Decizie nr. 382 din 20.12.2022

LITIGII CU PROFESIONIȘTI

Apel.

Acțiune în constatarea dobândirii de către reclamantă, societate comercială pe acțiuni, a unor părți sociale în cadrul a două societăți comerciale cu răspundere limitată, printr-un contract de dare în plată încheiat în cursul procedurii de executare silită demarată de reclamantă împotriva unei alte societăți comerciale cu răspundere limitată, încheiat cu aceasta din urmă, formulată împotriva celor două societăți comerciale, a asociaților acestora și a Oficiului Registrului Comerțului, solicitându-se și obligarea pârâtelor la înregistrarea reclamantei în registrul asociaților și a Oficiului Registrului Comerțului la înregistrarea calității sale de asociat.

Acțiune reconvențională în constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată.

Admisibilitatea acțiunii în constatare.

Imprescriptibilitatea acțiunii.

Calitatea procesuală pasivă.

Admisibilitatea acțiunii reconvenționale.

Interesul în formularea cererii reconvenționale.

Temeinicia apelului.

Netemeinicia acțiunii.

Temeinicia cererii reconvenționale.

Nulitatea absolută a contractului de dare în plată, pentru încălcarea prevederilor art. 202 din Legea nr. 31/1990

- art. 30, art. 32, art. 35, art. 36, art. 78, art. 435, art. 630 Cod de procedură civilă

- art. 1901, art. 1908 alineat 2, art. 1925, art. 2502 Cod civil

- art. 66 din Legea nr. 31/1990

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă

Decizia nr. 382 din 20 decembrie 2022

Prin Încheierea de ședință din data de 28.09.2021, instanța a constatat că pârâții (S1) SRL, (S2) SA, (P2) și SC (S3) SRL, prin întâmpinarea și cererea reconvențională au invocat următoarele excepții: a inadmisibilității primului și ultimului capăt al cererii principale, excepția prescripției capetelor de cerere 2, 3 și 4 și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților (P1), (P2), SC (S3) SRL, (P3) și ORC (...); pârâții (P1), (S4) SA, SC (S5) SRL, prin întâmpinarea și cererea reconvențională au invocat următoarele excepții: a inadmisibilității primului capăt al cererii principale, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților (P1), (P2), SC (S3) SRL, (P3), (S2) SA, (S4) SA, excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capetele 2, 3 4; pârâta SC (S3) SRL, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa; reclamanta (S6) SA, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția inadmisibilității cererilor reconvenționale formulate de pârâții (S1) SRL, SC (S5) SRL, (S2) SA, (S4) SA, (P1) și (P2) și excepția lipsei de interes a acestora; pârâta (S7) SRL, prin lichidator CII (Lj), prin întâmpinarea formulată la cererea principală formulată de (S6) SA, a invocat excepția de netimbrare corespunzătoare acțiunii principale, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității acțiunii.

Instanța a invocat excepția inadmisibilității întâmpinării formulate de pârâta (S7) SRL – prin lichidator CII (Lj), în temeiul art. 205 noul Cod de procedură civilă și a admis excepția reținând că art. 205 noul Cod de procedură civilă arată clar în ce situații se poate face întâmpinare, or în speță, lichidatorul judiciar nu a fost chemat în judecată de reclamantă, ci a fost chemat în judecată de către pârâta (S1) SRL, față de care lichidatorul judiciar nu a formulat apărare.

Instanța a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a lichidatorului judiciar pentru lărgirea cadrului procesual, în temeiul art. 78 noul Cod de procedură civilă.

Instanța a reținut că, în cauză, cadrul procesual a fost stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, art. 78 vizează expres la alin. 1 când se poate dispune de către judecător introducerea în cauză și a altor persoane, în speță reținând ca nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 78 alin. 1 noul Cod de procedură civilă.

Instanța a considerat că excepția inadmisibilității invocată de reclamantă este o apărare de fond.

Instanța a rămas în pronunțare asupra tuturor excepțiilor invocate de părți și a acordat termen pentru continuarea judecății, pentru când părțile au avut termen în cunoștință.

Prin Încheierea ședință din data de 19.10.2021, Tribunalul (...) a respins excepțiile invocate de pârâți și a respins excepțiile invocate de reclamanta (S6) SA față de cererile reconvenționale formulate de pârâții reclamanți reconvenționali.

Prin Sentința nr. (...)/LP din 15.02.2022, Tribunalul (...) a admis acțiunea formulată de reclamanta (S6) SA, în contradictoriu cu pârâții SC (S5) SRL, (S1) SRL, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...), SC (S3) SRL, (S2) SA, (S4) SA, (P3), (P1), (P2), și, în consecință a constatat existența dreptului de proprietate al societății reclamante asupra unui număr de 28 de părți sociale din capitalul societății pârâte (S1) S.R.L. și asupra unui număr de 24 părți sociale din capitalul societății pârâte (S5) S.R.L., a obligat pârâta (S5) S.R.L. la înregistrarea în registrul asociaților a reclamantei (S6) SA ca asociat al (S5) S.R.L. și proprietar al unui număr de 24 părți sociale reprezentând 25,806453/4 din capitalul social și eliberarea către reclamantă a unei copii certificate de pe registrul asociaților astfel modificat, a obligat pârâta (S1) S.R.L. la înregistrarea în registrul asociaților a reclamantei (S6) SA ca asociat al (S1) S.R.L. și proprietar al unui număr de 28 părți sociale reprezentând 28,865983/4 din capitalul social și eliberarea către reclamantă a unei copii certificate de pe registrul asociaților astfel modificat, a obligat pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...) la înregistrarea în registrul comerțului a calității societății (S6) SA de asociat al societății (S1) S.R.L. și al societății (S5) S.R.L., conform prevederilor contractului de dare în plată nr. din 23.02.2012, menționat în registrul comerțului prin rezoluția nr. (...)/01.03.2017.

A obligat pârâtele (S1) S.R.L. și (S5) S.R.L. să plătească reclamantei (S6) SA câte 29.940,12 lei fiecare reprezentând cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

A respins cererea reconvențională formulată de către pârâții reclamanți reconvenționali (S1) S.R.L., (S2) SA, (P2) și (S3) S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională (S6) SA și pârâta (S7) SRL, societate în insolvență prin lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvență (Lj) și a respins cererea reconvențională formulată de către pârâții reclamanți reconvenționali (S5) S.R.L., (S4) SA., (P1) în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională (S6) SA și pârâta (S7) SRL, societate în insolvență prin lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvență (Lj).

Conform art. 65 din Legea nr. 31/1990, bunurile aduse ca aport de asociați devin proprietatea societății, afară de cazul când s-a convenit altfel prin contractul de societate.

În schimbul acestor bunuri, asociații dobândesc părți de interes, părți sociale sau acțiuni care le conferă anumite drepturi speciale, printre care: dreptul de a participa la luarea deciziilor în adunarea generală, dreptul de control al gestiunii societății, dreptul de informare privind operațiunile societății, dreptul la dividende.

În ce privește noțiunea de patrimoniu, Codul civil în Cartea I, Titlul I, reglementează în materia persoanelor în cele trei capitole, art. 31-33, conținutul noțiunii de patrimoniu, dar şi caracterele sale juridice.

Noțiunea de patrimoniu este evocată şi în art. 2324 alin. (1) Cod civil conform căruia cel care este obligat personal, răspunde cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare, „acestea servind drept garanție comună a creditorilor săi, constituind, așadar, ceea ce se denumește a fi gajul general al creditorilor chirografari”.

Întrucât societatea debitoare nu a înțeles să achite debitul restant către societatea reclamantă, acesta a procedat la executarea silită împotriva acesteia.

Pârâții au susținut că cesiunea părților sociale nu se putea realiza decât cu încălcarea dispozițiilor art.202 din Legea nr 31/1991, întrucât nu a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social.

Aceste text de lege nu este însă incident în cauză, raportat la dispozițiile art.66 din legea nr.31/1990

Legiuitorul prin dispozițiile art. 66 din Legea nr. 31/1990, în vigoarea la acea dată, cât şi prin dispozițiile art. 1925 ale Codului civil, nu a exclus posibilitatea executării silite a părților sociale ale unei societăți comerciale, ci dimpotrivă a confirmat această posibilitate când a reglementat condițiile privind pierderea calității de asociat în cazul executării silite a acestora.

În același timp, legiuitorul la art. 1901 Cod civil a prevăzut şi un remediu în vederea păstrării caracterului intuitu personae al asocierii, respectiv al protejării față de intruziunea unor terți în societate, şi anume, posibilitatea asociaților de a răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părțile sociale dobândite cu titlu oneros de un terț fără consimțământul tuturor asociaților, în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea.

Instanța a reținut că, ulterior încheierii contractului de dare în plată încheiat între cele două societăți, respectiv ulterior datei 23.02.2012, şi până în anul 2017 când reclamanta a solicitat înscrierea actului menționat la Registrul Comerțului, niciuna dintre părțile contractante, dar nici unul dintre pârâți, nu au obiectat asupra acestui mod de stingere a obligațiilor de plată.

Or, această operațiune juridică a avut un caracter real, iar nu unul fictiv, aspect ce rezultă din actele contabile depuse la dosar.

De asemenea, instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1908 alin. 2 Cod civil care prevede că ,,(2) Asociatul nu poate ceda, fără consimțământul tuturor celorlalți asociați, drepturile sale sociale, sub sancțiunea aplicării prevederilor art. 1.901 alin. (2) şi (3)”.

Conform art. 1.901 alin. (2) şi (3) din Cod civil ,, (2) Orice asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părțile de interes dobândite cu titlu oneros de un terț fără consimțământul tuturor asociaților, în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea.

Dacă mai mulți asociați exercită concomitent acest drept, părțile de interes se alocă proporțional cu cota de participare la profit. (3) În cazul prevăzut la alin. (2) şi ori de câte ori legea impune cesiunea părților de interes, valoarea acestora este stabilită de un expert agreat de părțile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanță”.

Din textul de lege menționat mai sus, în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, reiese că un asociat poate cesiona părțile sale sociale chiar fără acordul asociaților, însă sub sancțiunea răscumpărării lor de către ceilalți asociați.

Instanța a reținut că pin Decizia nr. 218 din 2 aprilie 2015, Curtea Constituțională, analizând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 756 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a reținut la punctul 27 că ,,… protejarea intereselor asociaților unei societăți comerciale cu răspundere limitată, fondată pe baza încrederii reciproce între asociați, nu poate fi invocată ca argument prioritar în detrimentul intereselor creditorilor, în egală măsură protejați de lege”.

Or, așa cum rezultă din decizia menționată, legiuitorul a instituit expres posibilitatea executării silite asupra părților sociale, ocrotind astfel şi interesele creditorilor sociali ai societății cu răspundere limitată.

Noul Cod civil la art. 1179 enumeră condițiile contractului, atât pe cele de fond – capacitatea, consimțământul, obiectul şi cauza – cât şi pe cele de formă, acolo unde legea prevede obligativitatea respectării unei anumite forme.

Instanța a reținut că în cauză motivele de nulitate absolută invocate de către pârâți, lipsa consimțământului pârâților, cauza ilicită şi conivența frauduloasă dintre părți, nu au fost probate în cauză.

