plata unei părţi din valoarea contractelor, banii fiind ridicaţi ulterior, fără să existe forţă de muncă, închirieri de utilaje sau materiale de construcţie.

Mai mult, la data controlului efectuat de către organele fiscale, societatea (Prc) SRL avea faţă de societatea (S1) SRL un sold neachitat de 535.488 lei iar faţă de societatea (S2) SRL un sold neachitat de 386.060 lei, din valoarea totală a facturilor fiscale emise, de 2.181.111 lei respectiv 1.134.730 lei.

Cu toate acestea, inculpatul (I2) nu a făcut niciun demers legal pentru recuperarea de la societatea (Prc) SRL a debitului restant de 921.548 lei, fapt care duce la concluzia că şi plata sumelor de 1.645.623 lei şi 748.670 lei a fost, aşa cum s-a arătat, simulată şi nu reală.

S-a mai reţinut că, dacă în cazul relaţiei cu societatea (S1) SRL şi societatea (S2) SRL inculpaţii (I1) şi (I2) au încercat să dea o aparentă legalitate plăţilor, în cazul societăţii (S3) SRL , plata de 1.183.854 lei a fost simulată prin întocmirea în fals de chitanţe cu sume de până la 5.000 lei.

În formarea convingerii că societăţile (S1) SRL, (S2) SRL şi (S3) SRL nu au efectuat lucrările şi livrările de marfă consemnate în cele 20 de facturi fiscale, instanţa de fond a avut în vedere şi constatările făcute de organele fiscale în procesul verbal de control nr. (...)/19.06.2015, potrivit cărora, niciuna din aceste societăţi nu a declarat operațiunile comerciale în Declarația 394 privind achiziţiile/livrările de bunuri/servicii efectuate pe teritoriul României.

În cazul societăţilor (S1) SRL şi (S2) SRL, Garda Financiară – Secţia (...) a întocmit sesizările penale nr. (...)/9.01.2012 şi (...)/13.01.2012 ca urmare a declarării fictive a sediului social.

S-a menţionat că poziția inculpatului (I2) nu a putut fi obţinută întrucât acesta s-a sustras de la urmărire penală şi de la judecată.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a apreciat că inculpatul (I1) a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii (Prc) SRL (...) a celor 20 facturi fiscale obținute cu complicitatea inculpatului (I2), facturi în care au fost consemnate operațiuni nereale, în scopul majorării cheltuielilor, cu consecința prejudicierii bugetului de stat.

Referitor la latura civilă a cauzei instanţa de fond a constatat existenţa raportului de cauzalitate între acţiunile comisive ale inculpatului (I1) realizate cu ocazia administrării societății (Prc) SRL (...), cu complicitatea inculpatului (I2) care, în calitate de administrator faptic la societăţile (S1) SRL (...), (S2) SRL (...) şi (S3) SRL (...), cu intenţie a furnizat inculpatului (I1) un număr de 20 facturi fiscale, reprezentând cheltuieli fictive şi consecinţele prejudiciabile produse bugetului de stat, de natură a antrena responsabilitatea civilă delictuală conform art. 1349 Cod civil.

În ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor, prima instanţă a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului ce presupune înlăturarea integrală a tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite şi culpabile, în raport cu contribuţia şi părțicipaţia concretă a fiecăruia dintre inculpaţi la crearea pagubei, precum şi Decizia nr. 17/05.10.2015 pronunţată de către Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 875/23.11.2015), iar în ce priveşte cuantumul prejudiciului s-a reţinut că acesta a fost stabilit de către organele fiscale la suma totală de 1.353.459 lei (503.430 lei – impozit pe profit şi 850.029 lei – TVA) având în vedere adresele de constituire de parte civilă, diminuat cu partea de prejudiciu dovedită ca fiind recuperată în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv suma de 313.429 lei.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termenul legal, a declarat apel inculpatul (I1), criticând-o sub aspectul netemeiniciei şi solicitând desfiinţarea acesteia, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar, în subsidiar, în sensul de a se dispune achitarea sa de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte cererea principală s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond nu este motivată, câtă vreme, după ce s-a reţinut incidenţa prescripţiei răspunderii penale, s-a trecut la examinarea ansamblului probator administrat în cauză prin reluarea stării de fapt expuse în cuprinsul rechizitoriului, fără să fie făcută o analiză proprie a probelor.

S-a susţinut că în acest mod inculpatului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în primă instanţă şi că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea respectării dreptului la dublul grad de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Referitor la cererea subsidiară s-a arătat că, pentru reţinerea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală este necesar ca evidenţierea să privească operaţiuni fictive şi care, din punct de vedere faptic, nu există, or, în speţă, nu există niciun fel de probă din care să rezulte, în mod cert, că achiziţiile de materiale de construcţii, transport bunuri şi anumite lucrări nu au existat în realitate.

