Hotărâre nr. 1317 din 20.09.2022

DREPT CIVIL

LITIGII DE MUNCĂ

Concedieri nelegale repetate. Refuz de reintegrare motivat prin desființarea structurii din care făcea parte angajatul reintegrat. Daune morale pentru concediere

- Decizia nr. 420 din 15 octombrie 2015 a Curții Constituționale

- art. 65, art. 80 alin. 1 și art. 253 alin. 1 Codul muncii

- Decizia nr. 30 din 7 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii

Angajatorul avea obligația rezultată dintr-o hotărâre judecătorească cu putere executorie de a întreprinde toate demersurile pentru a-l repune în funcție efectiv și cu drepturi depline pe contestator.

Nu există însă la dosarul cauzei nici un fel de înscrisuri depuse de angajator care să facă dovada unor demersuri obiective făcute de conducerea de la acea vreme, ulterior primirii hotărârii judecătorești ce se impunea a fi executată, pe lângă ordonatorul principal de credite, în scopul reînființării postului contestatorului prin modificarea organigramei și nici nu s-a oferit instanței vreo explicație plauzibilă pentru rămânerea acestuia în pasivitate față de demersul legal ce se impunea și al cărui conținut era bine cunoscut de angajator.

Aplicarea dispozițiilor legale la particularitățile cauzei deduse judecății reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de judecată, chemate să aplice legea la situația de fapt care caracterizează fiecare speță.

În cauza prezentă nu se poate reține nici un dubiu în privința inexistenței unei reorganizări efective, tocmai datorită momentului în care se susține că ea ar fi survenit și care este plasat în timp anterior repunerii în funcție adică o dovadă clară și indubitabilă a faptului că repunerea în funcție a contestatorului a fost una formală și a urmărit un singur scop, cel al unei noi concedieri pentru motive anterioare reîncadrării sale.

Desființarea postului contestatorului fundamentată pe o hotărâre a Consiliului Județean, anterioară reintegrării acestuia, nu întrunește niciuna din condițiile impuse de art. 65 Codul muncii, nefiind nici efectivă, nici reală și nici serioasă, iar procedându-se în acest mod s-a adus atingere nu doar substanței dreptului salariatului de a fi reintegrat, dar și puterii executorii a unei hotărâri judecătorești și forței obligatorii a acesteia.

Daunele morale reprezintă compensații ce pot fi acordate salariatului atunci când se face dovada că, urmare a comiterii unei fapte de către angajator, s-au cauzat suferințe psihice părții vătămate, or în cauză s-a dovedit că a existat o faptă ilicită constând într-o concediere nelegală care a produs o suferință morală salariatului, ce depășește consecințele unei supărări firești determinate de concediere.

Probațiunea cu înscrisuri și martori administrată în fața instanței de fond a dovedit că a existat o suferință morală provocată contestatorului ca efect al celei de a doua concedieri nelegale, existând o vătămare evidentă a intereselor patrimoniale ale acestuia, starea de insecuritate determinată și de atitudinea angajatorului care a manifestat o atitudine vădită de a nu-l reintegra efectiv în muncă, toate acestea afectând în mod evident traiul zilnic al contestatorului.

În acord cu instanța de fond, instanța de apel a apreciat că daunele morale în sumă de 10.000 lei acordate de instanța de fond la care se adaugă și despăgubirile acordate în condițiile art. 80 Codul muncii sunt suficiente și echitabile pentru a compensa suferința morală provocată contestatorului prin concedierea sa nelegală, deoarece, așa cum arată și CEDO în jurisprudența sa constantă, aceste daune care se stabilesc de instanță în echitate, ținând cont de suferința concretă dovedită, nu pot constitui un mijloc de îmbogățire pentru cei prejudiciați.

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Decizia civilă nr. 1317 din 20 septembrie 2022

Prin Sentința civilă nr. (...)/LM/2022 din data de 22 martie 2022, pronunțată de Tribunalul (...), în dosar nr. (...), s-a admis în parte contestația formulată și completată de contestatorul (C) în contradictoriu cu intimatul TEATRUL (T), și în consecință s-a dispus anularea Deciziei nr.

A/(...)/25.03.2021 privind încetarea contractului individual de muncă al domnului (C), emisă de intimat, pe seama contestatorului, s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior concedierii, a fost obligat intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, începând cu data încetării raportului de muncă și până la reintegrarea efectivă și a fost obligat intimatul la plata către contestator a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.

În considerentele sentinței civile, Tribunalul, a reținut următoarele:

Contestatorul a avut calitatea de angajat la Teatrul (T), în cadrul Ansamblului Artistic Profesionist (A), în baza contractului individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, în funcția de “dansator”, grad profesional II, studii superioare, gradația 4.

Prin Decizia nr.

A/(...) din 21.06.2019 emisă de Teatrul (T), contestatorul a fost concediat din aceasta instituție, pentru abateri de natură disciplinară.

Prin Decizia civilă nr. (...) din 16.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...), instanța a anulat decizia de concediere emisă pe seama sa, înlocuind sancțiunea concedierii cu cea a reducerii salariului de bază lunar cu 10 % pentru o perioadă de 3 luni.

Prin Decizia nr.

A/(...)/24.02.2021, fila 9 dosar, intimatul Teatrul (T) a dispus reintegrarea contestatorului pe funcția de “dansator”, grad pr.

II, gradația 4, funcție pe care a ocupat-o anterior emiterii Deciziei de concediere, începând cu data de 23.06.2019, punând în executare Decizia civilă nr. (...)/A/2020 pronunțată de Curtea de Apel (...).

La aceeași dată, respectiv 24.02.2021, intimatul Teatrul (T) i-a comunicat și Notificarea nr.

A/(...)/24.02.2021 privind acordarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, fila 8 dosar, justificată prin faptul că, “activitatea instituției a fost reorganizată, prin reducerea postului” ocupat de anterior de contestator.

Prin Decizia nr.

A/(...)/25.03.2021 privind încetarea contractului individual de muncă al domnului (C), intimatul Teatrul (T) i-a desfăcut contestatorului contractul individual de muncă, cu consecința concedierii acestuia, fiind invocate ca temei de drept dispozițiile art. 65 alin. 1 Codul muncii, respectiv art. 75 și 76 Codul muncii, decizia fiind motivată prin faptul că, prin Hotărârea Consiliului Județean (J) nr. (...)/29.10.2019 privind aprobarea Organigramei, Statului de Funcții și a Regulamentului de Funcționare a Teatrului “(T)” și Hotărârea Consiliului Județean (J) nr. (...)/15.12.2020 privind aprobarea Organigramei, Statului de Funcții și a Regulamentului de Funcționare a Teatrului “(T)”, “activitatea Ansamblului Artistic Profesionist (A) a fost reorganizată” precizând și faptul că, “există două posturi de dansator, studii superioare, grad profesional II, acestea fiind ocupate.”

Instanța a reținut că potrivit art. 65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

În acest sens, s-a arătat că desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.

Din punct de vedere formal, instanța a reținut că decizia de concediere trebuie să respecte prevederile art. 76 din Codul muncii, în ce privește conținutul, respectiv să includă motivele care determină concedierea; durata preavizului, dacă e cazul; criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.

În prezenta cauză, întrucât temei al concedierii sunt prevederile art. 65 Codul muncii, instanța a apreciat că nu trebuie incluse criteriile de stabilire a ordinii de priorități și nici lista locurilor disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant.

Contestatorul a invocat ca și motiv de nulitate a deciziei de concediere contestată, nemotivarea acesteia, în fapt și în drept, cu arătarea, în concret, a cauzei care a determinat desființarea locului de muncă și concedierea salariatului.

Raportat la acest motiv de nulitate, tribunalul a reținut că, atât în conținutul Notificării din 24.02.2021, cât și în conținutul deciziei de concediere contestate, este menționat ca și motiv al concedierii reorganizarea activității instituției, precum și cele două Hotărâri ale Consiliului Județean (J), în subordinea căreia își desfășoară activitatea intimatul, prin care s-a decis modificarea organigramei, sens în care a apreciat acest motiv de nulitate ca fiind neîntemeiat.

Întrucât nu au fost invocate alte motive de nulitate formală a deciziei contestate, instanța a constatat că Decizia nr.

A/(...)/25.03.2021 privind încetarea contractului individual de muncă al domnului (C) a fost legal emisă, din acest punct de vedere și nu se impune a fi constatată nulitatea sa absolută.

Cu privire la temeinicia concedierii contestatorului, în prezenta cauză, instanța a analizat cauza reală și serioasă pentru noua concediere a contestatorului intervenită la 26.03.2021, pornind de la situația specifică a acestuia, în sensul că anterior fusese concediat și apoi reintegrat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în urma unui litigiu ce a durat aproape 2 ani de zile.

Potrivit susținerilor intimatului, s-a reținut de către instanța de judecată faptul că, postul contestatorului a fost desființat prin Hotărârea Consiliului Județean nr. (...)/29.10.2019 privind aprobarea Organigramei, Statului de Funcții și a Regulamentului de Funcționare a Teatrului “(T)” emisă în vederea eficientizării, optimizării activității și pentru pregătirea stagiunii 2019-2020.

Ca urmare a punerii in aplicare a noii organigrame, au fost desființate trei posturi vacante de dansator grad pr.

II studii superioare normă întreagă (deci și postul contestatorului) și un post de dansator grad pr.

I studii superioare normă întreagă, fiind înființate patru posturi noi de dansatori treapta II studii generale/medii.

Ca atare, deși ulterior, prin Hotărârea Consiliului Județean nr. (...)/15.12.2020, au mai survenit și alte modificări ale structurii Ansamblului Folcloric (A), instanța a considerat că acestea sunt lipsite de relevanță pentru situația contestatorului, postul său fiind în mod real desființat prin cealaltă hotărâre invocată.