În ce privește celelalte motive invocate de către pârâți, privind dreptul de preemțiune, ineficacitatea contractului de dare în plată, acestea nu sunt motive de nulitate absolută a contractului, dar nici măcar de nulitate relativă, raportat la dispozițiile art. 1.901 alin. (2) şi (3) din Cod civil.

Împotriva Încheierii de ședință din data de 28.09.2021, precum și împotriva Sentinței, a declarat apel (S7) SRL – prin lichidator CII (Lj), solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate.

Apelanta a apreciat că, contractul de dare în plată nu poate sta la baza cesiunii părților sociale, actele constitutive reglementând în mod expres modalitatea de transmiterea a părților sociale către terțe persoane.

Nu doar că nu au fost respectate condițiile privind dreptul de preemțiune, dar nu există nici măcar o convocare a adunării generale a asociaților sau o hotărâre AGA prin care asociații reprezentând cel puțin ¼ să hotărască asupra transmiterii părților sociale către persoane din afara societăților, fiind încălcate atât prevederile Legii 31/1990, cât și ale celor două acte constitutive.

Potrivit art. 7 din Actele constitutive, cesiunea părților sociale este admisă între asociați fără restricții.

Cesiunea părților sociale către terți trebuie notificată de către asociatul cedent celorlalți asociați, indicându-se persoana căreia urmează să i se cedeze părțile sociale precum şi condițiile cedării.

Cesiunea către terți se poate face numai cu condiția aprobării de către asociații reprezentând trei pătrimi din capitalul social şi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la data primirii notificării de cesiune, iar înlăuntrul acestui termen asociații au drept de preemțiune.

Transferul se înregistrează în registrul de evidență a părților sociale, se menționează pe certificat şi se înregistrează la Registrul Comerțului.

Contractul de dare în plată a fost menționat la ORC, într-adevăr, dar așa cum se arată și în rezoluțiile emise de către instituție, efectul juridic este doar de înregistrare a unui act în registrul comerțului și de publicare pe pagina de internet a ONRC a rezoluției de înregistrare, ceea ce nu echivalează cu modificarea actului constitutiv și publicarea în Monitorul Oficial, partea a IV-a.

Astfel, potrivit art. 183 din OMJ nr. 2594/2008, (l) în registrul comerțului se înregistrează orice acte sau fapte de comerț prevăzute de lege, precum și modificările referitoare la acestea și ale mențiunilor înregistrate, în scopul asigurării opozabilității acestora și efectuării formalităților de publicitate, conform legii. (2) Modul de efectuare și de evidențiere a acestor înregistrări este distinct de acela în care se înregistrează și se evidențiază modificările actului constitutiv. (3)Pentru înregistrarea actelor și faptelor prevăzute la alin. (1), solicitantul completează formularul-tip “Cerere de depunere și menționare acte”, la care atașează înscrisurile doveditoare ale actelor și faptelor de menționat, precum și dovada achitării taxelor legale și a timbrelor de valoare corespunzătoare, în original.

În concluzie, cesiunea părților sociale nu a operat, întrucât contractul de dare în plată nu poate echivala cu o hotărâre a AGA care să hotărască transmiterea părților sociale în condițiile precizate mai sus.

Împotriva Încheierii de ședință din data de 19.10.2021, precum și împotriva Sentinței, au declarat apel (S1) S.R.L., (S2) SA prin reprezentant permanent (P1), (P2) și (S3) S.R.L. prin reprezentant legal (P1), solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună admiterea apelului, anularea sentinței și a încheierii apelate și pe cale de consecință: în principal, respingerea ca inadmisibil a primului capăt al cererii de chemare în judecată, în principal, respingerea cererii introductive ca prescrisă în ce privește capetele de cerere 2,3,4; în principal, respingerea cererii introductive ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, în ceea ce privește pe pârâții, (P1), (P2), (S3) SRL, (P3) și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...); în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată, respectiv admiterea cererii reconvenționale, cu consecința constatării nulității absolută a contractului de dare în plată încheiat la data de 23.02.2012.

Apelanții arată că în mod greșit a respins prima instanță excepția inadmisibilității primului capăt de cerere având ca obiect acțiunea în constatare a dreptului de proprietate al reclamantei.

Prima instanța a reținut, în esență, că deși acțiunea în constatare are un caracter subsidiar acțiunii în realizarea dreptului, aceasta este admisibilă în speța dedusă judecății, întrucât intimata-reclamantă nu are deschisă calea realizării dreptului în justiție.

Motivarea primei instanțe este contradictorie sub aspectul celor reținute cu privire la soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în constatare a dreptului de proprietate.

Astfel, prima instanță a reținut că pentru exercitarea acțiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes şi să nu urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt.

A mai reținut instanța că, pentru a aprecia dacă cererea reclamantei poate fi primită sau nu, instanța trebuie să verifice dacă partea reclamantă poate cere realizarea dreptului „pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că sintagma „orice altă cale prevăzută de lege” trebuie înțeleasă ca privind cererile prin care partea şi-ar putea realiza dreptul în justiție, iar nu un alt mod, eventual în fața unui organ administrativ.

Prima instanță a constatat că este admisibil capătul 1 de cerere întrucât intimata-reclamantă nu solicita instanței de judecată să o împroprietărească, ci doar să constate calitatea sa de proprietar în baza contractului de dare în plată, cu alte cuvinte, reclamanta nu cere instanței să oblige vânzătorul să își execute contractul de dare în plată şi să îi transmită acum proprietatea asupra părților sociale, ci doar să constate existența unor drepturi deja dobândite.

Or, tocmai din această perspectivă, acțiunea în constatare a intimatei-reclamante este lipsită de interes din moment ce acest drept de proprietate asupra părților sociale a fost dobândit deja de intimata-reclamantă prin contractul de dare în plată.

Așa cum a reținut şi prima instanță, reclamantul acțiunii în constatare trebuie să dovedească, pe lângă celelalte condiții cumulative enunțate, şi cerința interesului în promovarea acțiunii în constatare, respectiv a folosului efectiv, determinat, pe care l-ar obține ca urmare a promovării demersului judiciar, având ca obiect acțiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra părților sociale dobândite prin contractul de dare în plată.

Cum intimata-reclamantă nu a urmărit decât constatarea unor drepturi deja dobândite prin contractul de dare în plată, rezultă cu evidență faptul că acțiunea în constatarea unor drepturi deja dobândite este lipsită de interes, iar pe de altă parte, în realitate, efectul unei asemenea cereri îl reprezintă constatarea unei stări de fapt din moment ce dreptul de proprietate asupra părților sociale rezultă printr-un act juridic civil încheiat, respectiv contractul de dare în plată.

Astfel, apelanții solicită a se constata că primul capăt al cererii introductive este inadmisibil atât din cauza faptului că reclamanta tinde la constatarea unei stări de fapt, cât şi pentru lipsa interesului de a constata existența unor drepturi deja dobândite prin contractul de dare în plată.

Pe de altă parte, acțiunea în constatare este inadmisibilă şi în cazul în care partea are deschisă calea acțiunii în realizare, or reclamanta a urmărit tocmai realizarea, adică valorificarea dreptului de proprietate asupra părților sociale din capitalul social al pârâtelor prin efectuarea formalităților de înregistrare a transferului de părți sociale atât în registrul asociaților şi la registrul comerțului, întrucât conform art. 203 din Legea nr. 31/1990 drepturile conferite de părțile sociale cesionate pot fi exercitate numai în baza înregistrării cesiunii în registrul asociaților şi în registrul comerțului.

Potrivit prevederilor legale în vigoare, pentru ca această cesiune să producă efecte juridice, trebuie parcursă procedura prevăzută de lege în această situație care este reglementată prin dispozițiile art. 203 din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora: “(l)Transmiterea părților sociale trebuie înscrisă în registrul comerțului şi în registrul de asociați al societății. (2) Transmiterea are efect față de terți numai din momentul înscrierii ei în registrul comerțului”.

Așadar, legea impune întrunirea unor „condiții cumulative pentru constituirea şi consolidarea dreptului, chiar dacă în aliniatul (2) al art. 203 se reglementează opozabilitatea față de terți din momentul înscrierii în registrul comerțului, elocvent în acest sens fiind faptul că asociatul cedent, potrivit registrului comerțului ,are calitate de asociat cu aceeași cotă de capital corespunzătoare părților sale sociale, ca de altfel şi asociatul „cesionar” cu cota sa inițială, structura asociaților şi a cotelor de capital fiind deci nemodificată” (ICCJ, Decizia civilă nr. 311 din 25 ianuarie 2011).

Astfel, acțiunea în realizare a dreptului deschisă reclamantei constă în demersurile pe care aceasta trebuie să le efectueze în vederea valorificării drepturilor conferite de părțile sociale cesionate ca efect al dării în plată, respectiv înscrierea transferului de părți sociale, ceea ce a şi solicitat prin cererea de chemare în judecată (evident, aceste demersuri trebuiau a fi realizate cu respectarea termenului de prescripție.

Acțiunea în constatare este definită ca acea cerere prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanța să “condamne” la executarea unei prestații.

Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a dovedit, așadar, că are deschisă calea acțiunii în realizare în justiție, fiind vădit eronată reținerea primei instanțe că reclamanta nu are deschisă calea unei acțiuni în realizare.

Eronată şi străină de natura cauzei este şi reținerea primei instanțe în sensul că sintagma “orice altă cale prevăzută de lege” are în vedere doar posibilitatea realizării dreptului în justiție, iar nu şi în alt mod, eventual în fața unui organ administrativ.

Confuzia primei instanțe este evidentă în condițiile în care apelantele au susținut prin întâmpinare că formularea celor 3 petite mai sus menționate reprezintă însăși acțiunea în realizare folosită de intimata-reclamantă, pe cale de justiție, respectiv prin investirea instanței de judecată cu soluționarea acestora.

Pe de altă parte, contrar reținerilor primei instanțe, acțiunea în constatare este inadmisibilă şi dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”, deci nu numai pe calea acțiunii în realizare de drept comun, adică pe cale de justiție.

Astfel, acțiunea în constatare este inadmisibilă şi în cazul în care partea interesată are la dispoziție, de exemplu, recursul la o procedură administrativă, aspect ce rezultă din considerentele Deciziei CCR nr. 857/17.12.2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă: „Textul de lege criticat dă prevalență realizării efective a dreptului, fie prin intermediul justiției, fie pe cale administrativă sau prin „orice altă cale prevăzută de lege”.

Confuzia ori raționamentul contradictoriu al primei instanțe cu privire la soluționarea acestei excepții rezultă şi din următoarele considerente: “mai mult, în raport de modul în care reclamanta a înțeles să își valorifice dreptul de proprietate asupra părților sociale din cele două societăți, acest capăt de cerere apare ca fiind complementar capetelor 2 şi 3 din acțiune”.

Așadar, prima instanță admite faptul că prin cele două capete de cerere 2 şi 3 se tinde la valorificarea unui drept, adică la realizarea lui, or pentru acest motiv trebuia să respingă primul capăt de cerere ca inadmisibil.