De asemenea, s-a susţinut că, în măsura în care se constată că au fost achiziţionate în mod real bunuri, preţul fiind plătit şi bunurile intrând în fapt în patrimoniul societăţii, nu se poate vorbi de o operaţiune care, în fapt, nu există.

S-a mai arătat că parchetul nu a demonstrat sub nicio formă că bunurile/serviciile din facturi nu au fost achiziţionate de societatea (Prc) SRL, respectiv de inculpatul (I1), ci doar că acele facturi nu sunt reale, or, nu factura trebuie să fie fictivă, ci operaţiunea în sine.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală Curtea a reţinut următoarele:

Având în vedere motivele de apel invocate de inculpat, Curtea a analizat cu prioritate cazul de nulitate privind nemotivarea hotărârii instanţei de fond, pentru că, în ipoteza în care acesta este incident, va fi de natură să determine trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Curtea a constatat că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată ulterior datei de 15 mai 2021, când a intrat în vigoare Legea nr. 131/2021, care a modificat, prin art. I pct. 6 dispoziţiile art. 406 alin. (1) Cod procedură penală.

Potrivit actualelor dispoziţii ale art. 406 alin. (1) Cod procedură penală, hotărârea trebuie să fie redactată la momentul pronunţării în cazurile în care se dispune una dintre soluţiile prevăzute la art. 396 şi art. 397 Cod procedură penală.

Aşa cum a constatat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 233/2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021), prin care s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală în forma în avută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 131/2021, de principiu, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti în procesul penal constituie un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional; hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză, realizat la momentul deliberării în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care se regăsesc în motivarea hotărârii judecătoreşti.

Ca proces al judecăţii realizate în cauză, motivarea hotărârii judecătoreşti implică o demonstraţie, ce presupune folosirea logicii juridice pentru fundamentarea soluţiei.

Aşadar, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este cea care conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Instanţa de contencios constituţional a mai arătat că a motiva înseamnă a demonstra, a pune în evidenţă datele concrete care, folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice.

Curtea a observat, de asemenea, că simpla afirmare a unei concluzii - în concret, pronunţarea soluţiei nemotivate în fapt [...] fără a arăta în ce mod s-a ajuns la acea concluzie/soluţie, nu creează transparenţă asupra actului de justiţie, nu înlătură suspiciunea de arbitrariu şi nu permite o bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti.

Curtea a mai reţinut că doar motivarea în fapt şi în drept explică şi justifică soluţia (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecăţii şi este cea care convinge în legătură cu justeţea soluţiei.

Astfel, Curtea Constituţională a constatat că fixarea, prin redactare, la data pronunţării soluţiei, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia, reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

În acelaşi timp, Curtea Constituţională a constatat că redactarea motivelor în fapt şi în drept la momentul pronunţării permite urmărirea raţionamentului care conduce judecătorul la soluţie, reduce prejudecăţile cognitive şi creşte probabilitatea ca judecătorul să pronunţe o soluţie corectă.

Aşa cum rezultă şi din această decizie a instanţei de contencios constituţional, soluţia se întemeiază pe un raționament juridic, care este expus în motivare, motivarea hotărârii judecătoreşti constituind o garanţie puternică contra arbitrariului, instanţa fiind obligată să-şi dezvăluie raţionamentele de ordin factual şi juridic care au determinat adoptarea soluţiei.

Curtea consideră că partea din hotărâre care cuprinde considerentele proprii ale instanţei ar trebui să fie cea mai amplă, atât din punct de vedere cantitativ, dar mai ales calitativ, fiind necesar să se arate în concret care este situaţia de fapt reţinută, cu trimitere punctuală la probatoriul administrat în cauză şi că analiza făcută în legătură cu motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluţii, trebuie să fie, aşa cum s-a reţinut în doctrină, clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere.

Modalitatea în care o instanţă îşi îndeplineşte obligaţia de motivare a hotărârii pronunţate trebuie apreciată prin raportare la calitatea argumentelor prezentate, iar nu la numărul de pagini al hotărârii, pentru că nu întotdeauna a scrie mult înseamnă a scrie bine (non multum, sed multa).

În cauză, prin hotărârea instanţei de fond s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului (I1) de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal şi a inculpatului (I2) sub acuzaţia săvârşirii complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 Cod penal rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În considerentele hotărârii, instanţa de fond, după ce a redat acuzaţiile aduse celor doi inculpaţi prin actul de sesizare, a reţinut că, în raport de Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi de Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, legea penală mai favorabilă inculpaţilor este cea în vigoare între 25 iunie 2018, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale şi data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, constatând că, în raport de date comiterii de către cei doi inculpaţi a infracţiunilor imputate, prescripţia răspunderii penale s-a împlinit în luna iunie 2021.

