Hotărâre nr. 33 din 27.01.2023

DREPT ADMINISTRATIV

Pretenții - timbru de mediu

- art. O.U.G. nr. 52/2017

- art. 91 din OG nr. 92/2003

- cauza CJUE C-677/19 Valoris

Termenul de prescripție a dreptului de a cere restituirea sumelor plătite nedatorat trebuie stabilit cu luarea în considerare a considerentelor Hotărârii pronunțată în cauza C-677/19 Valoris S.R.L. împotriva României.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a concluzionat în sensul că, în ipoteza în care la data de 31.08.2018 (data împlinirii termenului de decădere pentru formularea cererii de restituire în condițiile O.U.G. nr. 52/2017) termenul de prescripție a dreptului de a cere restituirea (cu o durată de cinci ani) nu era împlinit, iar durata termenului de prescripție se împlinea la o dată ulterioară celei de 31.08.2018, este necesar a se recunoaște părții interesate dreptul de a solicita restituirea pe întreaga perioadă a termenului de prescripție, dacă acesta se împlinește ulterior datei prevăzute de O.U.G. nr. 52/2017.

O atare interpretare, reține Curtea, permite respectarea principiilor cooperării loiale și echivalenței, conform interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Valoris.

Or, în ipoteza concretă din litigiu, s-a constatat că recurentul-reclamant a achitat taxa reprezentând timbrul de mediu la data de 14.06.2013, astfel că termenul de prescripție a dreptului de a solicita restituirea acestei sume a început a curge la data de 01.01.2014 și s-a împlinit la data de 31.12.2018, inclusiv, deci ulterior împlinirii termenului de decădere stipulat de O.U.G. nr. 52/2017, respectiv 31.08.2018.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 33 din 27 ianuarie 2023

Prin Sentința nr. (...)/CAF/31.10.2022, Tribunalul (...) a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul (R), CNP (...), domiciliat în (...), cu domiciliul procesual ales în vederea comunicării actelor de procedură la (...), în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), cu sediul în (...), având ca obiect anularea Deciziei privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule nr. (...)/2013, anularea adreselor nr. (...)/19.11.2021, respectiv nr. (...)/21.12.2021, restituirea sumei de 5.301 lei, stabilită cu titlu de timbru de mediu, precum și a dobânzii aferente.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Administrația Fondului pentru Mediu, cu sediul în (...), excepție invocată de aceasta prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...) împotriva chematei în garanție Administrația Fondului pentru Mediu.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 27.05.2013, reclamantul a cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare depus în copie la fila 13 dosar, autovehiculul marca IVECO, tipul 45R, număr de identificare ZCFA75A(...), neînmatriculat, de la vânzătorul (...).

Din cartea de identitate a autovehiculului, depusă la fila 10 dosar, a rezultat că acesta a fost înmatriculat pentru prima dată în România la data de 18.06.2013, pe numele reclamantului (R).

La data de 14.06.2013 (fila 14) a fost emisă de către pârâta Administrația Finanțelor Publice a Orașului (O) Decizia privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule nr. (...), prin care s-a stabilit suma de plată de 5.301 lei, reprezentând timbru de mediu pentru autovehiculul marca IVECO, tipul 45R, număr de identificare ZCFA75A(...).

Reclamantul a achitat suma de 5.301 lei potrivit chitanței de plată seria TS7 nr. (...)/14.06.2013 (fila 15).

Prin cererea depusă în copie la fila 16 dosar, înregistrată la Serviciul Fiscal Orășenesc (O) la data de 28.10.2021, reclamantul a solicitat anularea Deciziei privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule nr. (...)/2013 și restituirea sumei de 5.301 lei, precum și dobânzi fiscale.

Prin adresa nr. (...)/19.11.2021 (fila 17), cererea reclamantului a fost respinsă ca nedepusă în termen, cu motivarea că, în temeiul O.U.G. nr. 52/2017 și art. 168 din Legea nr. 207/2015, a existat posibilitatea depunerii cererii până la data de 31.08.2018, în baza căreia se realiza restituirea sumei solicitate, cererea reclamantului fiind însă depusă la data de 28.10.2021.

Această adresă de respingere a fost contestată de reclamant în mod explicit, cu plângerea prealabilă depusă la fila 18 dosar, invocând cele statuate în cauza Valoris SRL.

Cu adresa nr. (...)/21.12.2021, Serviciul Fiscal Orășenesc (O) a reiterat motivele pentru care a respins inițial cererea, arătând că revine cu același răspuns, de respingere a cererii reclamantului, pe motiv că cererea trebuia depusă până la data de 31.08.2018.

Instanța a constatat că, în cauză, s-au impus precizări preliminare privind calificarea obiectului cererii și, implicit, privind necesitatea sau nu a parcurgerii, de către reclamant, a procedurii administrative prevăzute de O.U.G. nr. 52/2017.

Astfel, s-a constatat că acțiunea în justiție a fost depusă de către reclamant ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017, la data de 11.01.2022, astfel că ordonanța de urgență menționată este pe deplin aplicabilă în speță.

Potrivit art. 1 alin. 5, 7 și 9 din O.U.G. 52/2017, (5) „cererea de restituire se soluționează prin decizie emisă de către organul fiscal central competent, în conformitate cu prevederile art. 77 din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, care se comunică contribuabilului, conform prevederilor art. 47 din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare.