În contextul prezentat, concluzia primei instanțe în sensul că acest capăt de cerere apare ca fiind complementar reprezintă o încălcare a cerințelor art. 35 Cod procedură civilă, judecătorul fondului admițând, de fapt, că acțiunea în constatare poate fi complementară acțiunii în realizare, lucru ce înfrânge cerința imperativă a art. 35 şi a cărei încălcare este sancționată cu inadmisibilitatea acțiunii în constatare atunci când este deschisă calea acțiunii în realizare, acțiunea în constatare având întotdeauna caracter subsidiar, neputând coexista cu acțiunea în realizare.

Apelanții învederează că, în raport de susținerile părților şi finalitatea demersului judiciar urmărit de intimata-reclamantă, prima instanță dă o calificare greșită cererilor reclamantei atunci când reține că “în ceea ce privește cererea de obligare la înscrierea în registrul asociaților şi în registrul comerțului, ea este o acțiune subsidiară în obligația de a face şi nicidecum o acțiune în realizarea dreptului de proprietate”.

Se observă, așadar, că prima instanță inversează, în mod nelegal, ordinea ori natura juridică a acțiunilor întreprinse de intimata-reclamată, calificând, în mod greșit, ca fiind subsidiară acțiunea în realizare reprezentată de capetele 2, 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată în raport de acțiunea în constatare reprezentată de primul capăt de cerere.

Apelanții consideră că scopul intimatei-reclamante în formularea prezentei acțiuni a fost de a se prevala de caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatare, căci acțiunea în realizarea dreptului pretins este prescrisă, dar şi pentru a înlătura eventuale apărări în sensul neoperării transferului de părți sociale din cauza eludării cu desăvârșire a dispozițiilor imperative ale art. 202 Legea nr. 31/1990 ce reglementează condiții restrictive pentru transferul de părți sociale către terțe persoane.

Intimata-reclamantă a chemat în judecată şi pe asociații acestor două pârâte, adică tocmai acei asociați care, potrivit legii, ar fi trebuit să își exprime acordul prin hotărârea AGA adoptată cu votul a 3/4 din capitalul social cu privire la transferul părților sociale către terți.

Pârâții asociați nu şi-au dat acordul pentru transferul părților sociale către terțul reclamant, neexistând o hotărâre AGA de aprobare a transferului de părți sociale către terți conform art. 202 Legea nr. 31/1990, mai mult, se opun acestui transfer despre a cărui existență nu au avut cunoștință.

Faptul că intimata-reclamantă a înțeles să cheme în judecată pârâții doar pentru opozabilitate, nu se confundă cu calitatea procesuală pasivă a pârâților în raport cu care trebuie să se formeze cadrul procesual din perspectiva stabilirii identității între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Fiind vorba despre un litigiu, codul de procedură conține norme precise pentru stabilirea cadrul procesual, părțile în litigiu neputând fi decât: reclamantul, pârâtul, intervenientul, etc., adică acele părți în raport de care hotărârea pronunțată va produce efecte directe, concrete în funcție de măsurile/soluțiile adoptate de instanțele de judecată şi care vor fi obligați să se conformeze măsurilor dispuse/soluției pronunțate de instanța de judecată.

Din aceasta perspectivă, este eronată reținerea instanței de fond în sensul că pârâții menționați ar fi „terți interesați”, calitate ce ar justifica menținerea acestora în litigiu pentru asigurarea opozabilității, întrucât lărgește în mod nelegal cadrul procesual.

Pe de altă parte, chemarea asociaților în calitate de pârâți pentru opozabilitate nu se justifică nici din perspectiva dispozițiilor art. 435 din Codul de procedură civilă, purtând denumirea marginală „Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii”, potrivit cu care: „(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară” potrivit cărora opozabilitatea operează cu caracter general ca efect al hotărârii judecătorești.

Tot astfel, nici pârâta ORC nu poate fi chemată în judecată doar “pentru opozabilitate” întrucât în cazul unei eventuale admiteri a cererii de chemare în judecată, această pârâtă va putea opera înregistrările în registrul comerțului în baza hotărârilor judecătorești definitive în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 şi ale OMJ nr. 2594/2008.

Referitor la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capetele de cerere 2, 3, 4, apelanții arată că prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune reținând în motivare că acțiunea formulată de reclamantă nu este o acțiune în realizare, ci o acțiune în constatare a existenței unui drept de proprietate, imprescriptibilă.

În ce privește acțiunea subsidiară, respectiv capetele 2, 3 şi 4 din cerere, pentru acestea nu a început să curgă termenul de prescripție.

Astfel, pentru a se dispune obligarea pârâților la înregistrarea în registrul asociaților a reclamantei ca asociat al celor două societăți pârâte şi la eliberarea către reclamantă a unei copii certificate de pe registrul asociaților astfel modificat, şi de înregistrare în registrul comerțului a acestui fapt juridic, se impune mai întâi să se constate calitatea reclamantei de proprietar al acestor părți sociale invocate în cauză şi contestate de către pârâții reclamanți reconvenționali.

Or, astfel cum au arătat anterior, acțiunea în constatare formulată de intimata-reclamantă este inadmisibilă, atât din cauza faptului că urmărește constatarea unei stări de fapt, cât şi din cauză că reclamanta are deschisă calea acțiunii în realizare de care a şi uzat prin formularea petitelor 2, 3 şi 4 din cererea introductivă.

Prin urmare, contrar reținerilor primei instanțe, „acțiunea subsidiară, respectiv capetele 2, 3 şi 4 din cerere” nu este subsidiară acțiunii în constatare (capătul 1 de cerere), dimpotrivă, reprezintă tocmai realizarea „drepturilor deja dobândite” prin încheierea contractului de dare în plată.

Prin urmare, în considerarea drepturilor deja dobândite prin contractul de dare în plată, intimata-reclamantă a solicitat efectuarea înregistrărilor cerute de lege în ce privește părțile sociale, căci în lipsa contractului de dare în plată, intimata-reclamantă nu ar fi justificat, în primul rând, calitate procesuală activă în formularea capetelor 2, 3 şi 4 ale cererii introductive.

Așadar, odată clarificată inadmisibilitatea primului capăt de cerere şi caracterul de acțiune în realizare al capetelor 2, 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, instanța de apel este chemată să verifice dacă acțiunea în realizare a fost formulată de intimata-reclamantă în termen legal de prescripție extinctivă.

Cât privește prescripția dreptului material la acțiune, solicită a se avea în vedere disp. art. 2523 noul Cod civil “prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”, în speță, nașterea dreptului la acțiune fiind strâns legată de data încheierii contractului de dare în plată.

Contractul de dare în plată a fost încheiat la data de 23.02.2012, astfel că orice valorificare/realizare a drepturilor dobândite în temeiul acestui contract trebuia realizată în termen de 3 ani de la data încheierii acestuia, dreptul material la acțiune fiind prescris la data de 23.02.2015.

Or, deși părțile au prevăzut prin contract modalitatea de aducere la îndeplinire a obiectului contractului de dare în plată, solicită a se observa că de la data încheierii contractului de dare în plată, respectiv 23.02.2012, intimata-reclamantă a stat într-o vădită pasivitate deși a fost .împuternicită să efectueze toate formalitățile de înregistrare a transferului dreptului de proprietate asupra părților sociale.

Din aceasta perspectivă, solicită a se constata că sunt vădit greșite reținerile primei instanțe în sensul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu a început să curgă în privința capetelor 2, 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată, atât timp cât intimata-reclamantă a cunoscut dispozițiile contractului de dare în plată încă de la data încheierii acestuia.

Astfel orice demersuri referitoare la valorificarea unor drepturi deja dobândite trebuiau efectuate în termen de cel mult 3 ani de la data încheierii contractului, adică în termenul general de prescripție.

Față de data promovării prezentei acțiuni în luna februarie 2021, în ce privește capetele 2, 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată, urmează să se constate că aceasta a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție, respectiv după 6 ani de la împlinirea termenului de prescripție.

Inclusiv notificările transmise la data de 27.02.2017 de intimata-reclamantă celor două societăți pârâte privind convocarea Adunărilor Generale ale Asociaților şi înregistrarea operațiunilor aferente sunt prescrise întrucât şi aceste demersuri se situează în afara termenului de prescripție.

Astfel, trebuie observat faptul că şi de la data acestor notificări, intimata-reclamantă a rămas în aceeași pasivitate timp de 4 ani de zile, prin urmare, şi dacă s-ar raporta la data notificărilor, prezenta acțiune ar fi prescrisă încă din data de 27.02.2020.

Prima instanță, printr-o motivare comună, a înlăturat atât apărările formulate de apelanți prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, cât şi motivele de nulitate ale contractului de dare în plată invocate prin cererea reconvențională, motiv pentru care, în continuare.

Formulează critici atât în ce privește soluția de admitere a acțiunii intimatei-reclamante, cât şi în ce privește soluția de respingere a cererii reconvenționale.

Sentința este pronunțată în raport de existența unor dispoziții legale care nu erau în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, încălcând astfel principiul neretroactivității legii civile.

A reținut prima instanță că „pentru a se analiza legalitatea transferului părților sociale de la cele două societăți pârâte către reclamantă, este necesar a se analiza textele de lege incidente în cauză în materia executării silite a părților sociale, începând cu data contractului de dare în plată şi până la data soluționării prezentei cauze”, instanța procedând ulterior la evocarea prevederilor legale reținute ca fiind incidente în cauză.

Astfel, prima instanță, a reținut în mod expres că la data semnării contractului de dare în plată din 23.02.2012 erau în vigoare prevederile art. 66 din Legea nr. 31/1990 în următoarea forma: (2) Pe durata societății, creditorii asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare; (3) Creditorii prevăzuți la alin. (1) pot totuși popri, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile debitorului lor, potrivit cărora părțile sociale ale unei societăți cu răspundere limitată nu puteau face obiectul executării silite ori sechestrului, așadar, la data semnării contractului de dare în plată, legea în vigoare interzicând executarea silită a părților sociale.

Apoi, prima instanță a reținut o serie de modificări legislative în ce privește posibilitatea executării silite a părților sociale, intervenite însă după încheierea contractului de dare în plată şi a procesului-verbal de executare nr. (...)/23.02.2012 prin care s-a consemnat darea în plată de executorul judecătoresc, astfel: intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă în 15.02.2013, ce aduce o modificare în ce privește executarea silită a părților sociale prin art. 756 alin. 3 permițând-o, spre deosebire de vechea reglementare care o interzicea; modificarea art. 66 din Legea nr. 31/1990 adusă prin Legea nr. 152/2015, alin. 2 dobândind următoarea formă „Creditorii prevăzuți la alin. (1) pot totuși popri, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile ori părțile sociale ale debitorului lor”; prevederile art. 1901, art. 1908 Noul Cod civil.

Concret, prima instanță a reținut că sunt aplicabile speței prevederile art. 66 din Legea 31/1990 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 152/2015, precum şi prevederile noului Cod de procedură civilă intrat în vigoare la data de 15.02.2013, mai sus redate.

Reținerea acestor prevederi legale intrate în vigoare ulterior încheierii contractului de dare în plată încalcă principiul neretroactivității legii civile, căci, în ce privește legea aplicabilă se aplică principiul tempus regit actum, principiu de drept conform căruia un act juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data întocmirii lui şi este supus acestora.