În acest context, instanța a reținut că și la data emiterii Hotărârii Consiliului Județean nr. (...)/29.10.2019, contestatorul nu avea din punct de vedere formal calitatea de angajat al pârâtei și deci nu avea posibilitatea de a lua cunoștință de desființarea postului său și de contestarea în termen a măsurii astfel luate.

Mai mult, instanța a constatat și împrejurarea că la emiterea Hotărârii Consiliului Județean nr. (...)/29.10.2019, intimata nu a ținut cont de împrejurarea că, cel puțin în ceea ce privește postul contestatorului exista un litigiu pe rol, cu potențial de a crea în viitor o situație problematică, în ipoteza admiterii contestației acestuia.

Cu toate că, la momentul emiterii Hotărârii Consiliului Județean nr. (...)/29.10.2019, litigiul inițiat de contestator se afla în faza de judecată a fondului, intimata nu a adus la cunoștința instanței situația astfel creată și imposibilitatea de reintegrare a contestatorului pe postul deținut anterior, întrucât acesta fusese desființat.

Ca atare, intimatul a acceptat consecințele unei eventuale necesități a reintegrării contestatorului pe postul deținut anterior și în ipoteza punerii în aplicare a noii organigrame aprobate prin Hotărârea Consiliului Județean nr. (...)/29.10.2019.

Raportat la considerentele mai sus expuse, a rezultat că postul în care contestatorul fusese încadrat potrivit contractului individual de muncă a fost desființat după ce acesta a fost concediat disciplinar, pe parcursul soluționării litigiului în urma căruia s-a dispus reintegrarea sa, dar cu mult timp anterior reintegrării sale.

S-a reținut de către instanță faptul că, reintegrarea dispusă prin Decizia civilă nr. (...)/2020-A pronunțată de Curtea de Apel (...), subsecvent anulării deciziei de concediere disciplinară, constă, potrivit art. 80 alin. 2 Codul muncii, în repunerea părților în situația anterioară emiterii acestei decizii, când postul nu era desființat.

Astfel, s-a apreciat că punerea în executare a acestei hotărâri judecătorești prin care decizia de concediere disciplinară a fost anulată, presupune și reînființarea postului desființat între timp, în caz contrar având loc o reintegrare fictivă, într-un post care nu există.

Tribunalul a arătat că reintegrarea este efectivă în condițiile în care depășește limitele unei măsuri formale, angajatorul reușind să creeze toate premisele pentru reluarea raporturilor de muncă: reînființarea postului desființat, stabilirea programului de lucru, predarea către salariat a bunurilor necesare prestării muncii.

Astfel, reintegrarea există în cazul în care angajatorul și-a manifestat neechivoc voința în sensul reluării muncii de către salariat în postul deținut anterior concedierii, executându-și astfel obligația instituită prin hotărârea judecătorească.

Prin urmare, s-a apreciat că, caracterul efectiv al reintegrării nu decurge exclusiv dintr-un act declarativ al angajatorului, fiind necesar ca acesta să fie coroborat cu evidențierea raportului de muncă în evidențele angajatorului (de exemplu organigrama, schema de personal, Registrul de evidență a salariaților, înregistrările contabile), astfel încât să fie exclus dubiul în legătură cu executarea unei reintegrări efective.

În acest sens, instanța a reținut că dispozițiile art. 80 alin. 2 Codul muncii protejează salariatul împotriva oricărei măsuri unilaterale a angajatorului, concomitentă sau ulterioară concedierii, prin care acesta ar încerca să facă imposibilă reintegrarea în postul deținut anterior, astfel încât o asemenea imposibilitate nu se poate considera că subzistă ca urmare a unei măsuri unilaterale cum este aceea de desființare a postului luată ulterior concedierii pentru motive care țin de persoana salariatului.

Așa fiind, s-a apreciat că pentru reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior concedierii, angajatorul este obligat să întreprindă toate operațiunile tehnico-administrative necesare în acest scop, inclusiv să reînființeze postul, desființat între timp, al salariatului concediat nelegal și/sau netemeinic, chiar dacă aceasta ar presupune modificări ale structurii organizatorice actuale ale angajatorului.

Însă, din succesiunea derulării evenimentelor, tribunalul a precizat că este necontestat faptul că postul ocupat de contestator anterior concedierii disciplinare nu a fost reînființat în vederea reintegrării sale.

În acest sens, o dovadă în plus, fiind și Notificarea de preaviz emisă exact în aceeași zi cu Decizia nr.

A/(...)/24.02.2021 prin care contestatorul a fost reintegrat, fiind modificată și sancțiunea concedierii cu cea a reducerii salariului de bază cu 10% timp de 3 luni, potrivit Deciziei civile nr. (...)/A/2020 pronunțată de Curtea de Apel (...).

În acest context, instanța a reținut că intimata a dispus, în mod fictiv, reintegrarea contestatorului, într-un post care nu exista, după care, subsecvent unui termen de preaviz, l-a concediat întrucât postul era desființat, încă dinainte de momentul reintegrării, încălcând substanța dreptului salariatului de a fi reintegrat efectiv în muncă și aducând, în același timp, atingere puterii executorii a hotărârilor judecătorești (art. 433 Cod procedură civilă) și forței obligatorii a acestora (art. 435 alin. 1 Cod procedură civilă).

În altă ordine de idei, s-a arătat că ipoteza normativă a art. 65 Codul muncii, care permite concedierea salariatului ca urmare a desființării locului său de muncă, presupune existența unui contract individual de muncă aflat în curs de executare, deci inclusiv un post efectiv (nedesființat).

Numai un astfel de post poate fi supus desființării pentru ca această măsură să poată sta în mod valabil la baza concedierii salariatului.

Totodată, instanța a reținut că dispozițiile art. 65 Codul muncii permit concedierea doar în cazul desființării postului, nu și în cazul lipsei acestuia din structura organizatorică a angajatorului.

Având în vedere că postul contestatorului nu a fost desființat în timpul executării contractului individual de muncă, ci abia după ce acesta a încetat disciplinar, pentru motive reținute de instanța de judecată ca nefiind nelegale și înainte de reintegrare, când executarea contractului a fost reluată, s-a apreciat că ipoteza instituită de art. 65 alin. 1 Codul muncii nu a fost întrunită.

Potrivit art. 65 Codul muncii, concedierea salariatului presupune totodată ca aceasta să aibă la bază desființarea locului de muncă, măsură care la rândul ei trebuie să aibă o cauză reală și serioasă.

Între cauza reală și serioasă, desființarea locului de muncă și concediere trebuie să existe un raport cauzal, ceea ce impune logic și ca acestea să fie contemporane.

Astfel, s-a apreciat că, concedierea unui salariat nu poate fi dispusă în baza art. 65 Codul muncii în considerarea unei situații de fapt de la epuizarea căreia a trecut un interval de timp considerabil, întrucât într-un asemenea caz nu mai este incidentă o cauză serioasă a desființării locului de muncă al contestatorului tocmai reintegrat.

Față de ansamblul considerentelor ce preced, instanța a reținut că decizia de concediere contestată este nelegală, nefiind dovedit că are la bază o cauză reală și serioasă, în condițiile art. 65 din Codul muncii.

Urmare a constatării nulității Deciziei nr.

A/(...)/25.03.2021 privind încetarea contractului individual de muncă al domnului (C), emisă de intimat, în temeiul dispozițiilor art. 80 din Codul muncii, instanța a procedat la restabilirea situației anterioare, restitutio in integrum, sens în care a dispus reintegrarea contestatorului, în cadrul intimatului, pe postul ocupat anterior emiterii deciziei de concediere și plata despăgubirilor constatând în toate drepturilor salariale cuvenite în perioada concedierii nelegale, majorate și actualizate la zi.

Referitor la pretențiile contestatorului privind plata daunelor morale, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 253 din Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Mai mult, art. 1349 Cod civil nu face distincție după cum prejudiciul este moral sau material, astfel încât ambele sunt susceptibile de a fi reparate pe cale bănească, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Tribunalul a arătat că daunele morale reprezintă reparația patrimonială a atingerii aduse valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică, enumerarea de la art. 252 Cod civil fiind enunțiativă, și nu limitativă.

Răspunderea angajatorului pentru prejudicii morale poate fi angajată în cazul în care prestigiul, demnitatea, onoarea sau imaginea publică a angajatului au fost afectate profund în urma unei conduite ilicite sau abuzive.

Având în vedere scopul reparator, moral, acordarea daunelor morale trebuie să se întemeieze pe o legătură de cauzalitate dovedită între vătămarea pretinsă de către salariat și fapta angajatorului, de natură a produce pretinsa vătămare, sarcina probei aparține salariatului lezat, respectiv contestatorului din prezenta cauză.

Astfel, analizând cererea contestatorului, instanța a constatat că se impune să se facă distincția între perioada dintre emiterea de către intimată a primei decizii de concediere și emiterea celei de-a doua decizii, și respectiv, perioada ulterioară emiterii celei de-a doua decizii de concediere.

Referitor la prima perioadă, instanța a constatat că prin Decizia civilă nr. (...)/A/2020 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosarul (...), nu s-a constatat lipsa de vinovăție a contestatorului pentru faptele imputate, ci s-a apreciat că măsura concedierii este excesivă în raport cu gravitatea acestor fapte, sens în care, s-a anulat decizia de concediere emisă pe seama sa și s-a înlocuit sancțiunea concedierii cu cea a reducerii salariului de bază lunar cu 10 % pentru o perioadă de 3 luni, reținându-se că petentul a săvârșit faptele pe care intimatul i le-a imputat, iar prejudiciul cauzat a fost acoperit prin obligarea intimatei la plata despăgubirilor constând în drepturile salariale datorate pentru perioada 2019 - 2021, până la reintegrarea contestatorului.