(7) Împotriva deciziei prevăzute la alin. (5) contribuabilii pot face contestație în condițiile Legii nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 45 de zile de la comunicarea deciziei.

(9) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi contestate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare”.

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale a rezultat că legiuitorul a instituit o procedură administrativă de restituire a timbrului de mediu, accesul la procedura judiciară fiind condiționat de parcurgerea acesteia și putându-se face numai în condițiile în care atât cererea inițială de restituire, cât și contestația administrativă sunt respinse, fiind supusă controlului judiciar numai decizia de soluționare a contestației administrative.

În speță, astfel cum a rezultat din contestația depusă de reclamant la Serviciul Fiscal (O) (fila 16), reclamantul solicitase atât revocarea Deciziei privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule nr. (...)/2013, cât și restituirea sumei de 5.301 lei și a dobânzii fiscale, cerere asupra căreia pârâta s-a pronunțat prin adresa nr. (...)/19.11.2021, adresa criticată de reclamant pe calea recursului grațios, în soluționarea căruia, pârâta a emis adresa nr. (...)/21.12.2021.

Solicitându-i-se reclamantului să precizeze dacă a înțeles să atace și această adresă, acesta a precizat că înțelege să atace și această adresă (prin cererea adițională depusă la fila 52 dosar, depusă la primul termen de judecată).

Or, în lipsa unui act intitulat „Decizie” de respingere a recursului grațios, adresa nr. (...)/21.12.2021 joacă rolul deciziei prevăzute de art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 52/2017.

În consecință, cererea prin care reclamantul a solicitat instanței de contencios administrativ a se dispune restituirea timbrului de mediu, pe de o parte, iar pe de altă parte, anularea atât a Deciziei privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu, nr. (...)/14.03.2013, cât și a adresei nr. (...)/19.11.2021 (prin care s-a respins cererea de restituire a timbrului de mediu), dar și a adresei (...)/21.12.2021, prin care s-a respins contestația prealabilă împotriva adresei nr. (...)/19.11.2021, este admisibilă.

Văzând aceste aspecte, instanța a analizat fondul cererii introductive, astfel cum a fost modificată.

Sub acest aspect, s-a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 52/2017:

(1) Contribuabilii care au achitat (...) timbrul de mediu pentru autovehicule, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările și completările ulterioare, și care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență pot solicita restituirea (...), precum și a dobânzilor datorate pentru perioada cuprinsă între data perceperii și data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent.

Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Dreptul contribuabililor prevăzuți la alin. (1) de a cere restituirea se naște la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa, iar prin derogare de la prevederile art. 219 din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, cererile de restituire se depun, sub sancțiunea decăderii, până la data de 31 august 2018.

Instanța a mai reținut că, prin raportare la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-677/19 (S.C.

Valoris împotriva României, trebuie să i se recunoască reclamantului dreptul de a solicita restituirea timbrului de mediu cel puțin o perioadă de timp egală cu cea în care aceasta ar putea solicita restituirea unei asemenea taxe în baza dreptului intern.

Cu privire la acest aspect sunt relevante prevederile art. 219 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care, dreptul contribuabilului/ plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul de restituire.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza C-677/19 SC Valoris SRL împotriva Direcției

Regionale a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Vâlcea, Administrației Fondului pentru Mediu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene

(CJUE) a reținut că principiul echivalenței, coroborat cu principiul cooperării loiale, trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii, în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.”

Dintre considerentele relevante ale hotărârii menționate, s-au impus a fi amintite următoarele:

,,33. ... sub rezerva ca similitudinea cererilor în cauză să fie dovedită, trebuie să

se examineze dacă aspectele procedurale ale acțiunilor întemeiate pe OUG nr. 52/2017,

precum cea din litigiul principal, care urmărește să remedieze o nerespectare a

normelor dreptului Uniunii, sunt mai puțin favorabile decât cele ale acțiunilor

întemeiate în exclusivitate pe încălcarea normelor dreptului național.

34. În această privință este suficient să se constate că, astfel cum au arătat în

esență atât instanța de trimitere în decizia sa, cât și Comisia în observațiile sale scrise,

cererile având ca obiect restituirea taxelor menționate de O.U.G. nr. 52/2017,

întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, sunt supuse unui termen procedural

de aproximativ un an, care este considerabil mai scurt și, prin urmare, mai puțin

avantajos decât termenul de cinci ani aplicabil cererilor având ca obiect

restituirea unor creanțe fiscale întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

35. Această constatare nu poate fi repusă în discuție în mod valid de argumentele

guvernului român potrivit cărora, pe de o parte, OUG nr. 52/2017 a acordat un nou

termen contribuabililor pentru care, conform legislației anterioare, termenul de

prescripție de cinci ani aplicabil dreptului lor la restituirea unor taxe expirase sau era

pe punctul să expire și, pe de altă parte, sistemul instituit prin această ordonanță pentru taxele românești pe poluare se poate aplica și restituirii acestora, în măsura în

care ele ar contraveni dreptului național.