Regula de drept conform căreia trecutul scapă legii noi a fost statuată şi de Constituția României, astfel, conform art. 15 alin. (2) din Constituția revizuită, “Legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

În ipoteza în care legea nouă modifică condițiile de validitate ale unui act juridic, noile condiții se vor aplica doar actelor juridice încheiate sub legea nouă, nu şi celor încheiate sub legea veche.

Principiul neretroactivității legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, nu şi situațiilor anterioare acestei date.

Așadar, noua lege nu poate afecta situațiile juridice definitiv formate, constituite, modificate sau stinse, şi nici efectele produse de acestea înainte de intrarea sa în vigoare.

De asemenea, art. 24 din Codul de procedură civilă nou, tot în considerarea aceluiași principiu al neretroactivității, prevede că „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Prima instanță trebuia să rețină aplicabilitatea art. 66 în forma în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, iar nu forma ulterior modificată a acesteia coroborată cu prevederile art. 756 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, cum greșit a reținut, din moment ce executarea silită încetase sub imperiul altor legi, iar legalitatea/valabilitatea contractului de dare în plată trebuia analizată în raport de prevederile legale în vigoare la data încheierii acestuia, iar nu ulterioare acestui moment.

A admite în sens contrar înseamnă a permite că un contract să fie încheiat cu încălcarea normelor legale în vigoare la data încheierii acestuia şi că poate fi „validat” ulterior în ipoteza în care legea nouă modifică condițiile de validitate ale unui act juridic, lucru care încalcă în mod flagrant principiul neretroactivității legii.

În plus, trebuie avut în vedere că nulitatea actului juridic contestat (contractul de dare în plată) trebuie să fie întotdeauna contemporană încheierii actului, adică la data încheierii actului să existe o normă legală care impune anumite condiții de validitate ori interzice încheierea unui act în anumite condiții, norma care a fost încălcată, motiv pentru care, cu atât mai mult se impunea analizarea acestuia în raport de legea în vigoare la data încheierii actului nul, iar nu de legea ulterioară acestui moment.

Apelanții au mai arătat că, în mod greșit, a înlăturat prima instanță incidența prevederilor art. 202 din Legea nr. 31/1990.

Prima instanță a reținut că dispozițiile art. 202 din Legea nr. 31/1990 nu sunt incidente în cauză raportat la dispozițiile art. 66 din Legea nr. 31/1990.

A mai reținut prima instanță că prin disp. art. 66 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, cât şi prin art. 1925 Cod civil, sau art. 1901 Cod civil, legiuitorul nu a exclus posibilitatea executării silite a părților sociale.

Interpretarea primei instanțe este însă eronată întrucât face trimiteri la dispoziții ale Codului civil în materie societară care beneficiază de o reglementare specială, respectiv Legea nr. 31/1990.

Cu alte cuvinte, prevederile generale ale Codului civil intră în conflict cu Legea specială, nr. 31/1990, atunci când aceasta conține dispozițiile legale derogatorii de norma generală.

Astfel, dispozițiile Legii nr. 31/1990 nu se pot completa cu dispoziții ale Codului civil atunci când acestea intră în conflict cu norma specială, în cazul de față, prevederile art. 66, în forma în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, şi art. 202 din Legea nr. 31/1990 care reglementează restrictiv transferul părților sociale către terți.

Această interpretare se impune în baza principiului „specialia generalibus derogant”, dar şi în baza art. 1901 alin. 1 Cod civil potrivit căruia transmiterea părților sociale de interes se face în limitele şi în condițiile prevăzute de lege şi de contractul de societate.

Transmiterea părților de interes către persoanele din afara societății este permisă cu consimțământul tuturor asociaților.

Prin urmare, chiar şi norma generală reținută de prima instanță, Codul civil, reglementează în mod aparte transmiterea părților de interes sau sociale, prevăzând în mod expres că această transmitere se face în limitele şi în condițiile prevăzute de lege pentru ca în teza următoare să întărească în mod expres ideea că o atare transmitere către terți este permisă doar cu acordul tuturor asociaților.

De asemenea, art. 1908 Cod civil prevede la alin. 1 că „Un asociat își poate asocia o terță persoană la drepturile sale sociale fără consimțământul celorlalți asociați, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societății fără consimțământul celorlalți asociați, care trebuie dat în condițiile dispozițiilor art. 1901”.

Acest text de lege întărește dispozițiile art. 1901 alin. 1 Cod civil prevăzând, fără echivoc, că pentru a dobândi calitatea de asociat în cadrul unei societăți cu răspundere limitată este absolut necesară existența acordului celorlalți asociați, reglementare ce se regăsește şi în legea specială, respectiv art. 202 din Legea nr. 31/1990.

Așadar, “ca expresie a puternicului caracter intuitu personae care animă acest tip de societate, cesiunea părților de interes va putea fi realizată numai cu acordul unanim al celorlalți asociați.

Această regulă reprezintă și o aplicație a principiului simetriei formelor - art. 1243 noul Cod civil în considerarea principiului nemo censetur ignorarem legem, orice persoană care intenționează să dobândească părți de interes într-o societate înființată trebuie să cunoască faptul că va avea nevoie de acordul tuturor asociaților”. “Cesiunea făcută cu încălcarea caracterului personal al societății (fără acordul tuturor asociaților) poate fi atacată cu acțiune în nulitate absolută” (Noul Cod civil.

Note.

Corelații.

Explicații, ediția 1, pag. 1488)

Faptul că art. 1901 alin. 2 Cod civil a prevăzut posibilitatea asociaților inițiali de a răscumpăra părțile sociale înstrăinate fără consimțământul lor prealabil nu poate poate acredita ideea că înstrăinarea părților sociale nu poate fi contestată pe calea acțiunii în anulare a acesteia pentru încălcarea legii şi a caracterului personal al societății cu răspundere limitată, pentru toate argumentele mai sus expuse.

Răscumpărarea părților sociale este doar o opțiune a asociaților inițiali, “orice asociat poate răscumpăra”, de care pot uza sau nu, neexercitarea acestui drept neputând încălca dreptul asociatului interesat de a acționa mai energic, respectiv prin formularea unei acțiuni în anularea/constatarea nulității absolute a actului de transfer, adică a contractului de dare în plată.

Prima instanță reține şi faptul că ulterior încheierii contractului de dare în plată, 23.02.2012, şi până în anul 2017, când reclamanta a solicitat menționarea contractului de dare în plată la registrul comerțului, “ niciuna din părțile contractante, dar niciunul dintre pârâți, nu au obiectat asupra acestui mod de stingere obligațiilor de plată.

Or această operațiune a avut un caracter real, iar nu unul fictiv, aspect ce rezultă din actele contabile depuse la dosar filele 54-58, vol. 2”.

O înregistrare sumară a operațiunilor contabile ale societății nu pot clarifica în ce măsură acestea privesc contractul de dare în plată şi eventualele sale consecințe în ce privește datoriile pentru care s-a încheiat, iar o expertiză în acest sens nici nu s-a cerut de către reclamantă şi ar fi fost şi inutilă raportat la obiectul cererilor cu a căror soluționare a fost investită instanța.

La termenul de judecată din 14.12.2021, ulterior depunerii acestor înscrisuri, intimata- reclamantă a solicitat pârâților să facă dovada comunicării convocatoarelor acestor adunări generale, solicitare respinsă de prima instanță, în mod corect, pe motiv că în prezentul litigiu nu se va analiza valabilitatea acestor hotărâri AGA, motiv pentru care depunerea dovezilor de convocare nu este necesară, ci doar acte justificative din care să rezulte cum și-au manifestat interesul după stingerea datoriei, cine a participat la vot, etc.

Contrar acestor rețineri, prima instanță a înlăturat valoarea probatorie a acestor procese- verbale de ședință/hotărâri AGA tocmai din cauză că nu au fost depuse dovezile privind convocarea asociaților, împrejurare ce a avut o pondere semnificativă în ce privește soluția pronunțată.

Procedând de această manieră, consideră că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității procesului civil care impune punerea în discuția părților a oricăror aspecte în raport de care instanța urmează să pronunțe apoi soluția.

Nu are relevanță nici împrejurarea că parte din procesele de ședință AGA depuse nu au menționat data întocmirii lor, întrucât aceasta se poate deduce din conținutul acestora fiind vorba despre aprobarea situațiilor financiare ale anului precedent, acestea fiind depuse ca atare la organul fiscal.

Instanța reține în mod greșit că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1908 alin. 2 din Codul civil potrivit cărora “Asociatul nu poate ceda, fără consimțământul tuturor celorlalți asociați, drepturile sale sociale, sub sancțiunea aplicării prevederilor art. 1901 alin. (2) și (3)”, după care evocă prevederile alin. 2 şi 3 ale art. 1901 Cod civil privind răscumpărarea de către asociat a părților sociale înstrăinate către un terț în lipsa acordului celorlalți asociați.

Astfel, instanța a reținut că din textul de lege menționat, în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, reiese că un asociat poate cesiona părțile sale sociale chiar fără acordul asociaților, însă sub sancțiunea răscumpărării lor de către ceilalți asociați.

Prima instanță nu a observat însă faptul că cesiunea de drepturi sociale este diferită de cesiunea de părți de interes/sociale, în concepția art. 1908 alin. (2) noul Cod civil, acest text având denumirea marginală de „Asocierea asupra drepturilor sociale şi cedarea acestora”, text reglementat în considerarea faptului că, asociații care nu contribuie cu aporturi în bunuri sau bani la capitalul social al societății, nu primesc părți de interes, ci doar drepturi sociale.

Cu referire la reglementarea cuprinsă în art. 1908 alin. 2 Cod civil, s-au exprimat următoarele comentarii în “Noul Cod civil – Comentariu pe articole, de Flavius-Antoniu Balaș, Eugen Chetaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, pag. 1491: “Deși societatea simplă are un caracter intuitu personae, un asociat își poate asocia un terț la drepturile sale sociale, fără consimțământul celorlalți asociați.

Această „asociere” nu înseamnă, însă, introducerea terțului în societate în calitate de asociat, ci o convenție între asociat și terț (convenție care, pentru ceilalți asociați, este un res inter alias acta) prin care asociatul acordă terțului o participare la drepturile sale sociale.

Terțul astfel „asociat” nu va putea participa la adunările asociaților decât ca mandatar al asociatului cu care are convenția de „asociere” (dacă nu se impune prin contractul de societate prezența personală a asociatului propriu-zis).

El va putea, însă, să pretindă asociatului cu care are contract să își exercite în interes comun drepturile asociative, inclusiv cel de participare la adunări și cel de participare la partajarea beneficiilor sau a surplusului lichidării.

Terțul „asociat” drepturilor unui asociat poate deveni el însuși asociat efectiv dacă va avea consimțământul unanim al celorlalți asociați.

Prin urmare, chiar dacă s-ar reține că prevederile art. 202 din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile, interpretare cu care apelanții nu sunt de acord, solicită a se observa că inclusiv prevederile Codului civil, ca normă generală, interzic transferul părților sociale către un terț în lipsa acordului celorlalți asociați, iar remediul răscumpărării părților sociale reglementat de art. 1901 alin. 2 şi 3 din Codul civil este doar o opțiune de care se asociații se pot prevala sau nu fără a le fi îngrădit dreptul la alte acțiuni judiciare.