Raportat la aceste considerente, instanța a reținut că, pentru această perioadă, contestatorul nu este îndrituit a beneficia de daune morale, prejudiciul său fiind integral reparat prin Decizia civilă nr. (...)/A/2020 pronunțată de Curtea de Apel (...), drept urmare a aplicării prevederilor art. 80 alin. 1 Codul muncii.

Pentru perioada ulterioară însă, instanța a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii patrimoniale avându-se în vedere că intimatul a dispus doar formal reintegrarea contestatorului, pentru ca în aceeași zi să emită și notificarea de preaviz în vederea concedierii acestuia din nou.

Astfel, s-a apreciat că existența vătămării intereselor nepatrimoniale ale contestatorului rezultă din actele și lucrările dosarului.

Așadar, prin cea de-a doua concediere a contestatorului, fără a fi reintegrat efectiv vreun moment, intimatul i-a adus acestuia un prejudiciu suplimentar, fiind vădită intenția acestuia de a nu-l mai menține ca și angajat cu orice preț și intenția de a-i desconsidera prestațiile anterioare, precum și orice calificare profesională.

De asemenea, viața personală a contestatorului a fost afectată în diverse moduri, atât prin afectarea asigurării traiului zilnic, dar și prin punerea sa în imposibilitatea de a fi un suport economic pentru familia sa, așa cum a rezultat din declarația martorului (...).

În considerarea acestor motive, instanța a reținut că, prin probațiunea administrată în dosar, contestatorul a dovedit, că s-a aflat împreună cu soția sa, din vina intimatului, într-o stare de insecuritate și stres, cu consecințe directe asupra drepturilor protejate de art. 252 Cod civil, la sănătate, viața privată, în toate dimensiunile sale sociale și familiale, în accepțiunea autonomă dată art. 8 din CEDO, astfel cum s-a reținut în Hotărârea dată în Cererea I.B. v.

GREECE, 552/10/03.01.2014 - paragraf 67.

Așadar, tribunalul a apreciat că, cea de-a doua sancționare dispusă de intimat, prin concedierea contestatorului survenită începând cu data de 26.03.2021, care a pus asupra acestuia stigmatul necorespunderii profesionale, reprezintă o conduită ilicită și abuzivă cauzatoare de prejudicii morale, ce se impune a fi sancționată și sub acest aspect.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral produs prin fapta angajatorului, instanța a reținut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare.

Astfel, s-a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor include o doză de aproximare avându-se în vedere consecințele negative suferite de contestator, pe plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, avându-se în vedere, pe de o parte, necesitatea ca drepturile părților din raporturile de muncă să fie exercitate cu respectarea drepturilor corelative ale celorlalți, dar și necesitatea acordării unei satisfacții echitabile contestatorului care a suportat toate consecințele negative decurgând din lipsa cunoașterii situației sale profesionale, precum și obligativitatea de a se respecta principiul judiciar al proporționalității.

Prin urmare, procedând la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul produs contestatorului, ca urmare a lezării drepturilor sale nepatrimoniale, instanța a stabilit cuantumul daunelor morale datorate de intimat contestatorului, la valoarea de 10.000 lei, în echitate, cu interesele social-economice ale contestatorului afectate de măsurile abuzive ale intimatului, respectiv dreptul la muncă, dreptul la demnitate și viață privată, precum și dreptul de proprietate privată.

În considerarea acestor aspecte, instanța a reținut că suma solicitată de contestator, în cuantum de 200.000 lei, cu titlu de daune morale, nu se justifică raportat la elementele concrete ale speței de față, putând reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a acestuia pe seama intimatului și creând premisa unui abuz de drept.

Față de ansamblul considerentelor de fapt și de drept expuse în cele ce preced, instanța a admis în parte contestația formulată și completată de contestator, a dispus anularea Deciziei nr.

A/(...)/25.03.2021 privind încetarea contractului individual de muncă al domnului (C), emisă de intimată, pe seama contestatorului; a dispus reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior concedierii; a obligat intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, începând cu data încetării raportului de muncă și până la reintegrarea efectivă, precum și la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, și a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Asistenții judiciari – participând la constituirea completului de judecată în condițiile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304 /2004 cu vot consultativ – au exprimat aceeași opinie.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul (C), prin care a solicitat obligarea intimatei Teatrul “(T)” la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând daune morale, urmare a celor două concedieri abuzive și nelegale, emise pe seama contestatorului, respectiv Decizia de concediere nr.

A/(...) din 21.06.2019 și Decizia de concediere nr.

A/(...) din 25.03.2021; totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

S-a învederat instanței de judecată faptul că, contestatorul a fost angajat la Teatrul (T), în cadrul Ansamblului Artistic Profesionist (A) și a ocupat funcția de “dansator”, grad profesional II, studii superioare, gradația 4.

Apelantul-contestator a precizat că prin Decizia nr.

A/(...)/25.03.2021, angajatorul Teatrul (T) i-a desfăcut contractul individual de muncă, cu consecința concedierii acestuia, fiind invocate ca temei de drept disp. art. 65 alin. 1 Codul muncii, respectiv art. 75 și 76 Codul muncii.

A arătat apelantul faptul că, Decizia de concediere emisă pe seama sa, se refera la motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul menționând că, aceasta survine ca urmare a “reorganizării activității instituției, prin desființarea locului de muncă”.

Apelantul (C) a apreciat Decizia de concediere nr. A/(...)/25.03.2021 emisă de către intimatul Teatrul (T), ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele considerente:

1.

Prin Decizia nr.

A/(...) din 21.06.2019 emisă de Teatrul (T), apelantul a fost concediat din această instituție, fiind invocate pretinse abateri de natură disciplinară; în acest sens, apelantul a precizat faptul că, există decizii similare de concediere și cu privire la alți doi colegi ai acestuia – (S2) și (S3), angajați pe funcția de “dansator”; a arătat că pentru suplinirea deficitului de personal rezultat în urma celor trei concedieri, Teatrul (T) a angajat mai multe persoane pe posturile de “dansator”, organizând mai multe examene pentru ocuparea locurilor vacante.

Prin Decizia civilă nr. (...)/A/16.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosarul (...), instanța a anulat definitiv Decizia de concediere emisă pe seama apelantului, stabilind că aceasta este vădit excesivă în raport cu faptele de natură disciplinară pe care le-ar fi comis în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu.

Totodată, apelantul-contestator a arătat că prin adresele nr. (...)/22.12.2020 și (...)/25.01.2021, Teatrul (T) a justificat nepunerea în executare a Deciziei civile nr. (...)/A/16.02.2020 a Curții de Apel (...) prin faptul că, “hotărârea judecătorească nu este motivată” iar ulterior, prin faptul că “postul pe care l-a ocupat a fost desființat”, refuzul punerii în executare a Deciziei (...)/A/2020 perpetuându-se până la data de 24.02.2021.

S-a învederat de către apelantul-contestator (C) faptul că, la data de 24.02.2021 Teatrul (T) a dispus prin Decizia nr.

A/272 reintegrarea acestuia pe funcția de “dansator”, funcție pe care a ocupat-o anterior emiterii Deciziei de concediere, în acest mod, instituția punând în executare Decizia civilă nr. (...)/A/16.12.2020 a Curții de Apel (...).

Totuși, apelantul a precizat că la aceeași dată - 24.02.2021, Teatrul (T) i-a comunicat și Notificarea nr.

A/(...)/24.02.2021 privind acordarea termenului de preaviz, justificată prin faptul că, “activitatea instituției a fost reorganizată, prin reducerea postului” ocupat de apelant.

Prin Decizia nr.

A/(...)/25.03.2021, Teatrul (T) a dispus încetarea contractului individual de muncă al apelantului-contestator, decizia fiind motivată prin faptul că, prin două Hotărâri ale Consiliului Județean (J) (2019 și 2020), “activitatea Ansamblului Artistic Profesionist (A) a fost reorganizată” precizând și faptul că, “există două posturi de dansator, studii superioare, grad profesional II, acestea fiind ocupate”.

Raportat la cele arătate anterior, apelantul a menționat că Decizia civilă nr. (...)/A/16.02.2020 a Curții de Apel (...) prin care acesta a fost reintegrat pe funcția deținută anterior concedierii emise în 21.06.2019, și-a produs consecințe juridice pentru o singură zi, data reintegrării pe funcție coincizând cu data emiterii preavizului la Decizia de concediere.

2.

Apelantul a apreciat că pe lângă cerința obligatorie prevăzută de art. 76 Codul muncii referitoare la obligativitatea motivării Deciziei de concediere, se impune și observația faptului că Decizia nr.

A/(...)/23.03.2021 a Teatrului (T) nu respectă nici cerințele imperative prev. de art. 65 alin. (2) Codul muncii, sub aspectul cauzei reale și serioase a desființării locului de muncă, precum și efectivitatea desființării locului de muncă.

În acest sens, apelantul-contestator a apreciat că, este evident că, în cauză nu a operat niciodată “desființarea locului de muncă” invocată în Decizia de concediere, în condițiile în care, postul de “dansator” a fost ocupat de alte persoane angajate prin concurs ulterior concedierii apelantului, pentru a suplini deficitul de personal.

Dimpotrivă, a arătat că, astfel cum rezultă din Organigramele și Statele de Funcții aprobate de către CJ (J) aferent anilor 2019 și 2020, în ceea ce privește organizarea Teatrului (T), schema de personal referitoare la funcțiile de “dansator” a fost mărită, de la 10 la 16 posturi.