36. Astfel, cu toate că adoptarea OUG nr. 52/2017, care impune data de 31

august 2018 ca dată limită pentru a solicita restituirea taxelor românești pe

poluare plătite, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii, a avut ca efect

favorabil prelungirea termenului de restituire aplicabil unora dintre contribuabilii

care au plătit aceste taxe, este cert că această adoptare a avut de asemenea ca

efect dezavantajos reducerea termenului de restituire aplicabil altor contribuabili,

care au pierdut beneficiul deplin al perioadei de cinci ani prevăzute la articolul

219 din Codul de procedură fiscală, dispoziție care a rămas, în schimb, pe deplin

aplicabilă în ceea ce privește creanțele fiscale achitate, dar nedatorate din

perspectiva dreptului național. Or, principiul echivalenței nu permite compensarea

unui dezavantaj suferit de un grup de contribuabili cu un avantaj acordat unui alt

grup care se află într-o situație similară.”

În lumina acestor considerente ale C.J.U.E., s-a dedus că în cazul unei acțiuni

privind refuzul organului fiscal competent de restituire a timbrului de mediu, achitat aferent unui autovehicul de ocazie (second hand) achiziționat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu apar a fi respectate principiile cooperării loiale și echivalenței dacă, la data de 31.08.2018 (când se împlinește termenul de decădere pentru formularea cererii de restituire în condițiile O.U.G. nr. 52/2017) nu era împlinit termenul de prescripție a dreptului la restituire stabilit de O.G. nr. 92/2003, respectiv de Legea nr. 207/2015, întrucât în acest caz remediul disponibil se exercită în condiții mai puțin favorabile decât cele specifice creanțelor fiscale vizate exclusiv de dreptul intern (este instituit un termen de decădere de aproximativ un an pentru formularea cererii, deși în dreptul comun al Codului de procedură fiscală se prevede un termen de prescripție de 5 ani).

Cât despre situația timbrelor de mediu în cazul cărora termenul de

prescripție privind dreptul contribuabilului de a cere să îi fie restituită suma achitată cu

acest titlu era împlinit deja la data de 31.08.2018 (când se împlinește termenul de

decădere pentru formularea cererii de restituire în condițiile O.U.G. nr. 52/2017),

premisele încălcării principiilor cooperării loiale și echivalenței nu apar a fi întrunite,

deoarece în acest caz legiuitorul conferă un beneficiu suplimentar acestor creditori, prin

punerea la dispoziția lor a unui remediu suplimentar și favorabil restituirii, ce nu își are

un echivalent în raport de restituirea creanțelor fiscale reglementate exclusiv de dreptul

intern.

În acest din urmă sens, nu au fost identificabile, în considerentele hotărârii CJUE, argumente în sensul unei încălcări a dreptului Uniunii Europene pentru situația creanțelor litigioase cu privire la care termenul de prescripție din dreptul comun era împlinit la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017 sau la data de 31.08.2018, ci pentru o astfel de situație

reglementarea unui nou termen în care putea fi formulată cererea de restituire a fost

apreciată de instanța europeană a fi avantajoasă. Altfel spus, nu s-au identificat motive

pentru a conchide în urma hotărârii CJUE că astfel de creanțe ar trebui să beneficieze

de un nou termen de prescripție de 5 ani odată cu intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 52/2017 pentru a fi solicitată restituirea.

În schimb, nu la aceeași concluzie s-a ajuns pentru situația creanțelor litigioase cu

privire la care termenul rămas din cel al prescripției reglementate de dreptul comun era

superior termenului instituit de O.U.G. nr. 52/2017. Astfel de creanțe litigioase sunt

apreciate de către instanța europeană a se afla într-o situație dezavantajoasă.

În consecință, în cazul unei acțiuni privind refuzul organului fiscal competent de restituire a timbrului de mediu, achitat aferent unui autovehicul de ocazie second hand achiziționat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu sunt respectate principiile cooperării loiale și echivalenței dacă la data de 31.08.2018 (când se împlinește termenul de decădere pentru formularea cererii de restituire în condițiile O.U.G. nr. 52/2017) nu era împlinit termenul de prescripție a dreptului la restituire stabilit de O.G. nr.92/2003, respectiv de Legea nr. 207/2015, întrucât în acest caz remediul disponibil se exercită în condiții mai puțin favorabile decât cel specific creanțelor fiscale vizate exclusiv de dreptul intern (este instituit un termen de decădere de aproximativ un an pentru formularea cererii, deși în dreptul comun al Codului de

procedură fiscală se prevede un termen de prescripție de 5 ani).

În schimb, în situația taxelor pentru poluare lato sensu, în cazul cărora termenul de

prescripție privind dreptul contribuabilului de a cere să îi fie restituită suma achitată cu

acest titlu era împlinit deja la data de 31.08.2018 (când se împlinește termenul de

decădere pentru formularea cererii de restituire în condițiile O.U.G. nr. 52/2017),

premisele încălcării principiilor cooperării loiale și echivalenței nu sunt întrunite,

deoarece în acest caz legiuitorul conferă un beneficiu suplimentar acestor creditori, prin

punerea la dispoziția lor a unui remediu suplimentar și favorabil restituirii, ce nu își are

un echivalent în raport de restituirea creanțelor fiscale reglementate exclusiv de dreptul

intern.

A rezultat așadar că, și în prezenta speță, trebuia recunoscut reclamantului, care a achitat timbrul de mediu, dreptul de a cere restituirea acestuia într-un termen de cel puțin 5 ani, care se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul de restituire.

În cauză, s-a reținut că taxa de poluare de 5.301 lei a fost achitată la data de 14.06.2013.