A fost înfrântă voința asociaților la încheierea contractului de dare în plată, iar tocmai acesta reprezintă unul din motivele de nulitate a contractului de dare în plată, respectiv lipsa unei hotărâri AGA care să aprobe transferul părților sociale față de terți, în caz contrar fiind încălcat caracterul personal al societății cu răspundere limitată.

Pe de altă parte, apelanții nu înțeleg sensul acestor rețineri în condițiile în care obiectul de activitate al celor două societăți emitente s-a realizat de către asociații existenți în contextul în care reclamanta nu a participat la ședințele adunărilor generale întrucât nu a dobândit calitatea de asociat, cesiunea părților sociale neproducându-și efectele în lipsa parcurgerii procedurii legale.

Pe altă parte, tocmai timpul îndelungat scurs de la data încheierii contractului de dare în plată şi până la menționarea acestuia la registrul comerțului (iar nu înregistrarea acestuia, cum greșit a reținut prima instanță) ar fi trebuit să conducă la respingerea prezentului demers procesual ca prescris, ca o sancțiune pentru reclamantă de a nu fi întreprins demersuri pentru valorificarea drepturilor decurgând din contractul de dare în plată.

De asemenea, faptul că societățile emitente au în structură şi asociați persoane juridice nu poate conduce la concluzia eronată a primei instanțe că în acest caz nu mai subzistă caracterul intituitu personae al societății, fapt ce afectează şi elementul affectio societatis” întrucât Legea 31/1990 şi prevederile generale ale Codului civil nu fac nicio distincție în acest sens, acestea reglementând de o anumită manieră transmiterea părților sociale către terț, respectiv condiționând acest transfer de existența acordului tuturor celorlalți asociați, fie ei persoane fizice sau juridice.

Astfel, restricționarea accesului terților la capitalul social, prin cesiunea de părți sociale, face ca societatea cu răspundere limitată să dobândească elemente specifice societății personale unde „pătrunderea de persoane indezirabile, ce ar aduce în acest cerc armonios un element de disonanță şi de discordie, trebuie evitată”.

Cum dispozițiile art. 202 alin. (2) sunt imperative, în cazul în care asociatul înstrăinează părțile sale sociale unui terț fără a cere acordul adunării generale a asociaților sau o face în pofida refuzului de a-l accepta pe terțul-cesionar, cesiunea nu numai că este inopozabilă societății, dar poate fi şi anulată pentru încălcarea caracterului personal al societății.

Prima instanță a înlăturat de la aplicare prevederile art. 202 din Legea nr. 31/1990, cât şi prevederile art. 9 din Actul constitutiv, „întrucât cesiunea părților sociale s-a realizat în cadrul unei executări silite şi nu presupunea adoptarea unei hotărâri AGA în acest sens”.

Raționamentul juridic este vădit eronat atât pentru motivele pe larg expuse anterior, cât şi din cauza faptului că instanța a pornit de la o premisă greșită şi anume, că părțile sociale au fost executate silit.

Contrar reținerilor primei instanțe, părțile sociale nu au fost executate silit, ci executarea silită a încetat ca urmare a încheierii contractului de dare în plată ce reprezintă un act juridic voluntar al creditorului şi al debitorului în cadrul procedurii execuționale, în aceste condiții, executarea silită încetând ca urmare a realizării creanței prevăzute în titlul executoriu, sub forma dării în plată.

Față de modalitățile în care se realizează executarea silită, şi anume, urmărirea mobiliară şi imobiliară, poprirea, forme ce implică executarea silită efectivă a patrimoniul debitorului în lipsa unei executări benevole din partea acestuia, solicită a se observa că prin contractul de dare în plată s-a realizat un act voluntar de plată de către debitor, acceptat de creditor.

Astfel, efectul încetării executării silite ca urmare a intervenirii dării în plată constă în aceea că executorul nu mai putea executa silit bunurile debitorului, în speță, părțile sociale, care au făcut obiectul contractului de dare în plată.

Prin urmare, contractului de dare în plată îi sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Actul constitutiv şi ale art. 202 din Legea nr. 31/1990 care reglementează transferul părților sociale către terți, valabilitatea acestui contract urmând a fi analizată în raport de aceste dispoziții legale, întrucât contractul de dare în plată nu reprezintă un act de executare silită, ci un act voluntar de plată a creanței prevăzute de titlul executoriu în modalitatea convenită de părți.

Solicită instanței să constate că hotărârea primei instanțe nu analizează cauza ilicită a contractului de dare în plată raportat la argumentele învederate de apelanți prin cererea reconvențională, hotărârea fiind nemotivată cu privire la acest motiv de nulitate.

În final, solicită instanței să rețină că, întrucât în cauză sunt incidente prevederile art. 9 din Actul constitutiv şi ale art. 202 din Legea nr. 31/1990, în mod greșit nu a fost analizat şi celălalt motiv de nulitate al contractului, respectiv încălcarea dreptului de preempțiune al asociaților la dobândirea pârților sociale.

Împotriva aceleași sentințe și a încheierii din 19.10.2021 au declarat apel (S5) S.R.L., reprezentată legal prin administrator persoana juridica (S6) S.R.L., (S4) SA, reprezentată legal prin administrator persoana juridică (S6) S.R.L. și (P1), solicitând admiterea apelului, anularea sentinței și a încheierii apelate și pe cale de consecință respingerea cererii introductive ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale.

Prin întâmpinarea formulată de (S6) S.A. la apelul formulat de (S7) S.R.L., s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Arată că poziția adoptată de către Cabinetul de Insolvență este una abuzivă și nelegală.

Faptul că acest cabinet a fost desemnat să se ocupe de falimentul societății, nu îi conferă atributul de a invalida acte juridice ale acestei societăți.

În esență, lichidatorul judiciar afirmă că nu recunoaște valabilitatea unui contract cu privire la care nu există nicio hotărâre judecătorească de anulare.

La preluarea procedurii de insolvență, lichidatorul a avut cunoștință de existența acestui contract, el fiind menționat în registrul comerțului.

Indiferent de efectele pe care acea mențiune le are, existența ei face imposibilă invocarea faptului că nu s-a știut de existența ei, registrul comerțului fiind un instrument de publicitate față de terți.

Fără a clarifica în vreun fel în cadrul procedurii insolvenței situația contractului de dare în plată, lichidatorul judiciar s-a aventurat în afirmații care nu sunt sprijinite de dovezi.

Dovada proprietății se face prin actul translativ de proprietate (contractul de dare în plată), și nu printr-un act constitutiv neactualizat care este, în mod evident, un act anterior contractului de dare în plată.

Faptul că societățile amintite nu au făcut demersuri pentru a introduce în evidențele societății contractul de cesiune, constituie tocmai justificarea acțiunii din prezentul dosar.

Prin concluziile depuse la dosar de (S6) S.A., s-a solicitat respingerea ca nefondate a apelurilor formulate și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. (...)/15.02.2022 pronunțată de Tribunalul (...).

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului 1 al cererii de chemare în judecată, arată că transferul de proprietate s-a făcut prin contractul de dare în plată.

Prin cererea principală, intimata nu a solicitat instanței să o împroprietărească, ci doar să constate calitatea acesteia de proprietar în baza contractului respectiv.

Cu alte cuvinte, nu a cerut instanței să oblige vânzătorul să își execute contractul și să îi transmită acum proprietatea asupra părților sociale, ci doar să constate existența unor drepturi deja dobândite.

Or, în aceste condiții, acțiunea este în mod cert o acțiune în constatare.

Intimata nu avea la dispoziție o acțiune în realizare deoarece transferul proprietății s-a făcut în baza contractului de dare în plată, act translativ de proprietate.

Mai mult, o acțiune în realizare ar fi fost făcută în contradictoriu cu vânzătorul părților sociale, ceea ce nu este cazul, deoarece încheierea contractului nu a fost contestată de către acesta.

În raport de această susținere, pe care prima instanță a validat-o, apelanții susțin lipsa de interes a acțiunii, arătând că dacă intimata nu are o problemă cu transmiterea proprietății, problema este rezolvată.

Or, scopul acțiunii în constatare este tocmai aceea în care proprietarului unui bun i se refuză recunoașterea dreptului său, exact ceea ce fac apelantele.

De asemenea, se mai susține că, din moment ce proprietatea este stabilită, acțiunea intimatei ar viza o constatare a unei situații de fapt.

Or, recunoașterea calității de proprietar vizează în mod clar o situație de drept.

În ceea ce privește cererea de obligare la înscrierea în registrul asociaților și în registrul comerțului, ea este o acțiune în obligația de a face, subsidiară, și nicidecum o acțiune în realizarea dreptului de proprietate.

Transmiterea proprietății nu trebuie confundată cu efectuarea formalităților de publicitate a transferului de proprietate respectiv.

Cererea reconvențională formulată nu le aduce niciun folos reclamanților, care recunosc faptul că nu s-au obligat cu nimic prin contractul de dare în plată și nu sunt părți ale acestuia.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capetele 2, 3 și 4, acțiunea formulată de intimată nu este o acțiune în realizare și nici una cu caracter patrimonial, fiind vorba, așa cum în mod expres rezultă din petitul cererii, de o acțiune în constatare a unui drept de proprietate, acțiune suplimentată și cu o cerere privind obligația de a face.

Nu s-a cerut punerea în executare a contractului și nici obligarea părții contractuale la respectarea unor obligații asumate.

În raport de prevederile clare ale Codului civil privind imprescriptibilitatea acțiunii în constatare, a solicitat păstrarea ca temeinică a soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la nelegalitatea pe fond a hotărârii atacate, apelanții susțin în mod fals că, deși ar fi invocat prevederile art. 66 din Legea nr. 31/1990 în forma prevăzută la momentul încheierii centratului de cesiune, ar fi aplicate prevederi legale ulterioare.

Or, după cum se poate observa din considerentele hotărârii atacate, instanța a aplicat exact acest din urmă text în forma de la momentul încheierii contractului (pag. 35 alin. 5 și alin. 6 din hotărâre).

Pârâții au susținut că cesiunea părților sociale nu se putea realiza decât cu încălcarea dispozițiilor art. 202 din Legea nr 31/1991, întrucât nu a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social.

Aceste text de lege nu este însă incident în cauză, raportat la dispozițiile art. 66 din Legea nr. 31/1990.

Legiuitorul prin dispozițiile art. 66 din Legea nr. 31/1990, în vigoare la acea dată, cât și prin dispozițiile art. 1925 ale Codului civil, nu a exclus posibilitatea executării silite a părților sociale ale unei societăți comerciale, ci dimpotrivă a confirmat această posibilitate când a reglementat condițiile privind pierderea calității de asociat în cazul executării silite a acestora.

Conform articolului 1237 Cod civil, invocat de către apelanții reconvenționali, cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Apelanții nu fac decât să expună definiții generale ale cauzei ilicite și să explice în ce constă efectele acesteia.

Apelanții nu reușesc însă să explice care este scopul ilicit pentru care acest contract a fost încheiat și ce este nelegal în faptul că o societate își recuperează pe cale judiciară o creanță, iar cealaltă își achită creanța.