A precizat că intimatul Teatrul (T) a angajat pe postul deținut de acesta anterior concedierii, o altă persoană, pentru ca ulterior, să justifice refuzul de a se conforma dispozițiilor unei hotărâri judecătorești definitive în ceea ce privește reintegrarea apelantului la locul de muncă prin faptul că “nu mai deține posturi vacante”.

3. Referitor la prejudiciul moral suferit ca urmare a celor două decizii de concediere începând cu data de 21.06.2019, apelantul-contestator a arătat că:

Prin cele două decizii de concediere i-a fost afectată/distrusă cariera profesională de dansator profesionist de aproximativ 20 de ani, perioada de inactivitate profesională având ca și consecință imposibilitatea apelantului de a mai putea practica dansul la nivel profesionist.

A precizat faptul că profesia de dansator profesionist implică o pregătire și o practică zilnică, într-un mediu profesional organizat, activitatea și pregătirea fiind similare cu cea a sportivilor de performanță, munca fiind încadrată de legiuitor la “condiții deosebit de periculoase” – Legea 263/2010.

Apelantul a învederat instanței faptul că are vârsta de 36 de ani, iar din cauza celor 2 ani și jumătate de inactivitate profesională îi este extrem de greu să-și mai recupereze dexteritatea profesională, pierdută ca urmare a inactivității.

Mai mult, s-a arătat instanței de judecată faptul că, concedierile succesive i-au afectat apelantului-contestator în mod negativ viața și relațiile de familie, întrucât, până la data concedierii, acesta a fost principalul întreținător al familiei compusă din 2 copii gemeni, apelantul și soția acestuia.

În acest sens, a învederat că pe perioada concedierilor abuzive, singurul venit al familiei a fost asigurat de soția acestuia, care în toată acea perioadă a realizat salariul minim pe economie.

S-a mai susținut de către apelantul (C) faptul că, în perioada în care a fost fără loc de muncă, nu a putut să își achite creditul bancar, sens în care și-a vândut apartamentul în care locuia împreună cu familia și a fost nevoit să se mute la părinții soției sale, în comuna (...).

În acest sens, a depus la dosar înscrisuri justificative, precum și certificatele de naștere ale copiilor săi gemeni, în vârstă de 5 ani.

Totodată, s-a precizat de către apelant faptul că, reconversia profesională a fost imposibilă în cazul său, întrucât a fost dansator profesionist peste 20 de ani, astfel că, nemaiavând nicio altă calificare, nu a putut obține un alt loc de muncă.

Apelantul a mai susținut faptul că singura instituție din județul (J) la care își poate exercita profesia de dansator profesionist este Teatrul (T), în cadrul căruia funcționează secția Ansamblul Artistic Profesionist (A), care are integrat și corpul de dansatori profesioniști.

Pentru considerentele expuse anterior, apelantul a apreciat că daunele morale în cuantumul de 200.000 solicitate prin cererea de apel sunt rezonabile, în raport cu prejudiciile care i-au fost cauzate prin cele două concedieri abuzive și nelegale, începând cu data de 21.06.2019.

În drept, apelantul-contestator a invocat art. 266 Cod procedură civilă și art. 253 Codul muncii.

În probațiune, a depus la dosarul cauzei înscrisurile justificative pe care se întemeiază.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel și intimatul Teatrul (T), prin care a solicitat admiterea apelului formulat și pe cale de consecință menținerea ca temeinică și legală a deciziei nr. A/(...) din 25.03.2021.

Apelantul-intimat a precizat faptul că, instanța de fond, prin sentința pronunțată a reținut că Teatrul (T) nu a dispus în mod efectiv reintegrarea contestatorului pentru punerea în executare a Deciziei Curții de Apel nr. (...)/A/2020.

Cu privire la acest aspect, intimatul a arătat faptul că, contestatorul (C) a fost angajat în funcția de dansator grad profesional II, studii superioare în cadrul Ansamblului Artistic Profesionist (A) din cadrul Teatrului „(T)” în baza contractului individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată.

S-a precizat instanței faptul că, contestatorul a fost concediat în data de 23.06.2019, ca urmare a aplicării sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului de muncă.

Concedierea a fost contestată în instanță, iar instanța de fond a constatat legalitatea și temeinicia deciziei de concediere, dar instanța de apel a decis că, deși faptele de indisciplină au fost pe deplin dovedite, sancțiunea aplicată a fost prea severă, dispunând înlocuirea concedierii cu diminuarea salariului pe o perioadă de 3 luni cu 10%.

Apelantul-intimat a arătat că de la data concedierii - 23.06.2019 și până la soluționarea definitivă a cauzei - 09.03.2021 (o perioadă de aproximativ 20 de luni), compartimentul dansatori din cadrul Structurii Ansamblul Artistic Profesionist (A) al Teatrului (T), trebuia să funcționeze, fapt care presupune existența unor perechi de dansatori.

Totodată, apelantul-intimat Teatrul (T) a susținut că din punct de vedere economic (fiind vorba de bani publici), conducerea instituției a optat pentru desființarea unor posturi costisitoare și care erau oricum vacante, și înființarea unor posturi mai puțin costisitoare.

S-a arătat de către apelantul-intimat prin motivele de apel, faptul că, în vederea eficientizării, optimizării activității și pentru pregătirea stagiunii 2019-2020 precum și vacantarea a patru posturi de la Ansamblul Artistic Profesionist (A) studii superioare (3 posturi devenind vacante ca urmare a desfacerii disciplinare a CIM și unul prin pensionare), Consiliul Județean (J) a aprobat noua organigramă, statul de funcții și Regulamentul de organizare și Funcționare prin Hotărârea nr. (...)/29.10.2019.

Așadar, s-a susținut că organigrama la data de 29.10.2019 aprobată prin Hotărârea Consiliului Județean nr. (...) din 29.10.2019 privind aprobarea organigramei, a statului de funcții și a Regulamentului de organizare și funcționare ale Teatrului „(T)”, prevedea două posturi de dansator grad pr.

II studii superioare normă întreagă, care erau ocupate de personal angajat cu CIM anterior anului 2019.

Ca urmare a punerii în aplicare a noii organigrame, au fost desființate trei posturi vacante de dansator grad profesional II studii superioare normă întreagă și un post de dansator grad profesional I studii superioare normă întreagă.

În consecință, s-a arătat că au fost înființate patru posturi noi de dansatori treapta II studii generale/medii.

Apelantul a precizat faptul că ansamblul Artistic Profesionist (A) a funcționat cu o formație de dansatori formată din 8 perechi, respectiv 16 persoane.

Din cauza faptului că numărul bărbaților era mai mare decât cel al femeilor, în completarea echipei de dansatori au fost încheiate contracte în baza Legii 8/1996.

S-a susținut că este foarte important de arătat faptul că în cadrul echipei de dansatori unele persoane erau angajate ca dansatori, iar alții ca soliști balet, dar în fapt toți dansatorii au prestat aceeași activitate.

În cadrul reorganizării activității Teatrului (T) aprobată prin Hotărârea (...)/15.12.2020, modificările care au survenit în structura organizatorică a Ansamblului (A) au fost următoarele: au fost desființate toate posturile de soliști balet, în momentul de față toată echipa de dansatori fiind compusă din „dansatori”, numărul de dansatori cu contract de muncă fiind neschimbat: 8 perechi - 16 persoane.

S-a învederat că la data punerii în executare a Deciziei Curții de Apel, în statul de funcții nu erau posturi de dansator grad profesional II studii superioare (ca și cel ocupat de contestator înainte de concedierea din 2019), nici ocupate temporar de către un dansator bărbat, și nici pe studii medii.

Trebuie avut în vedere faptul că diferența salarială între un post de dansator cu studii medii și unul cu studii superioare este substanțială, respectiv pentru postul ocupat de o persoană cu studii medii, salariul de încadrare este de 4508 lei + gradația (sporul de vechime ), iar pentru o persoană cu studii superioare, salariul de încadrare este de 6463 lei + gradația (sporul de vechime).

Intimatul a precizat că Președintele Consiliului Județean, în exercitarea atribuțiilor, întocmește și supune spre aprobare Consiliului Județean, Regulamentul de organizare și funcționare a acestuia, organigrama, statul de funcții și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului de specialitate, precum și ale instituțiilor publice de interes județean și ale societăților și regiilor autonome de interes județean.

În activitatea lor, organele administrative au posibilitatea să decidă ce măsură vor lua, când iau o anumită măsură, cu ce mijloace să o ducă la îndeplinire.

Recunoașterea dreptului de apreciere pentru organele administrative are drept scop valorificarea atribuțiilor acestora și în același timp aplicarea legii în raport de condițiile concrete, însă niciodată organele administrative nu vor putea decide împotriva prevederilor legii.

A precizat apelantul-intimat Teatrului (T), faptul că, motivele care au determinat angajatorul să ia decizia reorganizări au avut în vedere și prevederile art.

III, alin 5 din O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, precum și pentru stabilirea unor măsuri financiare.

A arătat apelantul că acesta nu mai avea în schemă un post similar cu cel ocupat de către contestator înainte de concediere, respectiv un post de dansator cu studii superioare, sens în care a fost obligat să pună în executare Decizia Curții de Apel nr. (...)/A/2021, să-1 reîncadreze pe contestator ca urmare a înlocuirii sancțiunii desfacerii contractului individual de muncă cu sancțiunea reducerii salariului cu 10% pe 3 luni pentru faptele de indisciplină dovedite și constatate și de către instanțele de judecată.