Ca atare, instanța a constatat că dreptul la restituire a luat naștere la 01.01.2014, care este echivalentul datei de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept (anul nașterii dreptului fiind anul în care a avut loc plata taxei), iar termenul de prescripție de 5 ani a expirat la data de 31.12.2018, deci ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017 (dar înainte ca reclamantul să solicite restituirea taxei).

Așadar, în cazul timbrului de mediu achitat de reclamant, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017 (situată la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, intrarea în vigoare având deci loc la data de 10 august 2017), din termenul de prescripție de 5 ani, ce a început să curgă la 01.01.2014, mai rămăsese o perioadă de 1 an, 4 luni și 21 de zile (întrucât se scurseseră 3 ani, 7 luni și 10 zile), perioada rămasă fiind superioară termenului de decădere de aproximativ 1 an introdus prin O.U.G. nr. 52/2017, pentru depunerea cererii de restituire a taxei de mediu.

Ne aflăm deci în ipoteza pe care C.J.U.E. o definește, în cauza C-677/19 SC Valoris S.R.L., ca fiind cea a creanțelor litigioase cu privire la care termenul rămas din cel al prescripției reglementate de dreptul comun era superior termenului instituit de O.U.G. nr. 52/2017.

În ceea ce privește aceste creanțe litigioase, C.J.U.E. a statuat că sunt apreciate de către instanța europeană a se afla într-o situație dezavantajoasă față de creanțele similare întemeiate pe încălcarea dreptului intern, astfel că stipularea termenului de depunere a cererii de restituire până la data de 31.08.2017 încălca principiile U.E. indicate în cuprinsul hotărârii și nu trebuie aplicat în speță.

S-a observat însă că cererea de anulare a Deciziei de calcul, precum de restituire a taxei de poluare, a fost formulată de reclamant la data de 28.10.2021, în condițiile în care termenul de prescripție a creanței fiscale expira la 31.12.2018, deci cu aproape 3 ani după expirarea termenului de prescripție.

În speță, instanța a apreciat că, prin efectul prevederilor art. 1 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 1 alin. (2) teza 1 din O.U.G. nr. 52/2017, nu a avut loc o repunere în termenul de prescripție a reclamantului, pentru motivele ce urmează a fi expuse.

Astfel, prin hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-677/19 Valoris (ECLI:EU:C:2020:825), s-a statuat că „Principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat”.

Pe de altă parte, achitând timbrul de mediu în anul 2013, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017, care prevedea un termen de decădere de 1 an pentru formularea cererilor administrative de restituire, reclamantul beneficiase deja de un termen de 3 ani, din cel de 5 ani prevăzut de legislația internă ca termen de prescripție în care se putea solicita restituirea taxei de poluare, acest termen începând să curgă în data de 01.01.2014 și împlinindu-se în data de 31.12.2018, iar reclamantul a formulat cererea de restituire a timbrului de mediu în data de 28.10.2021, așadar după împlinirea atât a termenului de decădere de un an, prevăzut de O.U.G. nr. 52/2017 (aspect însă nerelevant față de cele statuate de C.J.U.E. pentru situația creanțelor pentru care, din termenul de prescripție aplicabil creanțelor întemeiate pe încălcarea dreptului intern, rămăsese o perioadă mai lungă decât termenul instituit de O.U.G. nr. 52/2017), dar și a termenului legal de prescripție pentru restituirea creanțelor fiscale de 5 ani, care se împlinise la 31.12.2018.

Repunerea în termen, ca efect al O.U.G. nr. 52/2017, putea avea loc numai dacă reclamantul nu se mai afla în termenul de restituire (termenul de prescripție de drept comun, de 5 ani) sau dacă, din termenul de restituire de 5 ani, de drept comun, ar fi rămas mai puțin decât termenul de 1 an instituit prin O.U.G. nr. 52/2017, or, în speță, reclamantul avea, la data de 31.08.2018, când a expirat termenul de 1 an, încă 4 luni din termenul de 5 ani de prescripție (termen de prescripție care expira la data de 31.12.2018).

Așadar, intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017 nu îl avantaja pe reclamant (întrucât nu îi conferă un termen suplimentar pentru formularea cererii de restituire, față de termenul de drept comun, de 5 ani, ci, dimpotrivă, scurtează perioada până la care acesta poate depune cererea de restituire), iar instanța nu a aplicat aceste prevederi ale dreptului național special (respectiv cele privind depunerea cererii de restituire, sub sancțiunea decăderii, până la data de 31.08.2018), în temeiul celor statuate în cauza C-677/19 S.C.

Valoris S.R.L., coroborate cu art. 20 din Constituție, pentru a nu-i crea reclamantului o situație dezavantajoasă față de creanțele întemeiate strict pe încălcarea dreptului intern.

Totuși, acest lucru nu a avut semnificația înlăturării de la aplicare a dreptului comun, ca efect al aplicării căruia, termenul de prescripție pentru depunerea cererii de restituire a timbrului de mediu expira la data de 31.12.2018, reclamantul depunând însă cererea la 28.10.2021.

Ca atare, cererea de restituire a timbrului de mediu urma a fi respinsă.

Pe cale de consecință, s-a respins și cererea accesorie având ca obiect actualizarea sumei cu dobânda fiscală.