Orice persoană care achiziționează părți sociale într-o societate comercială o face în scopul de a fi proprietar asupra acelor părți sociale și a beneficia de emolumentul lor (dreptul de vot, dreptul la dividende, dreptul de dispoziție).

Acest scop nu poate fi considerat, prin el însuși, un scop ilicit.

Legea nu interzice nici vânzarea de acțiuni și nici deținerea acestora în proprietate.

Scopul primordial al societății intimate a fost însă cel de a recupera creanța, fapt ce rezultă și din actele de executare prin care debitoarea a fost somată să plătească în bani datoria constatată prin titlul executoriu.

Intimata face trimitere la art. 630 Cod procedură civilă conform căruia, în tot cursul executării silite, sub supravegherea executorului judecătoresc, creditorul și debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra veniturilor bănești sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligației să se facă în alt mod admis de lege.

Părțile au procedat în deplină legalitate la stingerea creanțelor dintre ele, conduita lor fiind una legală, necesară și oportună în raport de faza procesuală în care se aflau.

Este de domeniul evidenței că dreptul de proprietate asupra acțiunilor/părților aparține acționarilor/asociaților, și nu societății comerciale.

Nu se poate face confuzie între bunurile aduse de asociați ca aport la capitalul social și care, într-adevăr, trec în proprietatea societății comerciale înființate, și părțile sociale care doar legitimează dreptul de proprietate al asociaților asupra societății.

Încălcarea prevederilor unor convenții private nu poate constitui un motiv de nulitate absolută, deoarece convenția privată nu este o “normă de interes public”.

În zadar încearcă apelanții să îmbrace nerespectarea acestor convenții într-o nerespectare a legii deoarece lucrurile sunt suficient de clare.

Dacă spre exemplu, Codul civil menționează că orice persoană trebuie să își respecte cu bună-credință obligațiile asumate, aceasta nu transformă încălcarea oricărei clauze contractuale private într-o normă de ordine publică.

Pentru a stabili că o normă ocrotește interesul public, trebuie să identificăm care este valoarea socială și dreptul protejat prin norma respectivă.

Or, este cât se poate de evident că dispozițiile art. 202 din Legea nr.31/1990 este o normă care ocrotește interesul particular al asociaților și nicidecum interesul general.

Cel mai clar argument în sensul calificării normei art. 202 ca fiind una ce protejează interesul particular este conținutul acesteia la momentul încheierii contractului de dare în plată: (1) Părțile sociale pot fi transmise între asociați. (2) Transmiterea către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social. (2^3) Creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților privitoare la transmiterea părților sociale pot formula o cerere de opoziție prin care să solicite instanței judecătorești să oblige, după caz, societatea sau asociații la repararea prejudiciului cauzat, precum și, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenționează să își cedeze părțile sociale.

Dispozițiile art. 62 se aplică în mod corespunzător.

Așadar, doar persoanele prejudiciate pot să conteste încălcarea obligației de aprobare a cesiunii, nu și “orice persoană interesată” cum se prevede în cazul nulității absolute.

Or, apelanții din cauză nu au calitate procesual activă pentru a putea ataca un contract de dare în plată în care nu au fost parte.

Mai mult, nulitatea relativă nu numai că este condiționată de existența unui prejudiciu, dar trebuie invocată în termenul general de prescripție de 3 ani.

În ceea ce privește încălcarea dreptului de preemțiune al asociaților, așa cum în mod expres menționează apelanții, această obligație era una statutară, și nu una legală, motiv pentru care nerespectarea ei putea fi invocată numai în termenul general de prescripție, cu dovada corespunzătoare a unui prejudiciu.

Un drept de preemțiune instituit printr-o convenție particulară nu poate prevala dreptului de executare al unui creditor deținător al unui titlu executoriu.

Nerespectarea unor dispoziții statutare poate atrage cel mult o nulitate relativă imposibil de invocat de către reclamanți.

Se face abstracție de faptul că debitoarea se afla în executare silită.

Statutul celor două societăți, atât de invocat de către reclamanți, nu prevede ca asociații pot să nu își onoreze datoriile.

Protecția drepturilor asociatului se poate întinde doar până acolo unde acesta încalcă drepturile altora.

Este de neconceput ca o persoană care deține părți sociale de o valoare consistentă să creeze datorii și să nu poată fi executată prin valorificarea respectivelor părți sociale.

Practic, executarea silită a debitoarei, măsură de ordine publică, ar putea fi oprită printr-o hotărâre a unor terți (a asociaților celor două societăți) care în temeiul unei clauze dintr-o convenție privată, s-ar putea opune valorificării părților sociale lăsând practic creditorii asociatului în ipoteza de a nu putea să își execute debitorul.

O astfel de idee ar crea cea mai facilă metodă de sustragere de la executare, deoarece orice persoană care nu dorește să își achite datoriile ar crea o societate cu răspundere limitată și și-ar depune întreaga avere în capitalul social al acesteia urmând a beneficia de ele în continuare, fără însă a putea fi urmărite.

Or, nu acesta poate fi sensul dispozițiilor legale.

Nu neagă dreptul asociaților de a reglementa prin convenții particulare modul de funcționare al asocierii lor, inclusiv modul de funcționare al societății comerciale.

Toate acestea sunt însă aplicabile în situația în care toți asociații își respectă obligațiile legale și contractuale.

Nu se poate admite ca în situații speciale în care unul din asociați este într-o culpă constatată pe cale judiciară, ceilalți asociați să poată să blocheze un creditor terț în a-și pune în aplicare titlul executoriu.

Dreptul de a formula cerere de opoziție este un drept cât de poate de clar pe care legiuitorul l-a pus la dispoziția creditorilor sociali și a oricăror alte persoane prejudiciate. Apelanții nu au uzat de acest drept.

Legea nu condiționează formularea cererii de opoziție de existența unei hotărâri AGA deoarece din moment ce poate fi atrasă răspunderea chiar și în cazul asociatului care intenționează să își cedeze părțile sociale, cu atât mai mult ar putea fi atrasă răspunderea unui asociat care a și efectuat vânzarea.

Apelanții își invocă însă aici propria culpă, deoarece ei sunt singurii responsabili pentru că nu au uzat de calea specială pusă la dispoziție de către legiuitor.

Aceasta nu înseamnă că demersul respectiv, deși admisibil procedural, ar fi fost și unul fondat.

Apelanții invocă o conduită necorespunzătoare a debitoarei care nu ar fi așteptat acordul lor pentru a-și achita propriile datorii în cadrul unei executări în plină derulare.

Practic, cu un titlu executoriu prin care o instanță îi instituise obligația de plată, debitoarea ar fi trebuit, în opinia reclamanților, să le ceară acordul dacă își poate sau nu stinge datoria cu propriile bunuri (respectiv cu părțile sociale aflate în proprietatea sa).

Or, conduita propusă de către apelanți este una profund nelegală, deoarece sigura soluție agreată de litera și spiritul legii în fața unei executări silite este aceea de a achita datoria.

Inclusiv statul este obligat să facă toate demersurile pentru punerea în aplicare a titlurilor executorii, fapt ce dovedește cât se poate de clar că respectarea dispozițiilor din titlurile executorii este o obligație de interes public care prevalează oricăror înțelegeri particulare.

Publicitatea unui act este o condiție extrinsecă și ulterioară încheierii lui și care nu poate afecta valabilitatea acestuia, efectele ei constând doar în opozabilitatea față de terți.

Examinând încheierile și hotărârea apelate, prin prisma criticilor și apărărilor formulate, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC (S6) SA a chemat în judecată pe pârâții SC (S5) SRL, SC (S1) SRL și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...), iar pentru opozabilitate, și pe asociații celor două pârâte, respectiv SC (S3) SRL, SC (S2) SA, SC (S4) SA, (P3), (P1) și (P2), solicitând instanței ca, în temeiul art. 35 Cod de procedură civilă, prin hotărârea ce va pronunța să:

1. Constate existența dreptului său de proprietate asupra unui număr de 28 părți sociale din capitalul SC (S1) SRL și asupra unui număr de 24 părți sociale din capitalul social al SC (S5) SRL;

2.

Oblige societatea SC (S5) SRL la înregistrarea în registrul asociaților a reclamantei, ca asociat al acesteia și proprietar asupra unui număr de 24 părți sociale reprezentând 25,80645% din capitalul social și eliberarea către reclamantă a unei copii certificate de pe registrul asociaților astfel modificat;

3.

Oblige societatea SC (S1) SRL la înregistrarea în registrul asociaților a reclamantei, ca asociat al acesteia și proprietar asupra unui număr de 28 părți sociale reprezentând 28,86598% din capitalul social și eliberarea către reclamantă a unei copii certificate de pe registrul asociaților astfel modificat;

4.

Oblige pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...) să înregistreze în registrul comerțului calitatea sa de asociat al societăților SC (S1) SRL și SC (S5) SRL, conform prevederilor contractului de dare în plată din 23.02.2012, menționat în registrul comerțului prin Rezoluția nr. (...)/01.03.2017.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esență, că prin contractul de dare în plată din 23.02.2012, menționat în registrul comerțului, a dobândit de la SC (S7) SRL dreptul de proprietate asupra acțiunilor arătate în petit, însă pârâtele SC (S1) SRL și SC (S5) SRL nu i-au recunoscut calitatea de asociat și/sau proprietar al părților sociale, ceea ce a determinat-o să recurgă la concursul instanței de judecată, considerând, totodată, că o hotărâre judecătorească privind constatarea dreptului său de proprietate asupra părților sociale trebuie să le fie opozabilă și asociaților celor două societăți.

Față de modalitatea în care reclamanta a înțeles să promoveze acțiunea, pârâții au invocat lipsa calității procesuale pasive a SC (S3) SRL, SC (S2) SA, SC (S4) SA, (P3), (P1), (P2) și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...), inadmisibilitatea primului petit din cerere și prescripția dreptului material la acțiune în privința celorlalte trei petite, iar SC (S7) SRL, chemată în judecată, în calitate de pârât prin cererea reconvențională, a solicitat introducerea sa în cauză, în temeiul art. 78 Cod de procedură civilă, și în acțiunea principală, considerând că trebuie să figureze ca pârât în cauză și în acțiunea principală, în condițiile în care este parte contractantă în contractul de dare în plată pe care reclamanta își întemeiază acțiunea, pentru a-și putea formula toate apărările.

Atât excepțiile invocate de pârâți, cât și cererea formulată de SC (S7) SRL, au fost respinse de instanța de fond prin Încheierile de ședință menționate mai sus și care fac obiectul apelului.

Examinând legalitatea și temeinicia soluției instanței de fond asupra excepțiilor și cererii arătate, prin prisma motivelor invocate de părți în susținerea lor și în susținerea apelurilor, cu luarea în considerare a argumentelor reținute de instanța de fond, Curtea de Apel a constatat că excepțiile și cererea formulate au fost în mod legal și temeinic respinse, astfel încât apelurile formulate împotriva Încheierilor de ședință sunt neîntemeiate și le-a respins, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod de procedură civilă.