Pe de altă parte, a precizat apelantul-intimat faptul că, conform Deciziei nr. 13/13.06.2016 a ÎCCJ, ordonatorul principal de credite, care este Consiliul Județean (J), nu poate fi obligat să se conformeze sentinței pronunțate în cauza dintre unitatea subordonată și angajatul acesteia, având în vedere faptul că nu are nicio calitate procesuală în acest litigiu, astfel cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a învederat că, având în vedere lipsa unui post, coroborat cu faptul că orice post nou creat într-o instituție publică subordonată, în conformitate cu prevederile Codului administrativ, trebuie aprobată de ordonatorul de credite, în acest caz de către Președintele Consiliului Județean (J), intimatul se afla într-o imposibilitate obiectivă de a pune în executare în alt mod Decizia Curții de Apel nr. (...)/A/2020.

În aceste condiții, concomitent cu decizia de reîncadrare, a fost comunicată și notificarea de preaviz, declanșându-se procedura de concediere în temeiul art. 65 din Codul muncii.

În ce privește caracterul real și serios al cauzei care a determinat concedierea, în doctrină și jurisprudență s-a subliniat în mod constant că pentru a se reține îndeplinirea condiției impuse de art. 65 alin. 2 Codul muncii, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea.

A arătat intimatul că, desființarea locului de muncă a fost efectivă și a urmărit eliminarea acestui post din structura organizatorică a angajatorului.

Intimatul a apreciat că Decizia de concediere este motivată tocmai prin faptul că reclamantului i s-a desființat postul ca urmare a reorganizării.

Intimatul mai învederează faptul că, în statul de funcții nu erau posturi vacante de dansator grad profesional II studii superioare (ca și cel ocupat de contestator înainte de concedierea din 2019) și nici ocupate temporar de către un dansator bărbat, dar cu toate acestea trebuia operată reintegrarea contestatorului apelant.

Prin urmare, a considerat că erau îndeplinite condițiile legale, cauza serioasă fiind determinată de gravitatea situației, considerându-se că desființarea locului de muncă este serioasă în cazul în care situația angajatorului este suficient de alarmantă încât se amenință evoluția sau existența acestuia.

De altfel, a precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii a reținut în Decizia nr. 30 din 7 decembrie 2020 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, republicată, a reținut următoarele:

pct.7 „Referitor la caracterul real și serios al cauzei concedierii, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane ....”.

pct. 83 “Un argument suplimentar în susținerea acestei afirmații este bazat pe evoluția din perspectivă istorică a textului art. 65 din Codul muncii, care în forma inițială avea următorul conținut:

(1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desființarea locului de muncă ocupat dc salariat ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității.

(2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă, dintre cele prevăzute la alin. (1).”

pct. 84.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2006, aprobată cu completări prin Legea nr. 94/2007, art. 65 a fost modificat și a dobândit forma pe care o are și în prezent, fiind înlăturate mențiunile referitoare la dificultățile economice, la transformările tehnologice și la reorganizarea activității din ambele alineate ale art. 65.

Pct. 85.

Or, această evoluție în plan legislativ a textului legal supus dezlegării nu este lipsită de semnificație, legiuitorul optând pentru înlăturarea unei încorsetări a cazurilor de desființare a locurilor de muncă, limitate inițial la cele trei ipoteze sus-evocate și pentru acordarea unei marje generoase de apreciere în favoarea angajatorilor, ținuți să procedeze la desființarea locurilor de muncă din motive care să se poată circumscrie unor cauze reale și serioase.”

A arătat apelantul-intimat faptul că, bugetul instituției a fost aprobat de către Consiliul Județean (J), ținându-se seama de organigrama și statul de funcții în data de 09.04.2021, prin Hotărârea nr. 78 privind aprobarea bugetului Județului (J) și a instituțiilor subordonate pe anul 2021.

În concluzie, încetarea contractului de muncă al reclamantului a avut loc pentru motive care nu țin de persoana salariatului, fără legătură cu persoana acestuia, determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, iar concedierea trebuie să-l privească pe salariatul care ocupă locul de muncă desființat.

Pentru motivele cuprinse în cererea de apel, intimatul apreciază că Decizia contestată a fost emisă cu respectarea cerințelor de legalitate prevăzute de textul de lege, conținând motivele care au stat la baza încetării raporturilor de muncă și actul decizional care a stat la baza reorganizării activității, prin raportare la situația excepțională din prezenta cauză.

În ceea ce privește obligarea intimatului la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, a solicitat ca în urma rejudecării cauzei, instanța să le respingă ca netemeinice.

A precizat că din interpretarea art. 253 alin. l Codul muncii, rezultă că prejudiciul moral trebuie sa aibă legătură cu îndeplinirea obligațiilor de serviciu de către salariat sau să fie în legătură cu serviciul acestuia; or în situația dată, daunele morale acordate nu au nicio legătură cu îndeplinirea obligațiilor de serviciu.

Nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii angajatorului, în ce privește daunele morale, deoarece nu există fapta ilicită a angajatorului.

Instanța de fond a reținut că daunele morale îi sunt datorate reclamantului ca urmare a stării de stres și a sentimentului de nesiguranță, cu consecințe directe asupra drepturilor protejate.

S-a apreciat de către intimat că nu se cuvin salariatului daune morale ca urmare a concedierii sale nelegale, având în vedere, pe de o parte, faptul că el nu a dovedit producerea acestora, iar, pe de altă parte, faptul că repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea angajatorului la plata despăgubirilor, conform art. 80 Codul muncii, constituie o reparație suficientă și echitabilă.

Este adevărat că prin concediere se generează, în mod inerent, o stare de tensiune, de disconfort material și psihic, însă aceasta poate fi reparată prin restabilirea legalității. (Curtea de Apel București, Decizia nr. 769/R din 10 februarie 2010)

Pe de altă parte, intimatul Teatrul (T) a precizat că nu poate să-i fie reținută ca dovedită vreo vină în ceea ce privește crearea unei stări de insecuritate și stres cu consecințe asupra vieții private.

A susținut că așa cum a arătat și în fața instanței de fond, contestatorul nu a făcut dovada perseverenței în muncă nici în perioada în care acesta a fost angajat, drept consecință a fost concediat tocmai din cauza refuzului de a-și îndeplini sarcinile de serviciu.

Apelantul-intimat a solicitat instanței, prin motivele de apel, să aibă în vedere la judecarea apelului și faptul că prin Hotărârea Consiliului Județean (J) nr. (...) din 05.08.2021 privind desființarea structurii Ansamblului Artistic Profesionist (A) din cadrul instituției publice de cultură Teatrul „(T)” și aprobarea Organigramei, Statului de funcții și a Regulamentului de Funcționare ale instituției, a fost desființată întreaga structură și deci și Compartimentul de dansatori din cadrul Ansamblului Artistic Profesionist (A).

A mai menționat intimatul faptul că, Hotărârea Consiliului Județean (J) nr. (...) din 05.08.2021 a fost atacată în instanța de contencios administrativ în dosarul nr. 3392/111/2021, instanța constatând în mod definitiv și irevocabil că aceasta este emisă cu îndeplinirea condițiilor legale în vigoare, astfel că a apreciat intimatul că, în această situație, repunerea părților în situația anterioară este imposibilă.

Intimatul a solicitat prin motivele de apel admiterea acestuia, schimbarea în totalitate a Sentinței civile nr. (...)/LM/2022 pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...), și pe cale de consecință menținerea ca temeinică și legală a Deciziei nr.

A/(...)/ 25.03.2021.

Examinând hotărârea apelată din perspectiva motivelor de apel invocate, în lumina art. 476-479 Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

În fapt contestatorul apelant (C) a fost angajat al Teatrului (T), pe funcția de „dansator”, grad profesional II, studii superioare, gradația 4, desfășurându-și activitatea în cadrul structurii Ansamblul Artistic Profesionist (A).

Așa cum a reținut în mod corect și instanța de fond, contestatorul a fost concediat inițial prin intermediul Deciziei nr.

A/(...) din 21.06.2019 emisă de Teatrul (T), pentru abateri de natură disciplinară.

În urma contestării în instanță a concedierii dispuse de angajator, prin Decizia civilă nr. (...) din 16.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...), instanța a anulat decizia de concediere emisă pe seama sa, înlocuind sancțiunea concedierii cu cea a reducerii salariului de bază lunar cu 10 % pentru o perioadă de 3 luni, dispunând totodată și reîncadrarea contestatorului, ca efect al reaprecierii sancțiunii disciplinare aplicate și înlocuirea acesteia cu una mai blândă.

De la data pronunțării acestei decizii definitive, cel târziu la data comunicării hotărârii motivate, angajatorul Teatrul (T) avea obligația rezultată dintr-o hotărâre judecătorească cu putere executorie de a întreprinde toate demersurile pentru a-l repune în funcție efectiv și cu drepturi depline pe contestatorul (C), desigur cu aplicarea corespunzătoare a sancțiunii disciplinare aplicate de instanță, în sensul reducerii salariului acestuia pe trei luni în cuantum de 10%.

Potrivit înscrisurilor de la dosar, după primirea hotărârii judecătorești mai sus amintite, instituția angajatoare a emis inițial adresa nr. (...)/25.01.2021 (fila 11 dosar de fond) prin care îl informa pe contestatorul (C) despre faptul că s-a procedat la calcularea drepturilor salariale restante în baza Deciziei civile nr. (...) din 16.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel (...), ce i s-a comunicat la 22.01.2021, urmând ca plata acestora să se facă în tranșe lunare conform art. 39 din OUG nr. 114/2018.

Cu privire reîncadrare pe post s-a învederat că postul ocupat de acesta a fost desființat prin Hotărârea Consiliului Județean (J) nr. (...) din 29.10.2019 prin care s-a aprobat organigrama, statul de funcții și Regulamentul de Organizare și Funcționare al Teatrului (T) iar în prezent nu există un post vacant care să poată fi oferit, astfel încât urmează a se face demersuri necesare către ordonatorul principal de credite, respectiv Consiliul Județean (J) în vederea modificării organigramei, în care să se regăsească postul contestatorului, respectiv dansator cu studii superioare, grad pr.