În temeiul prevederilor art. 72 Cod procedură civilă, nefiind admisă cererea formulată împotriva pârâte D.G.R.F.P. (...), instanța a reținut că nu sunt întrunite, în cauză, nici condițiile pentru admiterea cererii de chemare în garanție, întrucât pârâta, care a formulat cererea de chemare în garanție, nu a căzut în pretenții, iar cererea de chemare în garanție devine activă doar în măsura în care pârâta ar fi fost obligată la plata unei sume de bani.

În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Deciziei de stabilire a timbrului de mediu nr. (...)/14.06.2013, respectiv de anulare a adreselor nr. (...)/19.11.2021 și (...) din 21.12.2021, instanța a reținut următoarele:

Deși reclamantul a solicitat pârâtei, astfel cum s-a arătat mai sus, prin cererea depusă în copie la fila 16 dosar, înregistrată la Serviciul Fiscal Orășenesc (O) la data de 28.10.2021, reclamantul a solicitat pârâtei și anularea Deciziei privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule nr. (...)/2013, iar nu doar restituirea sumei de 5.301 lei, precum și dobânzi fiscale, pârâta nu s-a pronunțat în mod expres asupra acestei cereri nici prin adresa nr. (...)/19.11.2021 (fila 17), de respingere a cererii de restituire, nici prin adresa nr. (...)/21.12.2021, de respingere a contestației administrative prealabile împotriva acesteia.

Așadar, s-a aflat în ipoteza reglementată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, respectiv ipoteza nesoluționării în termenul legal a unei cereri – constând în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În speță, aflându-se în prezența unui act administrativ-fiscal, legea prevede un termen special în care pârâta ar fi trebuit să soluționeze cererea reclamantului, respectiv termenul de 45 de zile, reglementat de art. 77 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, potrivit cu care, cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluționează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare.

În acest termen, pârâtul nu a soluționat cererea reclamantului de revocare a Deciziei privind stabilirea timbrului de mediu, astfel încât instanța a considerat că se afla legal învestită cu anularea acestei decizii.

Văzând însă că singura situație în care s-ar fi impus anularea Deciziei de stabilire a timbrului de mediu nr. (...)/14.06.2013 ar fi fost aceea în care s-ar fi constatat că aceasta încalcă dreptul U.E., astfel cum a fost interpretat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, or, potrivit celor de mai sus, o asemenea încălcare s-a invocat cu depășirea termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de dreptul intern, în cauză se impune și respingerea cererilor având ca obiect anularea Deciziei privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule nr. (...)/2013, iar cererile de anulare a adreselor nr. (...)/19.11.2021, respectiv nr. (...)/21.12.2021, s-au impus a fi respinse întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, cererea de restituire a timbrului de mediu s-a impus a fi respinsă raportat la împlinirea termenului de prescripție de 5 ani.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța a analizat, cu prioritate, conform art. 248 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Administrația Fondului pentru Mediu, excepție pe care a respins-o, întrucât, în ipoteza în care instanța ar obliga pârâta D.G.R.F.P. (...), prin A.J.F.P. (...), la restituirea timbrului de mediu, cererea de chemare în garanție trebuia îndreptată împotriva A.F.M., iar nu împotriva unei alte entități, întrucât timbrul de mediu se face venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de către Administrația Fondului pentru Mediu.

În ceea ce privește fondul cererii de chemare în garanție, această cerere s-a impus a fi respinsă întrucât, în speță, pârâta nu a căzut în pretenții, astfel încât nu se are motiv să se întoarcă împotriva chematei în garanție.

Raportat la soluția pronunțată, în temeiul dispozițiilor art. 453 Cod procedură civilă, instanța a respins și cererea accesorie a reclamantului, având ca obiect cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs (R), solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și ulterior precizată cu cheltuieli de judecată la fond și în recurs.

În motivare, recurentul a arătat că în fapt, în anul 2013 a cumpărat o autoutilitară marca Iveco tip Eurocargo, înmatriculată prima dată în anul 1998. Provenea din spațiul UE, din Cehia.

Prin Decizia privind stabilirea sumei reprezentând timbru de mediu pentru autovehicule emisă pe seama recurentului reclamant nr. (...)/2013, s-a stabilit o taxă în cuantum de 5301 lei, pe care a achitat-o prin chitanța seria TS07 nr. (...)/14.06.2013, cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule.

Deși această taxă a fost percepută în baza unor prevederi legale interne în vigoare, se impunea observarea faptului că aceste prevederi contravin dispozițiilor art. 23 și art. 90 par. l din Tratatul de instituire a Comunității Europene care interzic cu desăvârșire stabilirea de taxe ori impozite directe sau indirecte asupra produselor statelor membre, menite să avantajeze produsele interne.

După apariția O.G. nr. 52/2017, a solicitat restituirea sumelor respective deoarece au fost percepute nelegal. Cererea a fost respinsă pe cale administrativă.

S-a adresat Tribunalului (...), dar acțiunea a fost respinsă, prin sentința atacată, pe motiv că cererea ar fi ”nefondată”, dar din motivarea hotărârii a rezultat că motivul respingerii ar fi că cererea ar fi fost prescrisă.

Recurentul consideră soluția atacată ca fiind nelegală.

Recurentul a arătat instanței că îndeplinește condițiile legale pentru restituire, nu s-a contestat că autoutilitara provine din spațiul UE, că a fost vorba de prima înmatriculare a ei din România, și că ar fi plătit o taxă considerată în mod constant de jurisprudența internă și cea a U.E. ca fiind nelegală, discriminatorie.