Astfel, în privința calificării acțiunii ca fiind una în constatare sau una în realizare, împrejurare considerată de Curte ca fiind chestiunea de la care trebuie pornit în soluționarea excepțiilor și a cererii de introducere forțată în cauză a altei persoane, s-a constatat că, potrivit art. 35 Cod de procedură civilă, având denumirea marginală Constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

Potrivit aceluiași text de lege, cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Cu toate că au invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, calificată de reclamantă ca o acțiune în constatare, pârâții nu au arătat care este o altă cale prevăzută de lege prin care reclamanta ar putea cere realizarea dreptului.

De altfel, pârâții apelanți au invocat inadmisibilitatea doar a primului petit din cerere care ar fi inadmisibil raportat la celelalte trei petite care ar reprezenta chiar acțiunea în realizare pe care reclamanta o avea la dispoziție.

Or, primul petit din acțiune este cererea principală, celelalte petite fiind cereri accesorii, situație în care inadmisibilitatea cererii principale nu poate fi invocată raportat la cererile accesorii, ci raportat la o altă cale, prevăzută de lege, prin care s-ar putea formula o acțiune în realizare, ca și cerere principală.

Pârâții nu au arătat care ar fi altă cale prevăzută de lege prin care reclamanta ar putea obține realizarea dreptului său.

Pe de altă parte, acțiunea, astfel cum a fost formulată, cu cerere principală și cereri accesorii, reprezintă o acțiune în constatare, și nu una în realizare, cum în mod corect a intitulat-o reclamanta și cum în mod legal și temeinic a calificat-o și instanța de fond, întrucât reclamanta urmărește recunoașterea sau confirmarea dreptului său de proprietate dobândit prin contractul de dare în plată, atât de către cele două societăți comerciale, cât și de către asociații acestora, și nu tinde la stabilirea de către instanță, în urma administrării probațiunii și în contradictoriu cu aceștia, a vreunui drept de proprietate, respectiv nu urmărește condamnarea pârâților, ci doar ca aceștia să îi recunoască dreptul de proprietate deja dobândit.

În consecință, atât excepția inadmisibilității primului petit din acțiune, cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința petitelor 2-4, care sunt cereri accesorii cererii principale, sunt neîntemeiate și au fost în mod corect respinse, câtă vreme acțiunea în constatarea dreptului, chiar a unuia patrimonial, cum susțin pârâții apelanți, este imprescriptibilă, în conformitate cu prevederile art. 2.502 Cod civil.

În ceea ce privește susținerile apelanților privind lipsa de interes a reclamantei în formularea cererii, în condițiile în care s-ar reține că dreptul de proprietate asupra părților sociale a fost dobândit prin contract, iar prin prezenta cerere se solicită doar constatarea lui, nici acestea nu pot fi primite, reclamanta justificându-și interesul prin aceea că pârâții nu îi recunosc acest drept.

În ceea ce privește cadrul procesual, cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și la cererea de introducere în cauză a SC (S7) SRL, în calitate de pârâtă în cererea de chemare în judecată, Curtea de Apel a constatat că, potrivit art. 30 alineat 1 Cod de procedură civilă, oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente.

Potrivit art. 36 din același act normativ, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.

În cazul situațiilor juridice care se bucură de protecție judiciară, calitatea procesuală activă aparține celui care se poate prevala de acea situație, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza situația juridică respectivă.

Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea civilă, trebuie să justifice atât calitatea procesual activă, cât și calitatea procesuală pasivă a celui chemat în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care își întemeiază pretenția sa.

În speță, cu toate că pârâții chemați în judecată de către reclamantă, doar pentru opozabilitate, nu sunt părți în contractul de dare în plată menționat, iar dreptul de proprietate invocat de reclamantă privește capitalul social al SC (S1) SRL și SC (S5) SRL, reclamanta, prin acțiunea sa, a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâților prin aceea că aceste societăți comerciale, precum și asociații lor, nu îi recunosc calitatea de asociat.

Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, calitatea procesuală pasivă a asociaților rezultă din însăși poziția procesuală a acestora, pârâții susținând atât în primă instanță, cât și prin apelurile formulate, că (S6) nu avea posibilitatea de a obține părțile sociale deținute de (S7) în cadrul societăților (S5) SRL și (S1) SRL, fără concursul celorlalți asociați ai societăților în cauză, indiferent de faptul că operațiunea s-a produs în cadrul procedurii executării silite.

Totodată, deși consideră că nu au calitate procesuală pasivă în cauză, pârâții asociați formulează cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamanta, prin care solicită constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată, deși nu au calitatea de parte în acest contract, justificându-și calitatea procesuală activă în formularea acestei cereri pe calitatea lor de asociați în cele două societăți, de acordul cărora depindea transferul părților sociale către terți, contractul fiind încheiat și cu încălcarea dreptului lor de preemțiune.

Așadar, pârâții asociați au calitate procesuală pasivă în cauză, fiind persoanele în contradictoriu cu care reclamanta tinde la recunoașterea propriei calități de asociați în aceleași societăți comerciale.

În ceea ce privește Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...), așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, acesta are calitate procesuală pasivă întrucât este chemat să înregistreze în registrul comerțului calitatea de asociat al reclamantei în cadrul societăților SC (S1) SRL și SC (S5) SRL, conform prevederilor contractului de dare în plată din 23.02.2012, contract menționat deja în registrul comerțului.

În privința pârâtei din cererea reconvențională, apelanta SC (S7) SRL, chemată în judecată prin această cerere, în calitatea sa de parte în contractul a cărui nulitate absolută se invocă, aceasta nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea principală întrucât aceasta nu urmărește recunoașterea vreunui drept în contradictoriu cu ea.

Până la poziția procesuală formulată în această cauză, apelanta SC (S7) SRL nu a contestat dreptul de proprietate al reclamantei, transmis prin contractul de dare în plată, astfel încât reclamanta nu avea nici un motiv de fapt sau de drept pentru care să o cheme în judecată.

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 78 Cod de procedură civilă potrivit cărora: (1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.

Contrar susținerilor apelantei, instanța de fond a aplicat în mod corect aceste dispoziții legale, dând cererii de chemare în judecată calificarea juridică corectă, raportat la situația de fapt și la susținerile reclamantei privind persoanele care refuză să îi recunoască dreptul său de proprietate.

În speță, raportul juridic dedus judecății nu impunea necesitatea introducerii în cauză și a apelantei, ca parte a contractului de dare în plată, astfel că în mod legal și temeinic a respins instanța solicitarea sa de introducere în cauză, în calitate de pârât în acțiunea principală, și de asemenea, în mod legal a admis excepția inadmisibilității întâmpinării formulate de pârâta (S7) SRL – prin lichidator CII (Lj), invocată din oficiu, reținând că art. 205 noul Cod de procedură civilă arată clar în ce situații se poate face întâmpinare, or în speță, lichidatorul judiciar nu a fost chemat în judecată de reclamantă, ci a fost chemat în judecată de către pârâta (S1) SRL, față de care lichidatorul judiciar nu a formulat apărare.

Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea de Apel a constatat că apelurile exercitate împotriva Încheierilor de ședință din 28.09.2021 și 19.10.2021, precum și apelul exercitat de apelanta (S7) SRL – prin lichidator CII (Lj), împotriva Sentinței nr. (...)/15.02.2022, sunt neîntemeiate și le-a respins, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod de procedură civilă.

Pe fondul cauzei, cu referire la apelurile exercitate de ceilalți pârâți împotriva Sentinței nr. (...)/15.02.2022, Curtea de Apel a constatat că acestea vizează atât soluția dată cererii principale, cât și cea dată cererilor lor reconvenționale, solicitându-se schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererii principale și admiterii acțiunilor reconvenționale.

Întrucât reclamanta își întemeiază acțiunea pe contractul de dare în plată a cărui nulitate absolută se solicită a se constata prin cererile reconvenționale, Curtea de Apel a considerat că se impune a se analiza, cu prioritate, legalitatea și temeinicia soluției instanței de fond asupra cererilor reconvenționale.

Cererile reconvenționale nu sunt lipsite de interes, astfel cum susține reclamanta, întrucât este evident că, din moment ce se solicită de către aceasta constatarea dreptului său de proprietate asupra unor părți sociale care fac parte din capitalul social al celor două pârâte, în temeiul contractului de dare în plată, acestea, precum și asociații lor, au interesul de a obține anularea actului juridic pe care reclamanta își întemeiază dreptul.

Susținerile intimatei reclamante conform cărora pârâții nu ar obține nici un folos practic prin admiterea cererilor reconvenționale, întrucât nu sunt parte în contractul de dare în plată, nu au putut fi astfel primite.

Pe fondul cererilor, instanța a constatat că părțile nu contestă împrejurările de fapt în care a fost încheiat contractul de dare în plată, respectiv consecutiv demarării de către reclamantă împotriva (S7) SRL a procedurii de executare silită în dosarul execuțional nr. (...)/2011 al BEJ (...), în baza unei hotărâri judecătorești definitive și pentru recuperarea unei creanțe ce nu are legătură cu prezenta cauză.

Instanța de fond, respingând cererile reconvenționale formulate, a considerat că acest contract s-a încheiat în cadrul procedurii de executare silită, fiind permisă de lege executarea silită a părților sociale deținute în cadrul unei societăți comerciale cu răspundere limitată, și este valabil încheiat, întrucât, fiind încheiat în acest cadru, nu este necesară o hotărâre AGA de aprobare a cesiunii.

Apelanții pârâți susțin că instanța de fond a plecat de la o premisă greșită, aceea că s-a încheiat contractul în cadrul procedurii de executare silită, în condițiile în care în dosarul de executare silită executorul judecătoresc nu a efectuat nici un act de executare silită, prin nici una din modalitățile de executare reglementate de lege, apelanții susținând astfel că acest contract reprezintă un contract civil, încheiat de părți potrivit libertății lor de a contracta, independent de dosarul de executare silită.

De cealaltă parte, reclamanta intimată susține că reținerile instanței de fond sunt corecte, întrucât contractul de dare în plată a fost încheiat în aplicarea dispozițiilor art. 630 Cod de procedură civilă, având denumirea marginală Înțelegeri privind efectuarea executării, potrivit căruia, în tot cursul executării silite, sub supravegherea executorului judecătoresc, creditorul și debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra veniturilor bănești sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligației să se facă în alt mod admis de lege.

Curtea de Apel a reținut că, în fapt, reclamanta a demarat procedura executării silite împotriva debitoarei sale, deținătoarea părților sociale ce i s-au transmis prin contractul de dare în plată, iar executorul judecătoresc nu a efectuat nici un act de executare silită asupra acestor părți sociale, prin nici una din modalitățile de executare silită reglementate de lege, ci, în speță, creditoarea și debitoarea au încheiat, în fața executorului judecătoresc, contractul de dare în plată ce face obiectul prezentei cauze prin care au urmărit stingerea datoriilor pentru care s-a început executarea silită, inclusiv a cheltuielilor de executare silită.

Împrejurarea că acest contract s-a încheiat în fața executorului judecătoresc sau că executorul judecătoresc a constatat, consecutiv încheierii contractului, stingerea datoriilor, nu înseamnă că acest contract reprezintă o formă de executare silită, întrucât părțile sociale ce au făcut obiectul înțelegerii părților nu au fost poprite, nu au fost sechestrate și apoi vândute.