II.

Nu există însă la dosarul cauzei nici un fel de înscrisuri depuse de angajator care să facă dovada unor demersuri obiective făcute de conducerea de la acea vreme, ulterior primirii hotărârii judecătorești ce se impunea a fi executată, pe lângă ordonatorul principal de credite, Consiliul Județean (J), în scopul reînființării postului contestatorului prin modificarea organigramei și nici nu s-a oferit instanței vreo explicație plauzibilă pentru rămânerea acestuia în pasivitate față de demersul legal ce se impunea și al cărui conținut era bine cunoscut de angajator așa cum rezultă din textul clar al adresei transmise contestatorului.

La o lună de la emiterea acestei adrese, prin care se promiteau contestatorului demersuri legale pentru reînființarea postului său, este emisă de către intimatul Teatrul (T), Decizia nr.

A/(...)/24.02.2021, fila 9 dosar, prin care se dispune reintegrarea contestatorului pe funcția de “dansator”, grad pr.

II, gradația 4, funcție pe care a ocupat-o anterior emiterii Deciziei de concediere, începând cu data de 23.06.2019, punându-se în executare Decizia civilă nr. (...)/A/2020 pronunțată de Curtea de Apel (...).

La aceeași dată însă, respectiv 24.02.2021, intimatul Teatrul (T) i-a comunicat contestatorului și Notificarea nr.

A/(...)/24.02.2021 (fila 8 dosar de fond) privind acordarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, fila 8 dosar, justificată prin faptul că, “activitatea instituției a fost reorganizată, prin reducerea postului” ocupat anterior de contestator.

Trebuie precizat, ca un aspect esențial, acela că prin notificarea mai sus amintită angajatorul face trimitere la o reorganizare a activității instituției prin reducerea postului prin Hotărârea Consiliului Județean nr. (...) din 15.12.2020, adică anterioară pronunțării și implicit și comunicării Deciziei civile nr. (...) din 16.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...), ce i s-a comunicat în 22.01.2021.

De altfel intimatul Teatrul (T) face trimitere la această hotărâre a Consiliului Județean (J) și în adresa din 25.01.2021 prin care promite efectuarea unor demersuri în scopul reînființării postului dar și în Decizia nr.

A/(...)/24.02.2021 prin care dispune reintegrarea pe postul ocupat anterior a domnului (C).

Or, este greu de închipuit cum, în aceeași zi, una și aceeași hotărâre a Consiliului Județean (J), prin care s-a dispus desființarea postului ocupat de contestator, să stea atât la baza reintegrării cât și a concedierii salariatului, pentru motive care nu sunt ulterioare ci anterioare concedierii.

În acest context în mod legal și temeinic a reținut instanța de fond că reintegrarea dispusă prin Decizia nr.

A/(...)/24.02.2021 de conducerea de la acea vreme a Teatrului (T) a fost una pur formală dar nu și efectivă deoarece în realitate postul acestuia, desființat din motive economice, imediat după concedierea acestuia, nu a fost niciodată reînființat în condițiile legii, prin efectuarea unor demersuri legale pe lângă ordonatorul principal de credite Consiliul Județean (J) care avea dreptul dar și obligația, în condițiile existenței unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, să modifice organigrama pentru reînființarea efectivă a postului anterior ocupat de acesta de “dansator” cu studii superioare, grad pr.

II, gradația 4.

Orice concediere care se fundamentează pe reorganizarea activității instituției angajatoare, dispusă în condițiile art. 65 Codul muncii, trebuie să se fundamenteze pe o desființare a locului de muncă, care să fie reală și serioasă și în mod logic și firesc trebuie să fie o desființare a unui post existent adică ulterioară reintegrării salariatului pe post.

Așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 420 din 15 octombrie 2015 analizând constituționalitatea art. 65 alin. 2 din Codul muncii legea impune în cazul acestei dispoziții nu doar cerința desființării locului de muncă care să fie efectivă ci și pe aceea de a fi justificată de o cauză reală și serioasă.

Sintagma „cauză reală” și „serioasă” evocă fapte, ipoteze determinabile care să excludă abordări subiective.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de nevoia surmontării unor dificultăți tehnice, economice, de imperativul economic al creșterii productivității muncii, al adaptării la evoluția noilor tehnologii.

Cauza este serioasă atunci când situația unității angajatorului este gravă amenințând evoluția sau chiar viabilitatea ei.

Totodată, mai reține Curtea Constituțională în această decizie că „instanța de judecată nu va analiza oportunitatea deciziei interne de restructurare a angajatorului și nu cenzurează măsurile luate în acest scop ci efectuează potrivit competenței sale, controlul de legalitate prin care se asigură că această măsură corespunde unei nevoi obiective reale, serioase a societății și nu ascunde o concediere abuzivă.”

Apelantul Teatrul (T) invocă în susținerea efectivității și caracterului real al măsurii și Decizia nr. 30 din 7 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a respins ca inadmisibil un recurs în interesul legii al Avocatului Poporului, ceea ce înseamnă că nu există o statuare obligatorie care să tranșeze o problemă de practică neunitară la nivelul instanțelor însă considerentele deciziei pot fi avute în vedere de instanță.

În aceste considerente relevante ale deciziei invocate se statuează următoarele:

„81.

Titularul sesizării solicită instanței supreme să stabilească dacă angajatorul trebuie să aplice unele criterii de departajare între salariați aflați în situații identice sau similare.

Se impune precizarea că aceasta este o problemă sensibilă, întrucât, deși textul art. 65 din Codul muncii face referire la desființarea postului, în realitate este dificil a se aprecia “postul” ca noțiune abstractă, ruptă de titularul acestuia, caz în care analiza interferează neîndoielnic cu condițiile subiective legate de ocupantul postului și face cu atât mai dificilă aprecierea condițiilor obiective legate de concediere și de selecția postului/posturilor.

82.

Textul art. 65 din Codul muncii nu prevede în sarcina angajatorului o obligație de aplicare și de indicare în decizia de concediere a unor criterii de departajare pentru posturi identice/similare, iar o statuare pe cale de interpretare, într-un sens sau altul, echivalează cu o nepermisă adăugare la lege din partea instanței supreme, ceea ce echivalează cu transpunerea în rolul legiuitorului, precum și cu încălcarea scopului mecanismului de unificare al recursului în interesul legii, prevăzut de art. 514 din Codul de procedură civilă, anume asigurarea interpretării și aplicării legii de către toate instanțele judecătorești, nu complinirea unor norme pretins lacunare.

83. Un argument suplimentar în susținerea acestei afirmații este bazat pe evoluția din perspectivă istorică a textului art. 65 din Codul muncii, care în forma inițială avea următorul conținut:

“(1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității.

(2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă, dintre cele prevăzute la alin. (1).”

87.

În plus, trebuie subliniat și faptul că problematica aflată la originea sesizării de față nu pleacă de la insuficiența sau de la neclaritatea art. 65 din Codul muncii, întrucât toate instanțele au plecat în mod logic și similar de la premisele textului legal în discuție.

88. Astfel, toate instanțele, așa cum rezultă din analiza jurisprudenței atașate, pleacă de la ipoteza concedierii din motive care nu țin de persoana salariatului și care are la bază desființarea postului ocupat de persoana concediată.

89. De asemenea, toate instanțele au în vedere analiza condițiilor impuse de art. 65 alin. (2) din Codul muncii, respectiv efectivitatea desființării postului/posturilor, precum și cauza reală și serioasă care se află la baza acestei măsuri.

90.

Divergența apare, în realitate, la momentul determinării caracterului real și serios al cauzei desființării postului/posturilor, etapă de argumentație în care unele instanțe simt nevoia existenței și indicării unor criterii de departajare în decizia de concediere, iar alte instanțe apreciază că angajatorul este suveran, deci exonerat de obligația de aplicare și de indicare a unor astfel de criterii, ceea ce exclude și obligația instanței de judecată de a le examina.

91.

Acest aspect însă nu ține de interpretarea art. 65 din Codul muncii, ci de modul în care condiția referitoare la “cauza reală și serioasă”, prevăzută în alineatul secund al acestui articol, este și trebuie evaluată în concret, raportat la specificul speței, ceea ce relevă o problemă de aplicare a textului legal la circumstanțele cauzei, nu o problemă de interpretare a textului legal în discuție.

92.

Or, aplicarea dispozițiilor legale la particularitățile cauzei deduse judecății reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de judecată, chemate să aplice legea la situația de fapt care caracterizează fiecare speță, ceea ce excedează rigorilor și scopului mecanismului recursului în interesul legii.

93.

Că problema supusă dezlegării în recursul în interesul legii de față nu este o veritabilă problemă de drept, ci mai degrabă una de fapt, rezultă și din statuările făcute de Curtea Constituțională în cadrul Deciziei nr. 420/2013, decizie în care se arată in terminis următoarele:

“Sintagma «cauză reală și serioasă» evocă fapte, ipoteze determinabile care să excludă abordările subiective.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de nevoia surmontării unor dificultăți tehnice, economice, de imperativul economic al creșterii productivității muncii, al adaptării la evoluțiile noilor tehnologii.

Cauza este serioasă atunci când situația unității angajatorului este una gravă, amenințând evoluția sau chiar viabilitatea ei.

Toate aceste garanții ar rămâne lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanțelor de judecată, care pot cere administrarea de probe în vederea evidențierii existenței cauzei reale și serioase ce a determinat desființarea locului de muncă.”

Așa cum rezultă din considerentele deciziei mai sus expuse problema de drept pentru care s-a solicitat pronunțarea unui recurs în interesul legii vizează o problemă care nici măcar nu face obiectul unei statuări juridice în prezentul litigiu, pentru că se referă la existența sau nu a obligativității de către angajator de a aplica unele criterii de departajare obiective între salariați atunci când decide o reorganizare a activității în condițiile art. 65 Codul muncii.