Instanța de fond a apreciat cererea recurentului ca fiind prescrisă, deși, în primul rând, nu s-a invocat prescripția, iar instanța nu putea invoca din oficiu această excepție (nu apare ca și cum ar invocat-o din oficiu, dar analiza pe care o face instanța și soluția la care ajunge acest temei îl are).

În al doilea rând, apreciază că interpretarea dată de către instanță considerentelor Deciziei CJUE în cauza C-677/2019 SC Valoris c/a România, este eronată.

CJUE a statuat că reclamantului din acea cauză trebuie să i se recunoască dreptul de a solicita restituirea timbrului de mediu o perioadă de timp egală cu cea în care aceasta ar putea solicita restituirea unei asemenea taxe în dreptul intern.

În dreptul intern, ar fi 5 ani, aspect necontestat.

Tribunalul însă a considerat că, termenul de 5 ani curge de la data de 01 ianuarie a anului următor celui de la care s-a făcut plata.

Recurentul a considerat greșită această statuare a tribunalului.

CJUE vorbește de „dreptul de a solicita restituirea timbrului de mediu o perioadă de timp egală cu cea în care aceasta ar putea solicita restituirea unei asemenea taxe în dreptul intern”.

Or, după anul 2013, până la intrarea în vigoare a OUG 52/2017, nu a existat vreun act normativ care să-i dea posibilitatea să solicite pe cale administrativă restituirea taxei plătite de recurent.

Drept urmare, termenul de 5 ani în care ”ar putea solicita restituirea unei asemenea taxe în dreptul intern” curge de la data intrării în vigoare a OUG nr. 52/2017, termen care în mod evident nu era împlinit în data de 28.10.2021, când a formulat cererea de restituire.

În concret, O.U.G. nr. 52/2017 privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule, în art. 1 alin. 1, prevede:

”(1) Contribuabilii care au achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, prevăzută la art. 2141 -2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, taxa pe poluare pentru autovehicule, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/ 2011, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevăzută de Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu modificările ulterioare, și timbrul de mediu pentru autovehicule, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările și completările ulterioare, și care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență putea solicita restituirea acestora, precum și a dobânzilor datoare pentru perioada cuprinsă între data perceperii și data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent.”

Tot O.U.G. nr. 52/2017 privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule, în art. 1 alin. 4, prevede:

”(4) La cererea de restituire se anexează, în original sau în copie, documentul doveditor al plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule, taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule sau timbrului de mediu pentru autovehicule, respectiv chitanța fiscală/ordinul de plată și extrasul de cont, după caz, care să ateste efectuarea plății acesteia, precum și copiile cărții de identitate a vehiculului și a certificatului de înmatriculare”.

Recurentul a susținut că a îndeplinit aceste condiții legale, respectiv a achitat o taxă specială cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, nu a beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a OG 52/2017, și a depus înscrisurile prev. la art. 1 alin. 4 din OUG 52/2017.

Recurentul a arătat că a susținut toate argumentele și criticile invocate în fața instanței de fond sau prin documentele și memoriile depuse la dosar.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 483 și urm. Cod procedură civilă, art. 488 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, art. 23, 25 și 90 Tratatul de instituire a Comunității Europene, Legea nr. 554/2004, O.U.G. 52/2017.

Prin întâmpinarea formulată la data de 20.12.2022 (filele 17-18), intimata Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat admiterea recursului formulat în cauză, casarea sentinței instanței de fond și respingerea acțiunii formulată de către intimatul reclamant ca neîntemeiată și nelegală.

În motivare, arată intimata că instanța de fond, în mod corect, a respins cererea de chemare în judecată având în vedere că reclamantul (R) a achitat taxa de poluare pentru autovehicule la data de 14.06.2013, iar chemarea în judecată a fost promovată în data de 11.01.2022, adică peste termenul de prescripție de 5 ani, potrivit art. 219 alin. 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Intimata a arătat că în cauza C-l 18/08, CJUE a reținut că principiul echivalenței impune ca toate normele aplicabile acțiunilor să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor similare întemeiate pe nerespectarea dreptului intern, reținând însă și că totuși acest principiu nu poate fi interpretat în sensul că obligă un stat membru să extindă regimul său intern cel mai favorabil în privința tuturor acțiunilor introduse într-un anumit domeniu de drept.

Or în raport și de aceste considerente care susțin ceea ce a concluzionat CJUE în hotărârile pronunțate în cauzele C-677/19 și C-l 18/08, intimata a apreciat că nu se poate reține în prezenta cauză că nu se impunea a fi parcursă procedura prealabilă de către reclamant.

Astfel, după cum reiese din art. 1 alin. 5-9 din OUG 52/2017, procedura prealabilă reglementată de aceste dispoziții legale este similară celei prevăzute pentru nerespectarea dreptului intern în materia creanțelor fiscale, nefiind impusă nicio condiție suplimentară care să determine, în privința cererilor de restituire a acestor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii, o procedură mai puțin favorabilă decât cea aplicabilă unor acțiuni similare de natură internă și care să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

În ceea ce privește Decizia 24/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta a vizat un cadru normativ anterior intrării în vigoare a OUG 52/2017 astfel că a apreciat că nu pot fi reținute ca argument în înlăturarea prevederilor explicite ale art. 1 alin. 5-9 din OUG 52/2017.