Executorul judecătoresc nu a avut nici un rol în încheierea contractului, în afară de cel de supraveghere, respectiv de a lua act de încheierea lui și de stingerea, astfel, a datoriilor pentru care s-a început executarea silită și a celor decurgând din executarea silită, contractul fiind încheiat de părți în baza libertății lor de a contracta, iar procesul verbal de sechestru la care se referă instanța de fond a fost încheiat consecutiv încheierii contractului, purtând o denumire greșită, câtă vreme nu s-a instituit nici un sechestru.

În drept, potrivit art. 66 din Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la data încheierii contractului, care coincide și cu data încheierii procesului verbal de sechestru de către executorul judecătoresc, (1) Pe durata societății, creditorii asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare. (2) Creditorii prevăzuți la alin. (1) pot totuși popri, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile debitorului lor.

Admițând posibilitatea sechestrării și vinderii și a părților sociale, nu numai a acțiunilor, așa cum prevede în mod expres textul legal, pe considerentul că aceste dispoziții legale sunt prevăzute la dispozițiile generale privind funcționarea societăților comerciale, nu la cele speciale privind una sau alta din formele de societate reglementate de lege, se constată că în speță nu suntem în prezența nici a popririi și nici a sechestrării și vinderii părților sociale, ci așa cum s-a arătat, în prezența unui contract încheiat de părți, în timpul procedurii de executare silită, în fața executorului judecătoresc și fără ca acesta să efectueze un act de executare silit asupra părților sociale deținute de debitor la cele două societăți comerciale.

Având în vedere contextul în care a fost încheiat contractul, poate fi primită susținerea intimatei reclamante conform căreia acest contract s-a încheiat în aplicarea dispozițiilor art. 630 Cod de procedură civilă, însă, ceea ce nu arată intimata și a fost reținut în mod greșit de către instanța de fond, este că aceste dispoziții legale presupun ca înțelegerea părților sau plata obligației să se facă cu respectarea legii, și nu într-o modalitate prin care se încalcă dispoziții legale imperative, astfel cum s-a întâmplat în speță.

Așadar, indiferent dacă acest contract a fost încheiat în cadrul procedurii de executare silită, cum susține reclamanta, sau în afara ei, cum susțin pârâții, contractul trebuie să respecte toate condițiile de validitate prevăzute de lege pentru încheierea lui.

Or, în speță, contractul de dare în plată este lovit de nulitate absolută pentru încălcarea prevederilor art. 202 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit acestor prevederi legale, forma în vigoare la data încheierii contractului:

(1) Părțile sociale pot fi transmise între asociați.

(2) Transmiterea către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social.

(2^1) Hotărârea adunării asociaților, adoptată în condițiile alin. (2), se depune în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului, spre a fi menționată în registru și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

(2^2) Oficiul registrului comerțului va transmite de îndată, pe cale electronică, hotărârea prevăzută la alin. (2^1) Agenției Naționale de Administrare Fiscală și direcțiilor generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București.

(2^3) Creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților privitoare la transmiterea părților sociale pot formula o cerere de opoziție prin care să solicite instanței judecătorești să oblige, după caz, societatea sau asociații la repararea prejudiciului cauzat, precum și, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenționează să își cedeze părțile sociale.

Dispozițiile art. 62 se aplică în mod corespunzător.

(2^4) Transmiterea părților sociale va opera, în lipsa unei opoziții, la data expirării termenului de opoziție prevăzut la art. 62, iar dacă a fost formulată o opoziție, la data comunicării hotărârii de respingere a acesteia.

Potrivit art. 203 din același act normativ, (1) Transmiterea părților sociale trebuie înscrisă în registrul comerțului și în registrul de asociați al societății. (2) Transmiterea are efect față de terți numai din momentul înscrierii ei în registrul comerțului.(3) Actul de transmitere a părților sociale și actul constitutiv actualizat cu datele de identificare a noilor asociați vor fi depuse la oficiul registrului comerțului, fiind supuse înregistrării în registrul comerțului potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (4).

În același sens sunt și prevederile din actele constitutive ale celor două societăți comerciale, reținute și de instanța de fond, respectiv: Cesiunea părților sociale către terți trebuie notificată de către asociatul cedent celorlalți asociați, indicându-se persoana căreia urmează să I se cedeze părțile sociale, precum și condițiile cedării.

Cesiunea către terți se poate face numai cu condiția aprobării de către asociații reprezentând trei pătrimi din capitalul social și numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la data primirii notificării de cesiune, iar înăuntrul acestui termen asociații au drept de preemțiune.

Cu toate că a reținut aceste prevederi legale și ale actelor constitutive ale celor două societăți, instanța de fond a reținut, în mod greșit, că acestea nu sunt incidente cauzei întrucât cesiunea părților sociale s-a realizat în cadrul unei executări silite și nu presupunea adoptarea unei hotărâri AGA în acest sens.

În opinia instanței de fond, faptul că un act juridic este încheiat în procedura executării silite, pentru stingerea unei datorii, nu mai presupune îndeplinirea și a celorlalte condiții legale pentru validitatea acestuia, ceea ce nu poate fi primit.

Chiar dacă actul a fost încheiat în condițiile art. 630 Cod de procedură civilă, acesta, în funcție de natura sa, trebuie să respecte toate condițiile generale și speciale prevăzute de lege pentru validitatea sa.

În speță, este evident că părțile contractuale nu au respectat procedura instituită de prevederile legale mai sus arătate, astfel încât contractul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiile art. 202 din Legea nr. 31/1990, dispoziții ce ocrotesc un interes general, public, întrucât reprezintă, prin efectele sale, o modificare a actului constitutiv, și nu unul privat, cum eronat susține intimata reclamantă, fiind lovit, astfel, de nulitate absolută.

Contrar susținerilor intimatei reclamante, pârâții nu au invocat doar încălcarea unei convenții private, respectiv a actelor constitutive ale celor două societăți comerciale, ci prioritar, încălcarea dispozițiilor art. 202 din Legea nr. 31/1990, dispoziții care sunt imperative, prevăzând transmiterea liberă a părților sociale între asociați, dar că transmiterea către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social.

Textul de lege este unul imperativ întrucât societățile de persoane sunt caracterizate prin elementul afectiv care îi leagă pe asociați și care face ca orice modificare în structura societară să reprezinte un eveniment excepțional, cu restricții și cu condiții de formă de la care nu se poate deroga.

Este eronată astfel susținerea intimatei reclamante conform căreia aceste dispoziții legale ocrotesc un interes privat, în condițiile în care cesiunea de părți sociale către terți aduce atingere gravă affectio societatis, introducând în structura societății persoane din afara ei, chiar și atunci când se face doar o cesiune parțială.

Nu pot fi reținute considerentele instanței de fond conform cărora cele două societăți pârâte, (S1) S.R.L. și (S5) S.R.L., au mai degrabă structura unor societăți de capitaluri decât a unor societăți cu răspundere limitată, întrucât au în componență asociați persoane juridice, alături de persoanele fizice, situație în care, calitățile personale esențiale care să impună un caracter intuitu personae societății nu mai subzistă, fapt ce afectează și elementul affectio societatis, respectiv intenția de a colabora doar cu o anumită persoană pentru atingerea scopului societății, întrucât aceste considerente sunt contrare Legii nr. 31/1990 care reglementează modalitatea de constituire și de funcționare a societăților cu răspundere limitată și care permite atât persoanelor fizice, cât și celor juridice, de a avea calitatea de asociați într-o societate cu răspundere limitată, fără ca prin aceasta societatea să se transforme într-una de capitaluri.

Instanța de fond a mai reținut că pin Decizia nr. 218 din 2 aprilie 2015, Curtea Constituțională, analizând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 756 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a reținut la punctul 27 că ,,… protejarea intereselor asociaților unei societăți comerciale cu răspundere limitată, fondată pe baza încrederii reciproce între asociați, nu poate fi invocată ca argument prioritar în detrimentul intereselor creditorilor, în egală măsură protejați de lege”.

Curtea de apel a constatat că, în nici un caz, Curtea Constituțională nu a reținut că protejarea intereselor creditorilor, în detrimentul celor ale asociaților, se impune a se face în orice condiții, chiar și cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii.

De asemenea, este nelegală reținerea instanței de fond conform căreia, având în vedere prevederile art. 1.901 alin. (2) și (3) din Codul civil ,,un asociat poate cesiona părțile sale sociale chiar fără acordul asociaților, însă sub sancțiunea răscumpărării lor de către ceilalți asociați.

Așa cum în mod întemeiat arată apelanții, faptul că art. 1901 alin. 2 Cod civil a prevăzut posibilitatea asociaților inițiali de a răscumpăra părțile sociale înstrăinate fără consimțământul lor prealabil, nu poate acredita ideea că înstrăinarea părților sociale nu poate fi contestată pe calea acțiunii în anulare a acesteia, pentru încălcarea legii și a caracterului personal al societății cu răspundere limitată.

Răscumpărarea părților sociale este doar o opțiune a asociaților inițiali de care pot uza sau nu, neexercitarea acestui drept neputând încălca dreptul asociatului interesat de a acționa prin formularea unei acțiuni în anularea/constatarea nulității absolute a actului de transfer.

În contextul în care s-a reținut nulitatea absolută a contractului pentru încălcarea prevederilor art. 202 din Legea nr. 31/1990, analizarea celorlalte motive de nulitate invocate de reclamanții reconvenționali nu s-a mai impus, așa cum nu s-a mai impus analizarea temeiniciei motivelor invocate de reclamantă prin acțiunea sa.

Ca o consecință a temeiniciei cererilor reconvenționale, acțiunea formulată de reclamantă este nefondată.

Pentru motivele astfel reținute, au fost admise apelurile declarate de apelanții SC (S1) SRL, SC (S2) SA, (P2), SC (S3) SRL, SC (S5) SRL, SC (S4) SA, (P1), împotriva Sentinței nr. (...)/LP din 15.02.2022, cu consecința schimbării în tot a acesteia în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC (S6) SA, în contradictoriu cu pârâții (S5) Trade SRL, SC (S1) SRL, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul (...), SC (S3) SRL.

SC (S2) SA, SC (S4) SA, (P3), (P1) și (P2), ca neîntemeiată, și admiterii cererilor reconvenționale formulate de pârâții reclamanți reconvenționali SC (S1) SRL, SC (S2) SA, (P2), SC (S3) SRL, SC (S5) SRL, (S4) SA și (P1), în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională SC (S6) SA și pârâta SC (S7) SRL – PRIN LICHIDATOR CII (Lj), urmând a se constata nulitatea absolută a Contractului de dare în plată încheiat la data de 23.02.2012, între reclamanta SC (S6) SA și pârâta SC (S7) SRL.

S-au avut în vedere prevederile art. 480 Cod de procedură civilă.

În temeiul art. 453 Cod de procedură civilă, Curtea de Apel a obligat intimata SC (S6) SA să plătească apelantei SC (S1) SRL cheltuieli de judecată în fond și apel în cuantum de 104.252,38 lei, reprezentate de taxa judiciară de timbru, conform dovezilor depuse la dosar, iar apelantei SC (S5) SRL, cheltuieli de judecată în fond și în apel în cuantum de 104.252,38 lei, cu același titlu.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Alina TITERLEA)