Or în prezentul litigiu nu s-a invocat, nu s-a pus în dezbare de către niciuna dintre părți faptul că s-ar fi făcut o reorganizare prin nerespectarea unor pretinse criterii de departajare între angajații care ocupă posturi similare.

De altfel instanța supremă afirmă răspicat în decizia invocată că existența acestor criterii de departajare nu ține de interpretarea art. 65 din Codul muncii, ci de modul în care condiția referitoare la “cauza reală și serioasă”, prevăzută în alineatul secund al acestui articol, este și trebuie evaluată în concret, raportat la specificul speței, ceea ce relevă o problemă de aplicare a textului legal la circumstanțele cauzei, nu o problemă de interpretare a textului legal în discuție.

Or, arată instanța supremă, aplicarea dispozițiilor legale la particularitățile cauzei deduse judecății reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de judecată, chemate să aplice legea la situația de fapt care caracterizează fiecare speță, ceea ce excedează rigorilor și scopului mecanismului recursului în interesul legii, acesta fiind și motivul pentru care recursul in interesul legii a fost respins ca inadmisibil.

În cauza prezentă nu se poate reține nici un dubiu în privința inexistenței unei reorganizări efective, tocmai datorită momentului în care se susține că ea ar fi survenit și care este plasat în timp anterior repunerii în funcție adică o dovadă clară și indubitabilă a faptului că repunerea în funcție a contestatorului a fost una formală și a urmărit un singur scop, cel al unei noi concedieri pentru motive anterioare reîncadrării sale.

În consecință, în acord cu instanța de fond, instanța de apel a reținut că desființarea postului contestatorului fundamentată pe o hotărâre a Consiliului Județean (J) anterioară reintegrării acestuia, nu întrunește niciuna din condițiile impuse de art. 65 Codul muncii, nefiind nici efectivă, nici reală și nici serioasă, iar procedându-se în acest mod s-a adus atingere nu doar substanței dreptului salariatului de a fi reintegrat, dar și puterii executorii a unei hotărâri judecătorești și forței obligatorii a acesteia.

1.

Apelantul intimat Teatrul (T) insistă în motivele de apel asupra unor aspecte procedurale de ordin formal, fără a contesta în esență substanța dreptului domnului (C) de a fi reintegrat, explicând pe larg contextul socio-economic și necesitățile efective ale instituției, la momentul primei concedieri pe motive disciplinare, care au dus ulterior concedierii la desființarea postului acestuia prin modificarea organigramei, astfel încât la data de 16.12.2020, data pronunțării deciziei de reintegrare de Curtea de Apel (...), acest post nu se mai regăsea în organigrama Teatrului (T).

Aceste demersuri, care au urmărit eficientizarea activității instituției și angajarea unor dansatori cu studii medii, ale căror salarii erau mai mici, regăsindu-se totodată o plajă mai largă de dansatori tineri cu studii medii pe piața muncii, au fost unele legale dar totodată instituția era conștientă de riscul asumat și de faptul că decizia de concediere a fost contestată în instanță, fiind parte în dosar, avea cunoștință de petitul cererii de chemare în judecată și implicit și de posibilitatea ca instanța să dea câștig de cauză fostului salariat și să dispună reintegrarea acestuia.

Or, odată cu dispoziția de reintegrare dată de instanța de judecată, actele de desființare ale postului contestatorului, similare unor acte sub condiție rezolutorie, trebuiau desființate prin revenirea la situația anterioară, prin reînființarea postului acestuia prin schimbarea organigramei, urmând principiul simetriei în drept.

Apelantul angajator insistă asupra unei presupuse imposibilități obiective de reintegrare a salariatului, pe faptul că nu are în organigramă un post de dansator cu studii superioare similar cu cel ocupat anterior concedierii de contestatorul (C) și neavând calitatea de ordonator de credite nici nu are mijloace obiective de a reînființa postul.

Mai mult susține în mod total eronat că incidența Deciziei 13/13.06.2016 a ICCJ care vizează lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile de muncă vizând drepturi salariale, l-ar împiedica să solicite ordonatorului principal de credite reînființarea postului.

Într-adevăr Decizia nr. 13 din 13.06.2016 a ICCJ cu referire la Ministerul Afacerilor Interne, instituție care nu are nici un fel de calitate de ordonator de credite în prezentul litigiu, aduce statuări, ce pot fi invocare prin analogie și în alte litigii, prin care arată că de principiu MAI în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigiile purtate între salariați și unitățile angajatoare, litigii prin care se urmărește plata unor drepturi salariale, aspect care nu poate fi schimbat nici prin obligația sa de a aloca fonduri în baza legii pentru plata acestor drepturi, deoarece această obligație se naște ulterior rămânerii definitive a hotărârii.

Mutatis mutandis chiar dacă Consiliul Județean (J) nu are calitate procesuală pasivă și nici nu a fost chemat în judecată în prezentul litigiu, pentru reintegrarea salariatului și plata drepturilor aferente, acest lucru nu înseamnă că ar putea să refuze vreodată o solicitare făcută de angajatorul Teatrul (T) de modificarea organigramei și reînființarea unui post în baza și în executarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Deși se invocă o imposibilitate obiectivă a reînființării postului, angajatorul nu face nici o dovadă că ar fi solicitat, în condițiile legii, ordonatorului principal de credite, Consiliul Județean (J), reînființarea postului, prin modificarea organigramei, sau că ordonatorul de credite ar fi refuzat îndeplinirea unei obligații legale.

Ceea ce se reproșează în mod temeinic angajatorului nu este faptul că nu a făcut ceea ce nu putea face, nefiind ordonator principal de credite, ci că nu a intreprins demersurile legale pe lângă ordonatorul principal de credite pentru ca acest post să fie efectiv reînființat.

Or, deși prin adresa nr. (...)/25.01.2021 (fila 11 dosar de fond) îl informa pe contestatorul (C) cu privire la reîncadrare pe post că postul ocupat de acesta a fost desființat prin Hotărârea Consiliului Județean (J) nr. (...) din 29.10.2019, prin care s-a aprobat organigrama, statul de funcții și Regulamentul de Organizare și Funcționare al Teatrului (T) iar în prezent nu există un post vacant care să poată fi oferit, astfel încât urmează a se face demersuri necesare către ordonatorul principal de credite, respectiv Consiliul Județean (J) în vederea modificării organigramei, în care să se regăsească postul contestatorului, respectiv dansator cu studii superioare, grad pr.

II, nu s-a dovedit prin actele depuse la dosar că aceste demersuri au fost făcute, deși din cuprinsul adresei rezultă clar că la acea dată angajatorul știa exact ce demersuri avea de intreprins pentru reînființarea efectivă a postului anterior desființat.

De altfel nu trebuie uitat nici faptul că desființarea postului din motive obiective redate pe larg, ulterior concedierii și anterior soluționării dosarului în instanță, s-a făcut tot din inițiativa angajatorului, astfel încât nu se poate accepta în mod rezonabil susținerea că angajatorul a știut cum să ceară desființarea postului, însă nu a mai știut cum să ceară reînființarea, deși ele erau guvernate de principiul simetriei.

În acest sens, din interogatoriul luat domnului (...) (filele 53-55 dosar de fond), manager interimar al Teatrului (T) la data respectivă, rezultă clar contextul în care ulterior primei concedieri a contestatorului, postul acestuia s-a desființat la cererea instituției angajatoare, fiind înființate noi posturi de dansatori cu studii medii din motive economice.

Totodată din actele dosarului rezultă clar că nota de fundamentare ce stă la baza modificării organigramei Teatrului (T) este întocmită de managerul acestei (fila 117-119 dosar de fond) prin care se învederează situația posturilor și necesitățile instituției, rolul ordonatorului de credite fiind mai degrabă unul formal decurgând din calitatea sa de instituție care alocă fonduri.

De asemenea din răspunsul la întrebarea nr. 8 rezultă că Decizia Curții de Apel (...) nr. (...)/A/2020 din 26.01.2021 a fost executată doar parțial făcându-se demersuri pe lângă ordonatorul principal de credite care a alocat fonduri și s-a făcut plata drepturilor salariale restante, însă nu rezultă motivele pentru care și dacă ordonatorul principal de credite ar fi refuzat o modificare a organigramei.

Neexistând la dosarul cauzei nici o cerere din partea Teatrului (T) adresată ordonatorului principal de credite de modificare a organigramei și reînființare a postului, nu se poate reține efectivitatea demersului, imposibilitatea obiectivă a reînființării și nici vreo opoziție nejustificată a Consiliului Județean (J) de a pune în executare o hotărâre judecătorească, ele nefiind dovedite în nici un fel în cauză.

În consecință s-a impus a fi respinse ca nefondate susținerile apelantului Teatrului (T) în sensul imposibilității obiective de reînființare a postului.

Cu privire la susținerea potrivit căreia reintegrarea nu e posibilă și datorită desființării structurii Ansamblul Artistic Profesional (A) din cadrul Teatrului (T), prin Hotărârea Consiliului Județean (J) nr. (...) din 05.08.2021, hotărâre atacată în instanță, litigiu aflat în cale de atac, a cărui judecată a fost strămutată la Curtea de Apel Timișoara, Curtea a reținut următoarele.