Conformitatea condițiilor de restituire a taxei cu prevederile dreptului comunitar a fost analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din data de 14 octombrie 2020 pronunțată în cauza C677/19 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Vâlcea într-o cerere formulată de SC Valoris SRL împotriva Direcție Regionale a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, Administrație Fondului pentru Mediu.

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că “Principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat.

Principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.”

În consecință, conform acestei decizii stabilirea unui termen de decădere de aproximativ un an, respectiv cel prevăzut de OUG nr. 52/2017 pentru formularea cererii de restituire a unei taxe contrare dreptului Uniunii Europene este contrară dreptului european respectiv principiului echivalenței și al cooperării loiale în măsura în care un astfel de termen nu a fost prevăzut pentru cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

Conform art. 219 din Codul de procedură fiscală “Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire.”

Este de observat că acest termen preia regula existentă și în art. 135 din vechiul Cod de procedură fiscală conform căruia “Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire.”

Este adevărat, în consecință că există o contrarietate între termenul de aproximativ 1 an stabilit prin OUG nr. 52/2017 pentru restituirea taxelor a căror contrarietate cu dreptul Uniunii Europene a fost stabilită și termenul prevăzut legislativ pentru restituirea creanțelor fiscale.

Cu toate acestea este de observat în speță că raportat la data achitării de către reclamant (14.06.2013) a taxei a cărei restituire o solicită s-a împlinit termenul general de prescripție prevăzut în acest sens de dreptul intern.

Astfel, de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a fost achitată taxa au trecut mai mult de 5 ani până la data la care a solicitat reclamanta restituirea acestei taxe.

În consecință, nu se pot reține în favoarea reclamantului efectele Hotărârii din data de 14.10.2020 pronunțate în cauza C677/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, întrucât reclamantul nu se află într-o situație mai puțin favorabilă decât o persoană care ar fi solicitat restituirea unei taxe ca urmare a încălcării unei prevederi a dreptului intern.

Aplicarea în situația concretă a reclamantului a termenului prevăzut de OUG nr. 52/2017 nu îl pune pe acesta într-o situație diferită de cea în care i s-ar fi aplicat termenul general de prescripție pentru restituirea creanțelor fiscale.

Cum taxa de poluare reglementată de OUG nr. 50/2008 a fost achitată de reclamant în anul 2012, rezultă că data până la care se putea solicita restituirea în cadrul termenului de prescripție este data de 31 decembrie 2017, față de prevederile art. 219 din vechiul Cod de procedură fiscală, prevederi preluate de art. 219 din actualul Cod de procedură fiscală.

În drept, intimata și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile art. 205 Cod de procedură civilă.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, instanța a reținut următoarele:

Recurentul (R) contestă legalitatea Sentinței nr. (...)/CAF din 31.10.2022 pronunțată de Tribunalul (...), invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Curtea a reținut că acesta a achiziționat în anul 2013 un autoturism second hand, marca Iveco tip Eurocargo, autoturism care fusese înmatriculat inițial în spațiul Uniunii Europene în anul 1998.

Ca urmare a achitării timbrului de mediu în cuantum de 5301 lei, recurentul reclamant a solicitat restituirea acestuia, inițial urmând procedura administrativă de restituire, iar ulterior prin acțiune formulată în instanță, demersul său judiciar fiind respins potrivit Sentinței nr. (...)/CAF din 31.10.2022 pronunțată de Tribunalul (...), recurată prin prezenta cale de atac.

Analizând motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, privind caracterul contradictoriu al considerentelor sentinței, instanța de recurs a constatat că este neîntemeiat.

Astfel, recurentul arată că cererea sa a fost respinsă ca nefondată, cu toate că din considerentele hotărârii rezultă că judecătorul fondului a reținut incidența prescripției cu privire la pretențiile sale.

Alegațiile recurentului sub aspectul caracterului contradictoriu al considerentelor sentinței pronunțate nu pot fi primite, din cuprinsul acestora rezultând că prima instanță a analizat cererea de restituire a timbrului de mediu, formulată de recurent și înregistrată la intimată la data de 28.10.2021, prin prisma incidenței termenului de prescripție a dreptului de a solicita restituirea sumelor plătite nedatorat, precum și prin prisma incidenței în speță a statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene relevate în hotărârea pronunțată în cauza C-677/19 Valoris S.R.L. împotriva României.

Or, incidența prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor plătite nedatorat poate fi analizată de instanță nu doar în cazul invocării excepției aferente de către partea interesată, ci și prin prisma analizei legalității și temeiniciei cererii formulate de partea interesată, privind restituirea timbrului de mediu achitat.

Mai mult, instituția prescripției, în materia contenciosului fiscal, este apreciată ca o instituție juridică de ordine publică, analiza incidenței acesteia urmând a fi făcută de către instanța învestită cu soluționarea cauzei, chiar dacă părțile nu au invocat expressis verbis excepția aferentă.

În acest context, Curtea a constatat că nu se poate reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, cu privire la sentința recurată.

Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, instanța a constatat de asemenea că este neîntemeiat.