Instanţa de fond a constatat apoi că, la termenul de judecată din 23 iunie 2022, inculpatul (I1) a solicitat continuarea procesului penal, în condiţiile art. 18 Cod procedură penală, iar după ce a făcut o prezentare teoretică a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2002, a procedat la examinarea probelor administrate în cauză.

Însă, această examinare s-a rezumat la o redare aproape în integralitate a considerentelor rechizitoriului, fără a fi realizată o analiză concretă a probelor administrate în cauză ori a apărărilor inculpaților care au solicitat continuarea procesului penal în vederea obținerii unei soluții care să consacre lipsa de temei a acțiunii penale exercitate de procuror.

Astfel, alineatul penultim al paginii 6 al hotărârii, este aproape identic cu alineatul 2 al paginii 6 a rechizitoriului, iar în alineatele următoare sunt redate identic cele reţinute în rechizitoriu, excepţie fiind ultimul alineat al paginii 7 din hotărâre, în care se face referire la declaraţia dată de martorul (M) în cursul cercetării judecătoreşti.

Prin urmare, Curtea opinează că, în cea mai mare parte a considerentelor hotărârii s-a procedat la o reproducere a actului de sesizare a instanţei, soluţia adoptată nefiind argumentată decât în ceea ce priveşte intervenţia prescripţiei răspunderii penale.

Or, faţă de solicitarea inculpatului (I1) de continuare a procesului penal, instanţa de fond trebuia să facă o analiză a probelor administrate în cauză şi doar în cazul în care reţinea că inculpaţii au comis infracţiunile ce li se impută, putea să dispună încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Instanţa de fond nu a făcut nicio analiză a apărărilor inculpatului, care a susţinut că în cauză fapta reţinută în sarcina sa nu există, câtă vreme lipseşte o cerinţă esenţială şi anume fictivitatea operaţiunilor, apreciind că în condiţiile în care operaţiunile au fost efectiv efectuate nu are relevanţă dacă facturile presupus fictive provin de la o altă societate decât cea care apare în factură, respectiv că trebuie tranşată diferenţa dintre fictivitatea înscrisurilor şi fictivitatea operaţiunilor.

În acest sens Curtea a reţinut că dacă în aceeaşi cauză penală, pentru aceeaşi faptă şi acelaşi inculpat se ivesc mai multe cazuri de inaptitudine funcţională a acţiunii penale se face aplicarea cazului mai întâi ivit, deoarece fiecare caz îşi produce efectul chiar din momentul când a intervenit (ex tunc), iar nu de la data aplicării (ex nunc), aşa încât cazurile ivite ulterior nu mai au ce stinge, procesul fiind virtual stins de la data apriţiei primului caz, cu excepţia situaţiei în care cazul ivit ulterior produce efecte mai favorabile decât cazul anterior, când se va aplica cazul mai favorabil.

În aceste condiţii, Curtea consideră că instanţa de fond nu a expus motivele avute în vedere la luarea soluţiei în mod suficient de clar pentru a o justifica.

Or, absenţa motivării hotărârii are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un proces echitabil şi determină nulitatea relativă a hotărârii, inculpatului fiindu-i adusă o vătămare prin încălcarea dreptului la apărare întrucât această situație creează o restrângere disproporționată, care nu poate fi compensată prin analiza instanţei de control judiciar.

Deși nemotivarea hotărârii nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. (2) lit. b) Cod procedură penală, Curtea a apreciat că soluţia se impune pentru a garanta respectarea atât a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale, cât şi a dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale.

Totodată, Curtea reţine că apelul este, în principal, o cale de atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar. Or, controlul judiciar nu poate fi realizat în concret în condiţiile nemotivării hotărârii.

Faţă de această soluţie Curtea a considerat că este inutil a proceda la analiza apărărilor subsidiare ale inculpatului care urmează a fi avute în vedere de către prima instanţă ulterior reluării acestei etape procesuale.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 alin. (1) pct. (2) lit. b) Cod procedură penală, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale, art. 419 Cod procedură penală, Curtea a admis apelul declarat de inculpatul (I1), cu efect extensiv şi în ceea ce-l priveşte pe inculpatul (I2) împotriva Sentinţei penale nr. (...) din 01 noiembrie 2022 pronunţate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...), care a fost desfiinţată, urmând a se trimite cauza spre rejudecare Tribunalului (...).

(Decizie redactată și rezumată de judecător Mihail UDROIU)