Într-adevăr nu se poate nega și este de notorietate pe plan local hotărârea de reorganizare a Teatrului (T) adoptată de Consiliului Județean (J) prin hotărârea nr. (...) din 05.08.2021 prin care structura Ansamblul Artistic Profesional (A) din cadrul Teatrului (T) a fost desființată, astfel încât în prezent tipul de activitate pe care contestatorul o desfășoară, cea de dansator, nu se mai regăsește în organigrama teatrului, ca efect al desființării întregii structuri din care făcea parte și intenția declarată ca ea să fie relocată, în alt mod în cadrul unei alte instituții, fiind de asemenea cunoscut și faptul că în mod tradițional, la data inițială a înființării teatrului, această structură nu făcea parte din structura teatrului, fiind adăugată ulterior în urmă cu mai mulți ani.

Însă, esențial în cauză este faptul că, litigiul prezent nu vizează concedierea salariatului ca efect al reorganizării structurii din care acesta face parte, survenită in 05.08.2021, ci vizează o concediere nelegală survenită anterior reorganizării prin desființarea structurii, datorată faptului că reintegrarea ca efect al unei hotărâri judecătorești s-a produs în mod formal iar concedierea dispusă prin Decizia nr.

A/(...) din 25.03.2021, a fost de asemenea nelegală nefundamentându-se pe nici un fel de decizie efectivă de reorganizare care ar fi survenit ulterior reintegrării.

De fapt caracterul pur formal al reintegrării dispuse prin Decizia nr.

A/(...)/24.02.2021 prin care s-ar fi pus în executare Decizia Curții de Apel (...) nr. (...)/A/2020 din 26.01.2021, a atras după sine și nelegalitatea Deciziei de concediere nr.

A/(...) din 25.03.2021, pentru care s-a emis preaviz în aceeași zi cu reintegrarea formală, invocându-se un act de reorganizare anterior deciziei de reintegrare.

În acest context având în vedere tot șirul de nelegalități ce au produs un efect în lanț, a accepta în prezent că reintegrarea nu este posibilă pentru că între timp structura Ansamblul Artistic Profesional (A) din cadrul Teatrului (T) a fost desființată, ar însemna a valida un comportament grav al instituției angajatoare care a încălcat și nesocotit atât substanța dreptului salariatului de a fi reintegrat, dar și puterea executorie a unei hotărâri judecătorești și forța obligatorie a acesteia.

În realitate singura cale legală de urmat este cea a reintegrării de această dată cu respectarea tuturor rigorilor legii cu o cerere formulată ordonatorului principal de credite de modificare a organigramei și reînființare a postului anterior ocupat, ordonatorul principal de credite Consiliul Județean (J) neavând posibilitatea, fără a suporta rigorile legii, de a refuza punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii.

Desigur dacă decizia de reorganizare a Teatrului (T) prin care a fost desființată structura Ansamblul Artistic Profesional (A) se consolidează cu caracter definitiv în instanță, pot fi demarate toate demersurile legale ce decurg din această desființare, cu respectarea dreptului de preaviz și a tuturor celorlalte drepturi ale contestatorului, de care au beneficiat și ceilalți angajați, neexistând nici o justificare pentru care ele să nu fie recunoscute tuturor angajaților aflați în situații identice.

Apelantul (C) a formulat cale de atac doar în privința daunelor morale acordate de instanța de fond, apreciind că este îndreptățit la un cuantum mai mare al acestora deoarece a suferit două concedieri nelegale abuzive iar efectele pe plan personal au fost grave iar cei doi ani de inactivitate profesională au dus la abandonarea carierei, fiind și în imposibilitatea de a-și întreține cei doi copii gemeni, de a-și plăti creditul, fiind obligat să își vândă apartamentul în care locuia și să se mute la părinții soției, toate problemele apărute ducând și la deteriorarea relațiilor sale de familie, motive pentru care apreciază că este îndreptățit la daune morale în valoare de 200.000 lei cât a solicitat inițial.

În privința acelorași daune morale apelantul Teatrul (T) a susținut că ele nu se cuvin contestatorului iar repunerea în situația anterioară în condițiile art. 80 Codul muncii cu plata despăgubirilor aferente constituie o reparație suficientă și echitabilă chiar dacă concedierea a generat în mod inerent o stare de disconfort material și psihic, invocându-se în acest sens o decizie de speță a Curții de Apel București, Decizia nr. 769/R din 10 februarie 2010.

Analizând criticile ambilor apelanți în privința daunelor morale acordate de instanța de fond, Curtea a reținut că daunele morale reprezintă compensații ce pot fi acordate salariatului atunci când se face dovada că, urmare a comiterii unei fapte de către angajator, s-au cauzat suferințe psihice părții vătămate, or în cauză s-a dovedit că a existat o faptă ilicită constând într-o concediere nelegală care a produs o suferință morală salariatului, ce depășește consecințele unei supărări firești determinate de concediere.

Este reală susținerea apelantului angajator că daunele morale pot fi acordate atunci când se dovedește în concret că s-a produs o suferință psihică angajatului concediat cu nerespectarea dispozițiilor legale, care depășește o suferință inerentă oricărei concedieri.

Însă în speță aceste aspecte s-au dovedit.

În mod corect a reținut instanța de fond că probațiunea cu înscrisuri și martori administrată în fața instanței de fond a dovedit că a existat o suferință morală provocată contestatorului ca efect al celei de a doua concedieri nelegale, existând o vătămare evidentă a intereselor patrimoniale ale acestuia, starea de insecuritate determinată și de atitudinea angajatorului care a manifestat o atitudine vădită de a nu-l reintegra efectiv în muncă, toate acestea afectând în mod evident traiul zilnic al contestatorului, care are în întreținerea sa doi copii minori alături de soție, insecuritate care a dus la afectarea vieții private și de familie, toate efectele grave ale pierderii salariului și nevoia de a vinde o locuință pentru a se întreține concomitent cu mutarea la socri fiind dovedite.

Desigur instanța de apel nu poate reține chiar toate motivele invocate de contestator și nici nu poate specula în sensul unei deprofesionalizări în perioada de concediere care se suprapune și cu cea a pandemiei de Coronavirus ce a adus restricții mari și grele care au afectat grav viața tuturor artiștilor.

De asemenea în acord cu instanța de fond, instanța de apel a apreciat că daunele morale în sumă de 10.000 lei acordate de instanța de fond la care se adaugă și despăgubirile acordate în condițiile art. 80 Codul muncii sunt suficiente și echitabile pentru a compensa suferința morală provocată contestatorului prin concedierea sa nelegală, deoarece, așa cum arată și CEDO în jurisprudența sa constantă, aceste daune care se stabilesc de instanță în echitate, ținând cont de suferința concretă dovedită, nu pot constitui un mijloc de îmbogățire pentru cei prejudiciați.

În ceea ce privește prima concediere, în mod legal și temeinic a reținut instanța de fond că în privința ei toate aspectele litigiului implicit și daunele cuvenite s-au tranșat prin Decizia civilă nr. (...)/A/2020 a Curții de Apel (...) dată în dosarul civil nr. (...) în care instanța a reținut fără echivoc că „faptele disciplinare sancționate au existat și s-au dovedit pe deplin, instanța reținând că deși contestatorul a mai fost sancționat anterior, cu reducerea salariului cu 10% pe trei luni, ceea ce denotă că are evidente probleme de atitudine și de respectare a obligațiilor ce îi revin ca salariat al pârâtului intimat, abaterile imputate prin decizia contestată nu justifică o măsură atât de drastică și definitivă.

Rezultă clar din raționamentul instanței că prima concediere a avut loc pentru fapte de natură disciplinară dovedite, existând și sancțiuni anterioare, care denotă probleme evidente de atitudine și de respectare a obligațiilor salariale, însă instanța a reapreciat sancțiunea aplicată considerând că se impune înlocuirea concedierii cu o sancțiune mai blândă.

În consecință prima concediere nu s-a făcut în mod nelegal și nici abuziv neexistând o îndreptățire la daune morale și toate problemele legate de aceasta au fost tranșate definitiv prin decizia civilă nr. (...)/A/2020 a Curții de Apel (...).

Instanța a mai reținut că este indubitabil faptul că a doua concediere fundamentată pe o cauză nereală și nelegală l-a pus pe contestator într-o situație financiară dificilă, rămânând fără venitul realizat într-un moment în care și situația sa familială este problematică.

Prejudiciul moral, constă în cauză în consecințele negative morale suferite de salariat ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către angajator, având drept consecință lezarea onoarei a reputației salariatului, precum și alte suferințe de ordin psihic ce în mod legal au fost compensate de către instanța de fond.

Nu în ultimul rând trebuie remarcat că, acordarea acestor daune morale se datorează inclusiv împrejurărilor în care s-a produs concedierea, respectiv, fără nici o motivare care să poată fi avută în vedere în condițiile legii, atâta timp cât s-a fundament pe o hotărâre anterioară reintegrării, caz în care angajatorul trebuie să își asume pe deplin răspunderea față de salariat, pe toate planurile, atât din perspectiva efectelor reintegrării salariatului, cu plata retroactivă a tuturor drepturilor salariale, potrivit art. 80 alin. 1 Codul muncii cât și a plății contravalorii daunelor morale, în condițiile art. 253 alin. 1 Codul muncii, dispozițiile legale fiind corect aplicate și interpretate de instanța de fond.

Însă în acord cu instanța de fond, Curtea a apreciat că un cuantum mai mare al daunelor morale, față de cel acordat legal de instanța de fond, nu este justificat și ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză, motive pentru care, sub acest aspect al daunelor morale, ambele apeluri se dovedesc a fi neîntemeiate.

Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, Curtea în baza art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă a respins ca nefondate ambele apeluri, atât cel formulat de apelantul-contestator (C), cât și cel al apelantului TEATRUL (T), împotriva Sentinței civile nr. (...)/LM/2022 din data de 22 martie 2022, pronunțată de Tribunalul (...), în dosar nr. (...), pe care a păstrat-o în întregime.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Loreley Emese MIREA-GAJDO)