În mod just, printr-o interpretare judicioasă a dispozițiilor legale incidente speței, Tribunalul a constatat că recurentul reclamant nu este îndreptățit la restituirea timbrului de mediu achitat pentru înmatricularea în România a autoutilitarei marca Iveco, tip Eurocargo, nr. identificare ZCFA75A(...), achiziționat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, dreptul său de a cere restituirea acestei sume fiind prescris.

În mod neîntemeiat consideră recurentul că este eronată interpretarea dată de judecătorul fondului cu privire la incidența în speță a statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene relevate în hotărârea pronunțată în cauza C-677/19 Valoris S.R.L. împotriva României.

Curtea a reținut că singurul aspect necontestat de către recurentul reclamant este cel privind durata termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în restituirea sumelor plătite în mod nedatorat de către contribuabil, acest termen fiind de cinci ani.

În ceea ce privește data de început a cursului termenului de prescripție a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate nedatorat, Curtea a reținut că atât potrivit reglementării cuprinse în O.G. nr. 92/2003, rep. – art. 135, cât și celei cuprinse în Legea nr. 207/2015 – art. 219 alin. (1), dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire.

Data de început a curgerii acestui termen legal de prescripție a fost determinată de judecătorul primei instanțe cu interpretarea corectă atât a normelor legale incidente, cât și a statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-677/19 Valoris S.R.L. împotriva României.

Nu pot fi reținute ca fondate susținerile recurentului potrivit cărora începutul termenului de prescripție a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate nedatorat ar fi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2017, în condițiile în care nicio prevedere legală din acest act normativ nu statuează cu privire la începerea curgerii termenului de prescripție menționat de la data intrării în vigoare a ordonanței.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 52/2017, Dreptul contribuabililor prevăzuți la alin. (1) de a cere restituirea se naște la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa, iar prin derogare de la prevederile art. 219 din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, cererile de restituire se depun, sub sancțiunea decăderii, până la data de 31 august 2018.

Însă, a reținut Curtea, dispozițiile legale precitate instituie un termen de decădere, care începe a curge la data intrării în vigoare a ordonanței și se finalizează la data de 31 august 2018, iar nu începutul cursului unui nou termen de prescripție.

În ceea ce privește termenul de prescripție a dreptului de a cere restituirea sumelor plătite nedatorat, în mod judicios a interpretat judecătorul primei instanțe considerentele Hotărârii pronunțată în cauza C-677/19 Valoris S.R.L. împotriva României.

Astfel, Curtea de Justiție a concluzionat în sensul că, în ipoteza în care la data de 31.08.2018 (data împlinirii termenului de decădere pentru formularea cererii de restituire în condițiile O.U.G. nr. 52/2017) termenul de prescripție a dreptului de a cere restituirea (cu o durată de cinci ani) nu era împlinit, iar durata termenului de prescripție se împlinea la o dată ulterioară celei de 31.08.2018, este necesar a se recunoaște părții interesate dreptul de a solicita restituirea pe întreaga perioadă a termenului de prescripție, dacă acesta se împlinește ulterior datei prevăzute de O.U.G. nr. 52/2017.

O atare interpretare, reține Curtea, permite respectarea principiilor cooperării loiale și echivalenței, conform interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Valoris.

Or, în ipoteza concretă din prezentul litigiu, se constată că recurentul (R) a achitat taxa reprezentând timbrul de mediu la data de 14.06.2013, astfel că termenul de prescripție a dreptului de a solicita restituirea acestei sume a început a curge la data de 01.01.2014, și s-a împlinit la data de 31.12.2018, inclusiv, deci ulterior împlinirii termenului de decădere stipulat de O.U.G. nr. 52/2017, respectiv 31.08.2018.

În condițiile în care cererea de restituire a timbrului de mediu plătit nedatorat a fost depusă de recurent la instituția intimată la data de 28.10.2021, în mod evident acest demers a fost efectuat după împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere restituirea sumelor plătite în mod nedatorat, astfel că în mod just a reținut prima instanță intervenirea prescripției acestui drept.

De asemenea, nu poate fi reținut nici argumentul recurentului conform căruia până la intrarea în vigoare a O.UG. nr. 52/2017 nu a existat în dreptul intern o altă dispoziție legală care să îi permită să ceară restituirea taxei plătite pentru înmatricularea vehiculului second hand achiziționat dintr-un stat membru al Uniunii Europene.

În acest context, instanța de recurs reține că anterior intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr, 52/2017, incompatibilitatea taxelor reprezentând timbrul de mediu, taxa de primă înmatriculare pentru autovehicule etc., cu prevederile dreptului Uniunii a fost constatată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin mai multe hotărâri pronunțate (ex. cauza Budișan c.

României), iar astfel de acțiuni, în pretenții, au reprezentat un demers procesual uzitat de proprietarii de vehicule achiziționate second hand, pentru recuperarea sumelor achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, timbru de mediu etc.

Astfel, Curtea de apel a constatat că în mod judicios a interpretat judecătorul primei instanțe normele de drept material incidente speței, astfel că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă nu poate fi reținut.

Prin urmare, față de netemeinicia motivelor de casare invocate, în temeiul prevederilor art. 496 Cod procedură civilă, instanța de recurs a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul (R) împotriva Sentinței nr. (...)/CAF din 31.10.2022 pronunțată de Tribunalul (...).

(Decizie redactată de judecător Anca Raluca ȘILINCA și rezumată de judecător Mariana ILISIE)